Originea termenului Un roman (din franceză "nouvelle", adică "nou") este o scriere narativă, în proză. În secolul 18 cuvântul se referă, în mod specific, la scurte ficțiuni despre dragoste și intrigi, opuse "romanțelor"; lucrări epice mai lungi despre dragoste și aventuri. Devenind una dintre cele mai importante specii literare din ultimii 200 de ani, romanul este astăzi subiectul unor discuții aprinse ce au în vedere meritele artistice, un stil literar specific și un sens mai profund decât ar putea pretinde o povestire adevărată.

Tradiții despre proza de ficțiune: Antichitate

După cum Pierre Daniel Huet notează în 1670, "tradiția lucrărilor epice se leagă de Vergiliu și Homer". Formatul obișnuit este în versuri, servind scopurilor unei tradiții a culturii ce deține numai performanțe orale. Astăzi, ne dăm seama că tradiția "coboară" și mai adânc în istorie, până la Epopeea lui Ghilgameș.

Este și mai dificil să vorbești despre influența unor construcții mai scurte, de povestire, cum se găsesc ele în tradiția medievală, care duc la apariția romanului.

Există o a treia tradiție în proza de ficțiune, într-o manieră satirică (Satiricon de Petronius și incredibilele povești ale lui Lucian din Samosata) sau propunând un stil eroic (romanțele lui Heliodorus din Emesa și ale lui Longus). Romanul idilic grec din Antichitate este readus la viață de romancierii bizantini ai secolului al XII-lea. Toate aceste tradiții sunt redescoperite în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în cele din urmă influențând piața modernă de carte.

Romanul cavaleresc, 1100-1500 Cuvântul “romance” (cântecul epic) pare să fi devenit eticheta romanului de dragoste datorită limbii romanice, “romance”, în care erau scrise (compuse) operele de început ale acestui gen (secolele al XI- lea și al XII-lea). Genurile cele mai în vogă s-au dezvoltat în sudul Franței la sfârșitul secolului al XII.lea și s-au răspândit la est și la nord prin intermediul traducerilor și al interpretărilor naționale individuale. Subiecte precum cavalerismul arturian călătoriseră deja la data aceea în direcția opusă, ajungând în sudul Franței din Britania și Britania Fanceză. Drept urmare, este foarte dificil de determinat cât de mult le datorează poemul eroic modelelor antice grecești și cât unor astfel de poeme epice în versuri din folclorul nordic cum ar fi Beowulf și Cântecul Nibelungilor.

Subiectul standard al cântecelor epice timpurii era o serie de aventuri. Urmând un subiect-cadru la fel de vechi ca și Heliodor și atât de durabil încât mai trăiește încă în filmele hollywoodiene, un erou obișnuia să treacă printr-o serie de aventuri înainte de s-și întâlni iubita. Urma apoi o despărțire, cu o a doua serie de aventuri care ducea la reunirea finală. Variantele au menținut genul viu. Aventuri neașteptate și neobișnuite surprindeau audiența în cântece epice precum Sir Gawain și cavalerul verde. Au apărut opere clasice ale acestui gen, cum ar fi Romanul trandafirului, scris în franceză și celebru astăzi, datorită traducerii lui Geoffrey Chaucer

Aceste romane cavalerești originale erau scrieri în versuri, care adoptau un “limbaj elevat” considerat pe măsura faptelor eroice și potrivit pentru a inspira emulația virtuțiilor; proza era considerată “de speță joasă”, mult mai potrivită pentru satiră. Versul permitea să dăinuie cultura tradițiilor orale, devenind, cu toate acestea, limbajul autorilor care-și compuneau cu grijă textele – texte care să fie răspândite în scris, păstrând totuși forma artistică îngrijită. Subiectele erau aristocratice. Tradiția textuală a cărților ornamentate și ilustrate scrise de mână permitea o clientelă din rândul aristocrației sau a clasei orășenești bănoase, dezvoltate în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, pentru care aventurile cavalerilor era în mod clar o lume a ficțiunii și fanteziei.

Secolele al XIV-lea și al XV-lea au resimțit nevoia primelor povetiri în proză, un gen care s-a ridicat odată cu o altă “piață a cărții”. Această piață s-a dezvoltat încă înainte să fie introduse primele avantaje aduse de tipar: autorii de proză puteau utiliza un limbaj nou, un limbaj care să evite repetiția inerentă în rime. Proza putea risca un ritm nou și idei mai lungi. Cu toate acestea era nevoie de cartea scrisă pentru a conserva formulările întâmplătoare pe care le alegea autorul. S-a dezvoltat o afacere din producția unei cărți comerciale încă înainte de apariția tiparniței. Legendele, viețile sfinților și viziunile mistice în proză erau obiectul principal al noi piețe de producții în proză. Elita orășenească, femeile cititoare din familiile din clasa superioară și mănăstiri citeau proză religioasă.Romanele în proză au apărut ca și modă nouă și costisitoare pe această piață. Nu puteau înflori cu adevărat decât prin inventarea tiparniței și dacă hârtia devenea un mijloc mai ieftin. Ambele realizări au avut loc la sfârșitul secolului al XV-lea, când vechiul cântec epic se confrunta deja cu o competiție acerbă din partea unor specii mai scurte, dintre care cel mai impunător era romanul, o formă care s-a ridicat pe parcursul secolului al XIV-lea.

