Istoria arhitecturii urmărește schimbările din arhitectură din diferite epoci, prin tradiții, tendințe stilistice generale din diferite regiuni. Se crede că începuturile tuturor acestor tradiții sunt legate de constructiile care satisfăceau nevoia de bază de adăpost și protecție. Ching, Francis, D.K. and Eckler, James F. Introduction to Architecture. 2013. John Wiley & Sons. p13 Termenul „arhitectură” se referă în general la clădiri, dar cuprinde domenii pe care le considerăm acum forme specializate de practică, cum ar fi ingineria civilă, navală, militară,Architecture. Def. 1. Oxford English Dictionary Second Edition on CD-ROM (v. 4.0) Oxford University Press 2009 și arhitectura peisagistică.
Arhitectura neolitică
Progresele arhitecturale sunt o parte importantă a perioadei neolitice (10.000-2000 î.Hr.), timp în care s-au produs unele dintre inovațiile majore ale istoriei umane. Domesticirea plantelor și a animalelor, de exemplu, a dus atât la o nouă economie, cât și la o nouă relație între oameni și lume, o creștere a dimensiunii și a permanenței comunității, o dezvoltare masivă a culturii materiale și noi soluții sociale și ritualice pentru a permite oamenilor să trăiască împreună în aceste comunități. Stiluri noi de structuri individuale și combinarea lor în așezări au constituit clădirile necesare pentru noul stil de viață și economie și au fost, de asemenea, un element esențial al schimbării.
Chiar dacă au fost descoperite multe locuințe aparținând tuturor perioadelor preistorice, precum și unele modele de lut ale unor locuințe care permit crearea unor reconstrucții fidele, rareori au fost incluse elemente care pot să le lege de artă. Unele excepții sunt oferite de ornamente de pe pereți și de descoperirile care se aplică în mod egal la riturile și arta neolitice și calcolitice.
În Asia de Sud și de Sud-Vest, culturile neolitice apar la scurt timp după 10.000 î.Hr., inițial în Levant (neoliticul preceramic A și neolitic preceramic B), iar de acolo s-au răspândit spre est și spre vest. Există culturi neolitice timpurii în sud-estul Anatoliei, Siria și Irak până în 8000 î.Hr., iar societățile producătoare de alimente apar pentru prima dată în sud-estul Europei până în 7000 î.Hr. și în Europa Centrală până în circa 5500 î.Hr. (dintre care cele mai vechi complexe cultural includ Starčevo-Criș și Vinča).
Așezări și „orașe” neolitice includ: Göbekli Tepe din Turcia, circa 9000 î.Hr. Ierihon din Levant, neolitic din circa 8350 î.Hr., apărând din cultura epipaleolitică Natufi Nevalı Çori din Turcia, circa 8000 î.Hr. Çatalhöyük din Turcia, circa 7500 î.Hr. Mehrgarh din Pakistan, circa 7000 î.Hr. Knap of Howar și Skara Brae din arhipelagul Orkney (Scoția), circa 3500 î.Hr. peste 3500 de așezări ale culturii Cucuteni, unele cu o populație de până la 15.000 de locuitori, înflorind în ceea ce sunt azi România, Republica Moldova și Ucraina din 5400 î.Hr. până în 2800 î.Hr..
Oamenii neolitici din Levant, Anatolia, Siria, nordul Mesopotamiei și Asia Centrală au fost mari constructori, folosind chirpici ca să-și construiască sate și case. La Çatalhöyük, casele erau tencuite și pictate cu scene elaborate cu oameni și animale. Culturile neolitice mediteraneene din Malta își practicau religia în temple megalitice.
În Europa, erau construite case vagon făcute din zăbrele. Au fost construite și morminte elaborate. Aceste morminte sunt deosebit de numeroase în Irlanda, unde există încă multe mii. Oamenii neolitici din Insulele Britanice au construit niște cămine lungi și morminte cu camere pentru morții lor și pe drumuri, au minat silex și monumente cursus.
