Cazaci de pe Ural

Cazacii de pe Ural

thumb|400px|Cazacii de pe Ural, pictură de Nicolai Semionovici

Cazacii de pe Ural (în rusă: Уральские казаки, între 1775 - 1917 - Cazacii de pe Iaik) au fost un grup de cazaci din Imperiul Rus, al doilea ca vechime din rândul trupelor de cazaci. Ei s-au așezat în vestul regiunii Urali, (în zilele noastre nord-vestul Kazahstanului și sud-estul regiunii Orenburg), pe cursul mijlociu al râului Ural (numit până 1775 – Yaik Яик). Cartierul general al cazacilor de pe Iaik a fost orașul Uralsk (numit până în 1775 Iaițk). Ziua de sărbătoare a cazacilor de pe Ural a fost 21 noiembrie (8 noiembrie stil vechi), ziua Sfântului Mihail.

Istoric Istoria timpurie Primele comunități libere ale cazacilor de pe Ural au fost fondate în secolul al XV-lea pe râul Iaik. Conform tradiției, comunitățile căzăcești de pe Iaik au fost formate, ca și în cazul cazacilor de pe Don, de emigranți din Rusia. Ocupațiile lor de bază au fost pescuitul, extragerea sării și vânătoarea. Comunitatea era condusă de sfatul care era convocat în orașul Iaițk, (pe cursul mijlociu al râului Iaik). Toți cazacii aveau dreptul pentru repartizarea unor loturi de pământ „pe suflet de om” (funcție de numărul de membri ai familiei) și să participe la alegerea atamanilor și a membrilor sfatului.

O legendă istorică, amintită în toate studiile cu privire la cazacii de pe Ural, afirmă că în perioada secolelor al XV-lea – al XVI-lea ei nu aveau familii permanente. Cazacii își aduceau „neveste” răpite în timpul raidurilor, iar atunci când se plictiseau de ele, le alungau, pentru a „face rost” de altele „noi”. Obiceiul acesta a fost abandonat, după cum se spune, după ce Vasili Gugnia a fost ales primul ataman. El a refuzat să-și abandoneze soția, (pe care se pare că răpise într-un raid împotriva nogailor). Este foarte probabil ca această legendă să aibă un sâmbure de adevăr. Până în secolul al XIX-lea, tinerii cazaci aprindeau lumânări în biserică lumânări în memoria bunicii lui Gugnia.

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, guvernul rus i-a atras pe cazaci în activitățile de apărare a frontierei de sud-est și de continuare a colonizării militare, permițându-le să-i adăpostească pe țăranii fugiți de pe moșiile latifundiarilor ruși. În 1718, guvernul a numit atamanul și adjunctul acestuia, iar acei cazaci care fuseseră declarați fugari de pe moșii au primit ordin să se întoarcă la stăpânii lor. În 1720, cazacii s-au revoltat, opunându-se ordinelor de reîntoarcere pe moșii a fugarilor și de numire directă de către autoritățile țariste a liderilor locali. În 1723, revolta cazacilor a fost înăbușită în sânge, liderii acesteia au fost executați, iar autoguvernarea abolită definitiv. După acest moment a urmat scindarea dintre conducerea militară a cazacilor și cazacii de rând. Dacă primii doreau garantarea pozițiilor de conducere, masa cazacilor dorea reîntoarcerea la autoguvernarea tradițională. Începând cu anul 1748 a fost introdusă organizarea militară a cazacilor în șapte regimente, iar vechile tradiții și-au pierdut valoarea în cele din urmă.

Răscoala lui Pugaciov

Nemulțumirile cazacilor legate de noile ordine au provocat rebeliunea cazacilor de pe Iaik din 1772 și au dus la participarea lor la războiul țărănesc din 1773 – 1775 (Răscoala lui Pugaciov). Se știu puține lucruri în legătură cu revolta cazacilor din 1772, în schimb răscoala lui Emelian Pugaciov este bine documentată. Despre răscoala din 1772 amintește Pușkin în cartea sa „Fiica căpitanului”. În ianuarie 1772, generalul maior von Traubenberg și trupele de sub conducerea atamanului Durnovo au sosit în orașul Uralsk (Iaițk). Generalul a trecut la judecarea unui mare număr de infracțiuni, care erau puse în sarcina cazacilor, și a ordonat biciuirea celor găsiți vinovați. Nu se știe cu siguranță dacă acest tratament aspru sau sosirea trupelor guvernamentale a fost scânteia care a aprins revolta. Cert este că generalul a fost literalmente rupt în bucăți, iar soldații atamanului Toamboțev, care au încercat să-l apere pe general, au fost uciși.Челобитная яицких казаков имп. Екатерине II, 1772 г. 15 января 1772 г. „Plângerea cazazilor de pe Iaiț către împărăteasa Ecaterina a II-a, 15 ianuarie 1772” text pe site-ul Восточная литература „Literatura răsăriteană”.

