Gingia (derivat din latinismul gingiva) este structura fibromucoasă a mucoasei orale, care acoperă osul alveolar ale celor două maxilare și înconjoară coletul dinților, având rol de protecție și susținere a aparatului dentomaxilar. Rusu, V. Dicționar Medical, Editura Medicală, București Este format dintr-un epiteliu pluristratificat scuamos (adesea keratinizat) și un țesut conjunctiv dens (corion). Popescu, M., et al. Dicționar de Parodontologie, Editura Didactică și Pedagogică Inflamația țesutului gingiei se numește patologic gingivită. Gingivitis and braces. Orthodontics Australia. 2021-05-02
Structură Gingia este componenta fibrocutanată a mucoasei orale, același ansamblu din care fac parte țesuturile fălcilor interne a cavității bucale, care acoperă procesele alveolare ale maxilarului și mandibulei și înconjoară colul dinților. Din punct de vedere funcțional și structural, gingia este încadrată în categoria mucoasei de masticare (masticatory mucosa), alături de mucoasa care acoperă palatul dur. Spre deosebire de mucoasa de căptușire (lining mucosa) de la nivelul mucoasei jugale sau labiale, gingia este adaptată să reziste la forțe mecanice considerabile generate în timpul procesului de masticație și la agresiuni bacteriene continue. Lindhe, J., Lang, N. P., & Karring, T. Clinical Periodontology and Implant Dentistry 2015 6 ed. Wiley-Blackwell Newman, M. G., Takei, H. H., Klokkevold, P. R., & Carranza, F. A. 2018. Carranza's Clinical Periodontology (13th ed.). Elsevier Squier, C. A., & Brogden, K. A. 2011. Human Oral Mucosa: Development, Structure and Function. Wiley-Blackwell
Originile embriologice ale gingiei sunt strâns legate de dezvoltarea aparatului dento-maxilar. Epiteliul gingival derivă din ectodermul primitiv care căptușește stomodeumul. Componenta mezenchimală subiacentă, din care se dezvoltă țesutul conjunctiv gingival (lamina propria), provine din celulele crestei neurale cefalice, purtând denumirea de ectomezenchim. În timpul odontogenezei, după formarea coroanei dentare și reducerea epiteliului ameloblastocitar la epiteliul dentar redus, dintele începe procesul de erupție. În momentul în care coroana străpunge epiteliul oral, epiteliul dentar redus fuzionează cu epiteliul oral primitiv, dând naștere la ceea ce se va transforma în epiteliul joncțional. Această tranziție este esențială pentru stabilirea barierei epiteliale dintre mediul intraoral și țesuturile parodontale profunde. Nanci, A. 2017. Ten Cate's Oral Histology: Development, Structure, and Function 9th ed. Elsevier Avery, J. K., & Chiego, D. J. 2006, 3rd edition. Essentials of Oral Histology and Embryology: A Clinical Approach. Mosby
Structural și anatomic, gingia adultă este împărțită în trei zone distincte: gingia liberă (marginală), gingia atașată și gingia interdentară (papila interdentară).
Gingia liberă este porțiunea cea mai coronară a țesutului gingival, având o lățime cuprinsă între 0,5 și 1,5 milimetri. Aceasta nu este atașată direct de periost sau de suprafața radiculară, formând peretele moale al sulcusului gingival. Marginea sa liberă prezintă un contur festonat care urmărește linia coletului dentar. Sulcusul gingival este un spațiu invaginat de formă puțin adâncă, delimitat pe o parte de suprafața dentară și pe cealaltă parte de epiteliul sulcular. În condiții de sănătate clinică, profunzimea sulcusului variază între 1 și 3 milimetri.