Antichitatea Mesopotamia
Mesopotamia antică este remarcată mai ales pentru construcția de clădiri din chirpici și construirea de zigurate, care ocupă un loc proeminent în fiecare oraș și constă într-o movilă artificială, care se ridică adesea în trepte uriașe, cu un templu în vârf. Movila exista, fără îndoială, ca să ridice templul într-o poziție impunătoare în ceea ce altfel era o vale plată a unui râu. Marele oraș Uruk avea o serie de incinte religioase, conținând multe temple mai mari și mai ambițioase decât orice clădiri cunoscute anterior.
Cuvântul zigurat e o formă anglicizată a cuvântului akkadian ziqqurratum, numele dat turnurilor solide în trepte de cărămidă. Derivă de la verbul zaqaru, („a fi înalt”). Clădirile sunt descrise ca fiind ca niște munți care leagă Pământul și cerul. Ziguratul Urului, excavat de Leonard Woolley, are 64 m pe 46 m la bază și inițial aproximativ 12 m înălțime, cu trei etaje. A fost construit sub regele Ur-Nammu (circa 2100 î.Hr.) și reconstruit sub Nabonid (555-539 î.Hr.), când a fost mărit în înălțime până la probabil șapte etaje.
Palatele asiriene aveau o mare curte publică, cu o suită de apartamente pe partea de est și o serie de săli mari pentru banchete pe partea de sud. Acesta avea să devină planul tradițional al palatelor asiriene, construit și împodobit pentru glorificarea regelui. Cantități masive de mobile din fildeș au fost găsite în unele palate.
Egiptul
Imaginările moderne ale Egiptului antic sunt puternic influențate de urmele supraviețuitoare ale arhitecturii monumentale. Multe stiluri și motive formale au fost stabilite în zorii statului faraonic, în jurul anului 3100 î.Hr.. Inspirația pentru multe dintre aceste stiluri constă în elementele organice folosite la clădirile timpurii din materiale perisabile. În timp ce structurile originale sunt aproape total necunoscute, motivele stilizate ale plantelor au continuat să fie reproduse și adaptate inclusiv în perioada romană. Rezistența formelor pe o perioadă atât de lungă înseamnă că arhitectura faraonică e ușor de recunoscut astăzi și a fost imitată pe scară largă de către arhitecți în timpurile moderne.
Egiptenii antici credeau în viața de apoi. Ei credeau, de asemenea, că pentru ca sufletul lor (cunoscut sub numele de ka) să trăiască veșnic în viața de apoi, corpurile lor trebuie să rămână intacte pentru etenitate. Astfel, au trebuit să găsească o modalitate de a proteja decedatul de daune și hoții de morminte. Așa s-a născut mastaba. Acestea erau structuri de chirpici cu acoperiș plat, care aveau încăperi subterane pentru sarcofag, la aproximativ 30 m adâncime. Imhotep, un preot și arhitect egiptean antic, a trebuit să proiecteze un mormânt pentru faraonul Djoser. Pentru asta, el a plasat cinci mastabale, una deasupra celeilalte, creând astfel prima piramidă egipteană, Piramida lui Djoser din Saqqara. Cele mai reprezentative clădiri egiptene antice sunt piramidele. Au fost construite în timpul Regatelor Vechi și Mijlociu (circa 2600-1800 î.Hr.). Cea mai impunătoare a fost Marea Piramidă din Giza, realizată pentru faraonul Khufu în jurul anilor 2589-2566 î.Hr.. Piramidele egiptene antice au fost construite cu precizie, pietrele lor masive fiind legate atât de fin, încât lama unui cuțit nu ar putea să intre între ele. Blocurile de piatră erau ținute împreună de mortar, iar întreaga structură era acoperită cu calcar alb foarte lustruit, iat vârfurile acoperite cu aur. Ceea ce vedem astăzi este de fapt structura de bază a piramidei. În ciuda faptului că sunt extrem de asociate cu egiptenii antici, piramide au fost construite de alte civilizații, ca mayașii sau aztecii.
