thumb|right|Tronul de fildeş al lui Ivan cel Groaznic
thumb|250px|„Sosirea solilor la Kremlin”, pictură de Apollinari Vasneţov
Țaratul Rusiei (în limba rusă: Царство Русское, Țarstvo Russkoe) a fost numele și forma oficială de guvernarea a Rusiei între urcarea pe tron, asumarea titlului de țar de către Ivan cel Groaznic în 1547 și fondarea de către Petru cel Mare a Imperiului Rus în 1721.
Anumiți cercetători ruși consideră că propagarea termenului Țaratul Moscovit în Europa Occidentală a fost un rezultat al politicii Poloniei.. La zece ani de la fondarea Imperiului Rus, Voltaire mai folosea încă termenul de Țaratul Moscovit în lucrarea sa „Istoria lui Carol al XIII-lea, regele Suediei (1731)”. Termenul este folosit însă și de unii dintre cercetătorii rușiV. Vernadski și este considerat de către ei autentic rus.
Moștenirea bizantină
În secolul al XVI-lea, monarhul rus a devenit o figură puternică, autocratică, un „țar”. Prin asumarea acestui titlu, suveranul Moscovei a încercat să sublinieze statutul său de conducător de prim rang, de împărat, egal al Împăratului Bizanțului sau al Hanului. După căsătoria lui Ivan al III-lea cu nepoata ultimului împărati bizantin Sofia Palaiologhina, curtea de la Moscova a adoptat termenii bizantini, ritualurile, titlurile și emblemele, precum „vulturul bicefal”, care este și astăzi folosit drept stema Rusiei.
La început, termenul bizantin „autocrator” desemna doar statutul de monarh independent, dar, în timpul domniei lui Ivan al IV-lea, (1533-1584), a ajuns să desemneze conducerea fără restricții. Ivan al IV-lea a fost încoronat ca țar și a fost recunoscut, cel puțin de Biserica Ortodoxă Rusă, drept împărat. Filofei din Pskov a pretins că, de vreme ce orașul Constantinopole a fost cucerit de Imperiul Otoman în 1453, țarul rus era singurul monarh legitim, iar că Moscova a devenit A treia Romă, fiind succesorul de drept al Imperiului Roman și al Constantinopolelui, centrul creștinismului în perioada sa de început.
Prima parte a domniei lui Ivan al IV-lea Apogeul puterii autocratice a țarului a fost atins în timpul domniei lui Ivan al IV-lea, care a primit supranumele de „cel Groaznic”. Ivan a întărit puterea țarului la un nivel care nu mai fusese atins până la el, o dovadă a riscurilor existente în cazul concentrării nelimitate a puterii în mâinile unui singur om instabil din punct de vedere mintal. Deși la prima vedere țarul părea un individ inteligent și energic, el suferea de crize de paranoia și depresie, iar domnia lui a fost marcată de acte de extremă violență.
Ivan al IV-lea a devenit Mare cneaz al Moscovei în 1533 la vârsta de numai trei ani. Două facțiuni boierești și-au disputat controlul asupra regenței până în 1547, când Ivan a preluat frâiele conducerii. Ca o reflectare a noilor ambiții imperiale ale Moscovei, încoronarea ca țar a lui Ivan a fost un eveniment grandios, copiat după procesiunile de încoronarea ale împăraților bizantini. Bazându-se pe sprijinul unui grup de boieri, Ivan și-a început domnia printr-o serie de reforme folositoare. Astfel, au fost promulgat un nou cod de legi, iar armata și puterea locală au fost reorganizate. Aceste reforme au fost concepute pentru întărirea statului în condițiile stării neîncetate de război în care se afla țaratul cu vecinii săi.
Politica externă a lui Ivan al IV-lea
Rusia a rămas o entitate relativ necunoscută în Europa de vest până la publicarea în 1549 a lucrării baronului Sigismund von Herberstein, „Rerum Moscoviticarum Commentarii” (Note cu privire la afacerile moscovite). Această lucrare cuprindea o mulțime cuprinzătoare de informații despre un stat care era necunoscut în vest. În deceniul al șaptelea al secolului al XVI-lea au fost publicată memoriile de călătorie din Rusia ale lui Adam Olearius, care au fost traduse în mai multe
Cele mai multe informații au fost însă furnizate de negustorii englezi și olandezi. Unul dintre aceștia, Richard Chancellor, a călătorit în 1553 din patrie până pe țărmul Mării Albe, după care și-a continuat drumul pe uscat spre Moscova. La reîntoarcerea în Anglia el a fondat Muscovy Company împreună cu Sebastian Cabot, Hugh Willoughby și alți câțiva neguțători londonezi. Ivan cel Groaznic s-a folosit de serviciile acestor negustori ca să corespondeze cu regina Elizabeta I.