Gingia atașată se extinde de la șanțul gingival liber (sau de la un nivel corespunzător bazei sulcusului) până la joncțiunea mucogingivală, unde se continuă cu mucoasa alveolară mobilă. Gingia atașată este ferm ancorată de periostul subiacent al osului alveolar și de cementul radicular prin intermediul unor fascicule dense de fibre de colagen. Lățimea gingiei atașate variază substanțial în funcție de zona arcadei dentare, fiind mai lată în regiunea incisivă și mai îngustă în zona premolară. La suprafață, gingia atașată prezintă un aspect caracteristic de coajă de portocală (stippling), rezultat al interdigitării profunde dintre papilele conjunctive și invaginațiile epiteliale. Schroeder, H. E. 1986. The Periodontium (Handbook of Microscopic Anatomy, Vol. 5). Springer-Verlag
Gingia interdentară ocupă spațiul embrar situat apical de punctul de contact dintre doi dinți adiacenți. Forma sa este determinată de morfolgia suprafețelor dentare de contact și de prezența sau absența recesiunii gingivale. În zonele posterioare, papila interdentară prezintă o depresiune centrală în formă de șa, denumită col gingival, care unește papila vestibulară de cea linguală sau palatinală. Epiteliul de la nivelul colului este necheratinizat și este mai vulnerabil la agresiunea plăcii bacteriene. Rateitschak, K. H., & Wolf, H. F. Color Atlas of Dental Medicine: Periodontology 2005 3rd ed. Thieme
La nivel histologic, gingia este constituită dintr-un epiteliu pluristratificat pavimentos și o stroma conjunctivă subiacentă (lamina propria). Epiteliul gingival se subîmparte în trei entități funcționale: epiteliul oral, epiteliul sulcular și epiteliul joncțional. Epiteliul oral acoperă suprafața vestibulară și linguală a gingiei libere și atașate; este paracheratinizat sau ortocheratinizat și prezintă straturile bazal, spinos, granulos și cornos. Epiteliul sulcular este necheratinizat sau paracheratinizat și acționează ca o membrană semipermeabilă. Epiteliul joncțional este format dintr-un strat epitelial necheratinizat care aderă direct la structura dentară prin intermediul hemidesmozomilor și al unei lame bazale interne, asigurând sigilarea biologică a Parodontiului. Berkovitz, B. K. B., Holland, G. R., & Moxham, B. J. (2017). Oral Anatomy, Histology and Embryology (5th ed.). Elsevier Hassell, T. M. (1993). Tissues and cells of the periodontium. Periodontology 2000, 3(1), 9-38
Lamina propria este alcătuită din rețele dense de fibre de colagen de tip I și III, celule conjunctive (fibroblaste, mastocite, macrofage), substanță fundamentală bogată în proteoglicani și glicozaminoglicani, precum și un sistem vascular și nervos dezvoltat. Fibrele conjunctive gingivale sunt organizate în grupuri funcționale principale: fibre dentogingivale, fibre alveologingivale, fibre circulare și fibre dentoperiostale. Bartold, P. M., & Narayanan, A. S. Molecular biology of the gingiva. Periodontology 2000, 40(1), 36-55
Circulație și Inervație
Vascularizația arterială a gingiei este asigurată de ramuri din artera maxilară. Pentru gingia labială și vestibulară a maxilarului, aportul sangvin provine din arterele alveolare superioare anterioare și posterioare și din artera infraorbitală. Gingia palatinală este irigată de artera palatină mare. La mandibulă, gingia linguală este vascularizată de artera sublinguală (ramură a arterei linguale), iar cea vestibulară de artera bucală și artera mentonieră (ramură a arterei alveolare inferioare). Vascularizația microstructurală formează trei surse interconectate: vasele supraperiostale, plexusul ligamentului parodontal și vasele intraosoase ale osului alveolar. Drenajul venos urmărește traseul arterelor omoloage, direcționând sângele spre plexul pterigoidian și vena jugulară internă. Drenajul limfatic se efectuează în ganglionii submentonieri (pentru zona incisivă mandibulară), submandibulari (pentru majoritatea zonelor vestibulare și linguale) și jugulodigastrici. Standring, S. Gray's Anatomy: The Anatomical Basis of Clinical Practice 42nd ed. Elsevier
Inervația senzitivă a gingiei este furnizată exclusiv de ramura trigeminală (nervul V). Gingia maxilară este inervată de nervii alveolari superiori (anterior, mijlociu, posterior), nervul nazopalatin și nervul palatin mare. Gingia mandibulară primește inervație prin nervul bucal, nervul lingual și nervul mentonier. Fibra nervoasă formează plexuri subepiteliale dense, conectate la receptori tactili, termici și nociceptivi. Moore, K. L., Dalley, A. F., & Agur, A. M. R. 2018. Clinically Oriented Anatomy 8th ed. Lippincott Williams & Wilkins
Note
Categorie:Cioturi Anatomie Umană Categorie:Anatomia capului și gâtului Categorie:Stomatologie