În mai 1772, guvernatorul Orenburgului, generalul-maior Reinson, a organizat o forță expediționară pentru înăbușire revoltei. Trupele de represiune au reușit să-i învingă pe răsculați, care au fost judecați pe 6 iunie 1772. Răsculații și liderii lor au fost torturați și executați. Răsculații au fost rupți în patru, li s-au tăiat limbile, nasurile sau urechile, sau au fost arși cu fierul roșu pe frunte.

În acea perioadă, regiunea era foarte slab populată. De aceea, numeroși răsculați au reușit să se ascundă la ferme izolate. Împărăteasa Ecaterina a emis, după înăbușirea revoltei, un ukaz prin care a interzis reorganizarea cazacilor din regiune în conformitate cu obiceiurile strămoșești. De asemenea, pentru prevenirea unor revolte viitoare, în capitala ținutului a fost încartiruită o garnizoană permanentă, condusă de locotenent-colonelul Simonov și de căpitanul Andrei Prohorovici Krîlov, tatăl viitorului fabulist Ivan Andreevici Krîlov.

Răscoala din 1773 a fost practic continuarea celei din 1772. Represiunile nu au reușit decât să adâncească nemulțumirile cazacilor, care au reizbucnit, ceea ce a dus la un război de trei ani. Cazacilor li s-au adăugat de această dată și numeroși „străini”: bașchiri, cazahi și mulțimi uriașe de țărani ruși. În regiune au început să circule zvonuri conform cărora țarul Petru Fiodorovici nu a murit și nu a fost îngropat, ci a supraviețuit asasinatului pus la cale de țarina Ecaterina a II-a, s-a refugiat în zonă și caută ajutor pentru recucerirea tronul. Emelian Pugaciov, un cazac mărunt, dezertor din trupele imperiale, s-a autoproclamat „țarul Petru Fiodorovici” și a declarat că va rezolva toate plângerile, va asigura cazacilor libertatea absolută și, după detronarea țarinei, o va obliga să se retragă într-o mănăstire. Cazacii, în special cei care se refugiaseră în fermele izolate după rebeliunea din 1772, este foarte probabil să fi știut cu siguranță cine era Pugaciov, dar așteptau doar un pretext pentru a se răscula din nou, iar apariția impostorului nu a făcut decât să le ofere ocazia necesară.

Prima acțiune a răsculaților lui Pugaciov a fost marșul început pe 17 septembrie 1773 din postul de graniță Budarinskogo, (astăzi satul Budarino din vestul Kazahstanului) împotriva orașului Iaițk. Cei cam 200 de răsculați, deși nu cucerit orașul, au reușit să câștige sprijinul trupelor trimise împotriva lor, care au fraternizat cu ei. Cazacii, sprijinitori ai „Înălțimii Sale împăratul Petru”, principala forță armată a lui Pugaciov, au obținut sub conducerea acestuia un număr de victorii, cucerind o serie de fortificații și așezări, uneori fără luptă. După șase luni de la declanșarea marșului, răsculații au asediat fără succes orașul Orenburg. În tot acest timp, armata impostorului Pugaciov și-a mărit efectivele în mod neîncetat prin recrutarea a numeroși țărani, muncitori din regiunea Uralilor, bașchiri, tătari, calmîci sau kazahi. În noiembrie, cazacii conduși de Andrei Ovcinnikov și Ivan Zarubin au fost zdrobiți de trupele aflate sub comanda generalui-maior Kara.