Din cauza lipsei de resurse și a schimbării puterii către preoție, egiptenii antici s-a îndepărtat de piramide, iar templele au devenit punctul central al construirii. La fel ca piramidele, templele egiptene antice erau, de asemenea, spectaculoase și monumentale. Au evoluat de la mici altare la complexe mari și, prin Noul Regat (circa 1550-1070 î.Hr.), au devenit structuri masive de piatră formate din săli și curți. Templele constau de obicei în 4 părți: un pilon masiv, o curte peristilă, o sală hipostilă și un sanctuar. Pilonii aveau o lungime de 40 m. În fața lor erau obeliscuri și sculpturi ale faraonului.
Un element arhitectural specific arhitecturii egiptene antice e cornișa cavetto (o mulură concavă), introdusă până la sfârșitul Vechiului Regat. A fost folosit pe scară largă la vârful aproape tuturor clădirilor faraonice formale. Datorită frecvenței cu care a fost folosită, o să decoreze ulterior multe construcții și obiecte neoegiptene. Niciun plan formal sau cărți de modele nu supraviețuiesc, iar întrebarea cu privire la modul exact în care au fost construite piramidele continuă să provoace dezbateri. Similar cu ordinele antice grecești și romane, au existat anumite tipuri de coloane egiptene antice, cum ar fi cele compozite, cele hathorice, cele lotiforme, cele palmiforme, cele papiriforme, și altele. Templele erau decorate cu reliefuri și pictate în culori intense, în principal roșu, albastru, galben, verde, portocaliu și alb. Datorită climatului deșertic al Egiptului, părți din aceste suprafețe pictate au fost bine păstrate.
Grecia Perioada preclasică
Civilizația minoică a fost o civilizație egeeană din Epoca Bronzului pe insula Creta și alte insule din Marea Egee, înflorind din circa 2700 până în circa 1450 î.Hr. Clădirile minoice aveau de multe ori acoperișuri plate cu țiglă; podele de ipsos, lemn sau piatră, având o înălțime de două până la trei etaje. Zidurile inferioare erau construite de obicei din piatră și moloz, iar pereții superiori din cărămidă. Lemnele din tavan susțineau acoperișurile. Principalele culori folosite la frescele minoice erau negrul (șist carbonic), alb (hidrat de var), roșu (hematit), galben (ocru), albastru (silicat de cupru) și verde (galben și albastru amestecate împreună). Cea mai cunoscută clădire minoică e Palatul din Cnossos, fiind legat de povestea mitologică a Minotaurului, pentru că s-a scris că în palat a existat labirintul.
O caracteristică comună a arhitecturii minoice erau acoperișurile plate. Camerele vilelor nu aveau ferestre la stradă, lumina venind din curți. În mileniul al II-lea î.Hr., vilele aveau unul sau două etaje, iar palatele chiar și trei. Una dintre cele mai notabile contribuții minoice la arhitectură e coloana inversată, cu partea de sus mai largă decât baza (spre deosebire de majoritatea coloanelor grecești, care sunt mai largi în partea de jos ca să dea o impresie de înălțime). Coloanele erau făcute din lemn (nu din piatră) și erau în general vopsite în roșu. Fiind montate pe o bază simplă de piatră, erau acoperite cu un capitel rotund asemănător cu o pernă.Benton and DiYanni 1998, p. 67.Bourbon 1998, p 34
Arta egeeană și-a atins apogeul în jurul anilor 1650-1450 î.Hr. și a fost la început dominată de minoici. Totuși, la apogeul influenței sale, civilizația minoică a căzut, iar poziția sa a fost rapid moștenită de micenieni, o rasă de războinici care a înflorit în Grecia între 1600 și 1200 î.Hr.. Chiar dacă artizanii cretani ar fi putut să fie angajați la refacerea cetăților miceniene, cele două stiluri au rămas diferite. Clădirile miceniene au fost atent planificate și concentrate asupra megaronului (unitate centrală), în timp ce minoicii au favorizat formele complexe și labirintice. Coloanele miceniene, la fel ca exemplele minoice, erau subțiri și ascuțite în jos.
Perioada clasică și cea elenistică