În ciuda problemelor interne din deceniile al patrulea și al cincilea ale secolului al XVI-lea, Rusia a continuat politica războinică de cuceriri. Ivan cel Groaznic a reușit să învingă și să anexeze Hanatul Kazanului și Hanatul Astrahanului, pe care le-a anexat, transformând Rusia într-un stat multietnic și multiconfesional. În acest moment, Rusia controla cursul fluviului Volga și își deschisese accesul spre Asia Centrală.
Expansiunea spre nord-vest, spre Marea Baltică, s-a dovedit mult mai dificilă. Rușii au invadat în 1558 Livonia, intrând într-un război de 25 de ani, (Războiul livonian), împotriva Uniunii statale polono-lituaniene, Suediei și Danemarcei. În ciuda unor succese ocazionale, armata lui Ivan al IV-lea a fost respinsă, iar rușii nu au reușit să-și asigure o poziție privilegiată la Marea Baltică.
Încercând să profite de implicarea Rusiei în războiul din Livonia, tătarii din Crimeea au atacat și devastat regiunea Moscovei în mai multe rânduri, până când victoria rușilor din bătălia de la Molodi a pus capăt atacurilor.
În deceniile care aveau să vină, tătarii (Hoarda Nogailor și Hanatul Crimeii) au reluat raidurile anuale a zonelor de sud ale Rusiei, răpind locuitorii pentru a-i transforma în sclavi. Pentru a preveni aceste atacuri, rușii au construit linia de fortificații („Zasecinaia certa”), apărată de zeci de mii de soldați – un uriaș efort pentru stat, care a dus la stagnarea dezvoltării economice și sociale.
Opricinina
În ultimii ani ai deceniului al șaselea al secolului al XVI-lea, Ivan al IV-lea a intrat în conflict cu sfătuitorii și boierii. Istoricii nu au reușit să determine care a fost motivele care au determinat acest conflict: politice, personale, religioase, sau altele. Țarul a împărțit Rusia în două sectoare: domeniul său privat, (opricinina) și regatul public (zemșcina). Pentru formarea domeniului său privat, Ivan a ales unele dintre cele mai prospere și importante regiuni ale Rusiei. În aceste regiuni, agenții lui Ivan au atacat boierii, negustorii și chiar și oamenii de rând, pe unii i-a ucis fără judecată și le-au confiscat proprietățile. A început astfel un deceniu de teroare în Rusia, care a culminat cu Masacrul de la Novgorod din 1570.
Ca urmare a politicii de opricinina, Ivan a ruinat puterea politică și economică a familiilor boierești, distrugând exact acele persoane care contribuiseră la construirea statului rus și care se dovediseră capabile să îl administreze. Negoțul a scăzut dramatic, iar țăranii, care trebuiau să facă față creșterii taxelor și violenței, au început să părăsească Rusia. Încercările de reducere a mobilității țăranilor a dus în cele din urmă la „legarea de glie”, care avea să se transforme în cele din urmă în șerbie (iobăgie). În 1572, Ivan a renunțat în cele din urmă la practicile opricininei.
Conform unei teorii foarte populare printre ruși, opricinina a fost declanșată de Ivan pentru a asigura mobilizarea tuturor resurselor pentru războaiele sale și pentru înăbușirea opoziției pacifiste. Indiferent de motivele țarului, politica internă și externă a lui Ivan cel Groaznic a avut un efect devastator asupra Rusiei și a dus la o perioadă de lupte sociale și război civil, așa numitele timpuri tulburi (Smutnoie vremya, 1598-1613).