În acest timp, trupele de sub comanda atamanului Mihail Tolkacev au declanșat asediul fortăreței „Sfântul Arhanghel Mihail” din Iaițk. La începutul lunii ianuarie 1774, aici a ajuns și atamanul Ovcinnikov, iar în scurtă vreme a sosit chiar Pugaciov. El a preluat conducerea asediului fortăreței, dar după asaltul eșuat de pe 20 ianuarie, Pugaciov s-a reîntors la trupele de lângă Orenburg. La sfârșitul lunii ianuarie, Pugaciov s-a reîntors la Iaițk. Cazacii, dornici să-l lege mai strâns pe Pugaciov de interesele lor, l-au căsătorit pe „țar” cu o căzăcioacă tânără, Ustina Kuznețova. După ce s-a instalat în casa atamanului A. N. Borodin din Uralsk, el a convocat sfatul soldaților, în timpul căruia au fost aleși atamanul oastei Nikita Karaghin și adjuncții acestuia: Afanasie Perfiliev și Ivan Fofanov. În aceeași lună, atamanul Ovcinnikov a întreprins un marș în regiunea cursului mijlociu al râului Iaik, în orașul Gurîev, unde au cucerit kremlinul (citadela) orașului, a câștigat pradă bogată și și-a mărit efectivele trupelor cu noi cazaci răzvrătiți.

Trupele generalului P. M. Golițin au provocat în martie 1774 în apropierea fortăreței Tatișcevoi o înfrângere grea răsculaților. Pugaciov a plecat spre așezarea Berdsk. A reușit să se retragă până în cetate cu ajutorul răsculaților conduși de Ovcinnikov. În fruntea a trei sute de cazaci, Pugaciov a rupt încercuirea trupelor guvernamentale și s-a refugiat în Nijneozernoe. În aprilie 1774, cazacii conduși de Ovchinnikov și Dehtiarev s-au confruntat la porțile orașului Iaițk cu trupele generalului Pavel Mansurov. În lupta de pe 15 aprilie, Pugaciov a suferit o înfrângere grea. Printre sutele de cazaci care au pierit în luptă a fost și atamanul Dehtiarev. După această înfrângere, cazacii sub comanda lui Ovcinnikov s-au separat de cei ai lui Pugaciov și s-au îndreptat prin stepă spre Magnitogorsk. Urmărit neîntrerupt de trupele guvernamentale conduse de Ivan Mihelson, cazacii și-au pierdut conducătorii, care au murit în luptă sau au fost luați prizonieri, (așa cum a fost Ivan Zarubin). Deși armata cazacilor a fost doar o mână de luptători, și-a refăcut efectivele cu mii de țărani care li s-au alăturat.

Fiind îngrijorată de durata rebeliunii, Ecaterina cea Mare a trimis împotriva răsculaților trupele de pe granița cu Imperiul Otoman de sub comanda generalului Alexandr Suvorov. Suvorov a câștigat o serie de lupte, iar liderii cazacilor au luat hotărârea să încerce să obțină iertarea împărătesei, predându-l în schimb pe Pugaciov. Suvorov l-a interogat personal pe impostor, după care l-a transportat la Moscova, unde a fost închis pentru o vreme. Principalii colaboratori ai lui Pugaciov din rândurile cazacilor de pe Iaik – Ivan Zarubin, Perfiliev, Maxim Șigaev – au fost executați alături de liderul lor. După înăbușirea răscoalei, împărăteasa Ecaterina a publicat un edict prin care, pentru ștergerea definitivă din memoria colectivă a rebeliunii cazacilor de pe Iaik, a schimbat denumirea orașului din Iaițk în Uralsk, respectiv a „cazacilor de pe Iaik” în „cazacii de pe Ural” și a anulat ultimele rămășițe ale autonomiei lor.

Armata cazacilor de pe Ural Autoritățile au numit în fruntea cazacilor un ataman și un consiliu. Primul ataman numit a fost guvernatorul Astrahanului (1782), după care a urmat guvernatorulu Orenburgului. În 1868 a fost proclamat un nou „Statut temporar” al cazacilor de pe Ural, care prevedea ca armata să fie subordonată guvernatorului general (în fapt același ataman numit) al noii formate regiuni Ural. Teritoriul ocupat de cazacii de pe Ural cuprindea 7,06 milionae ha și a fost împărțit în trei subdiviziuni administrative, cu o pupulație (în 1916) de 290.000 de locuitori., dintre care peste 167.000 erau cazaci, trăitori în 480 de sate, uniți în 30 de stanițe. 42% dintre cazaci erau credincioși de rit vechi (staroverî). Exista un număr de cazaci calmîci, tătari, kazahi și bașchiri Wixman. The Peoples of the USSR, p. 51. Armata cazacilor de pe Ural a fost unită în 1908 cu cea a cazacilor de pe Ilek.