Timpurile tulburi
thumb|250px|Întinderea Țaratului Rusiei mai înainte de începerea expansiunii spre răsărit, aprox. 1600. thumb|250px|Femei moscovite la slujba din biserică, tablou de Andrei Riabușkin. thumb|left|250px|"Rusia" la 1595, hartă de Gerardus Mercator
Ivan al IV-lea a fost urmat pe tron de fiul său, Fiodor, care era debil mintal. Puterea în stat era deținută de cumnatul țarului, boierul Boris Godunov (cel care a abolit tradiția „zilei lui Iuri (Sfântul Gheorghe)”, singura zi a anului în care țăranii legați de pământ puteau să se mute de la un stăpân la altul). Poate cel mai important eveniment al domniei lui Fiodor a fost proclamarea Patriarhiei Moscovei în 1589. Ridicarea la rang de patriarhie a dus la o evoluție separată și total independentă a Bisericii Ruse.
Fiodor a murit în 1598 fără să lase un moștenitor, ceea ce a dus la stingerea dinastiei Rurikide. Boris Godunov a hotărât atunci convocarea Zemski Sobor, (adunarea națională a boierilor, clericilor și oamenilor de rând), care l-au proclamat țar. O serie de facțiuni boierești au refuzat însă să accepte această decizie. A urmat o serie de evenimente care a zdruncinat profund Rusia. După o serie de ani secetoși și de foamete în perioada 1601 – 1603, a izbucnit răscoale populare. În această perioadă a apărut un uzurpator care a pretins că este țareviciul Dmitri, fiul lui Ivan cel Groaznic, care era mort încă din 1591. Acest pretendent al tronului, Falsul Dimitrie I, a primit sprijin din partea Poloniei și a pornit în marș spre Moscova, câștigând aderenți în rândul anumitor familii boierești și a claselor de mijloc. Unii istorici au făcut speculații cu privire la implicarea lui Boris Godunov în această criză.Ruslan Skrinnikov, Boris Godunov. Moscova, Nauka, 1983. retipărit în 2003. ISBN 5-17-010892-3. Falsul Dimitrie I a intrat în Moscova în 1605 și, după asasinarea fiului lui Godunov, Fiodor al II-lea, a fost încoronat țar al Rusiei.
După aceasta, Rusia a intrat într-o perioadă de haos, cunoscută și ca „Timpurile tulburi” (Смутное Время). În ciuda abuzurilor țarului împotriva boierilor, a creșterii nemulțumirii târgoveților și a iobăgirii treptate a țărănimii, lupta împotriva puterii țarului era dusă cu jumătate de măsură. Rușii nemulțumiți nu aveau practic nicio alternativă la autocrația țarului și tot ce puteau face era să se alăture aventurierilor care încercau să ocupe tronul. În această perioadă tulbure, toate încercările facțiunilor boierești se limitau la încercarea de obținere a unei oarecare influențe asupra autocratului aflat la putere, sau la încercarea de plasare a propriului candidat pe tron. În atmosfera tulbure în care familiile boierești se luptau între ele neîncetat, clasele de jos se revoltau orbește iar armatele străine au reușit să ocupe Kremlinul din Moscova, numeroși ruși au ajuns la concluzia că doar acceptarea absolutismului țarist poate asigura ordinea și unitatea în Rusia.
Timpurile tulburi au cuprins un război civil, în care luptele pentru tron au fost complicate de mașinațiunile complicate ale facțiunilor boierești rivale, intervenția puterilor vecine, Polonia și Suedia și numeroase răscoale populare. Falsul Dimitrie I a fost detronat și garnizoana poloneză care îl apăra a fost alungată, iar boierul Vasili Șuișki s-a proclamat țar în 1606. Vasili a încercat să-și asigure tronul aliindu-se cu suedezii, ceea ce a dus în cele din urmă la izbucnirea Războiului ingrian. În conflictele interne au intervenit din nou polonezii, care l-au sprijinit pe un alt impostor, Falsul Dimitrie al II-lea, s-a proclamat țar și a înființat o curte paralelă în satul Tușino în perioada 1608 – 1610.
În 1609, Polonia a intervenit în mod oficial în treburile interne ale Rusiei, reușind să cucerească Kremlinul și să îl captureze pe Șuișki. În 1610, una dintre facțiunile boierești a semnat un tratat cu polonezii prin care îl recunoșteau pe Władysław al IV-lea Vasa, fiul regelui polonez Sigismund al III-lea, drept țar. Suedezii l-au sprijinit în schimb în 1611 pe un alt impostor, Falsul Dimitrie al III-lea, care însă a fost capturat rapid și executat de ruși.