Apariția romanului, 1200-1500

Sunt greu de catalogat toate genurile care au culminat în cele din urmă - în operele lui Giovanni Boccaccio, Geoffrey Chaucer, Niccolò Machiavelli și Miguel de Cervantes - cu apariția "romanului" așa cum îl știm astăzi.

Romanul timpuriu era la bază orice poveste spusă pentru întâmplările sale spectaculoase și revelatoare. Mediul original – care continua să existe cu organizările tematice tipice – era conversația antrenantă. Poveștile cu incidente grave puteau fi folosite ca și lecții de morală. Colecțiile de exemple au ușurat munca predicatorilor, care aveau nevoie de astfel de pilde. O fabulă putea prezenta o concluzie morală; același lucuru îl putea face și o scurtă cugetare istorică. S-a lansat astfel o concurență a speciilor în care gusturile și statuturile sociale erau – dacă e să credem colecțiile medievale – decisive. Clasele muncitoare preferau propria categorie de povești drastice: povești despre infidelități “ingenioase”, despre sclivisiții înțelepți și caraghioși contra grupurilor sociale detestate (sau despre povestitorii rivali). Mare parte a speciei originale este încă vie în glumele scurte spuse în viața de zi cu zi pentru a înveseli conversația.

Creațiile artistice includeau povestiri în ramă: situații în care o serie de povești erau spuse ipotetic. Ele se bucurau de un spectru larg de gusturi și specii. Poveștile din Canterbury constituie un exemplu clasic, cu povestitorii lor nobili, iubitori ai poveștilor “romantice” și cu naratorii de rând, care preferau povești din viața de zi cu zi. Specia aceasta nu avea propriul termen generic. Cuvântul “novel” (nou, inedit) – care în română se traduce prin “roman” – indica noutatea întâmplărilor narate. Cuprinderea poveștilor în ramă, oricum, a dus la conștientizarea faptului că genurile se dezvoltau în acest domeniu.

Cel mai mare avantaj al poveștii de fundal era justificarea lăsată pe mâna adevăraților autori, precum Chaucer sau Boccaccio. Povestirile romantice permiteau un limbaj înalt și se bazau pe o părere acceptată despre ceea ce merită a fi numit stil elevat.

Totuși, preferințele față de învățăturile morale și poezie s-au schimbat și povestirile romantice s-au demodat rapid. Poveștile despre înșelăciuni și pozne, despre aventurile clandestine și despre intrigile ingenioase, în care erau ridiculizate anumite profesii respectate sau cetățeni ai unui alt oraș, nu erau, pe de altă parte, justificabile nici moral, nici poetic. Ele își găseau justificarea în afară. Povestitorul obișnuia să prezinte în câteva cuvinte de ce credea el că povestea trebuie spusă. Din nou, Poveștile din Canterbury ale lui Chaucer oferă cele mai elocvente exemple: autorul real putea spune povești fără orice altă justificare în afară de aceea că această poveste oferea o portretizare bună a persoanei care a spus-o și a gustului lui sau al ei – și acea justificare rămânea stabilă de-a lungul poveștii.

Dacă creațiile elevate deveneau plictisitoare – așa cum s-a întâmplat în secolele al XIV-lea și al XV-lea cu vechile intrigi care nu duceau niciodată la altele noi – colecțiile de povești și romanele facilitau criticarea creațiilor mărețe și scăderea statutului acestora: unul dintre grupurile de naratori (creat de autorul real) putea începe o poveste romantică doar pentru a fi întreruptă de alți povestitori. Ei puteau să-l reducă la tăcere sau să-i ordone să vorbească un limbaj care să le fie pe plac sau puteau să-i ceară să grăbească povestea și să spună mai repede ce are de spus. Rezultatul a fost ascensiunea genului scurt. Pașii acestei dezvoltări pot fi observați odată cu faptul că povestirea câștiga apreciere și valoare față de poveștile romantice, în noi colecții versificate la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Prima ascensiune a romanului, 1500-1750 Inventarea tiparului a supus atât romanele, cât și povestirile romantice trivializării și comercializării. Cărțile tipărite, deși erau scumpe erau totuși cumpărate. Alfabetizarea sau răspândirea “științei de carte” era un proces lent atunci când venea vorba de abilitățile de scriere, dar era mai rapidă în ceea ce privea cititul. Reforma Protestantă a prilejuit cititori de pamflete religioase, tabloide și ziare.

Populația urbană a învățat să citească, dar nu aspira la participarea activă în lumea culturii. Piața cărților ieftine dezvoltându-se o dată cu tiparnița a inclus atât romanele, cât și povestirile, poveștile și fabulele. Xilogravurile erau ornamentele obișnuite și ele erau oferite fără prea multă bătaie de cap. O poveste romantică în care un cavaler-erou trebuia să lupte mai mult de zece dueluri în câteva pagini putea primi aceeași ilustrație a luptei iar și iar, dacă stocul de ilustrații standard al tipografului era mic. Pe măsură ce stocul creștea, tipografele repetau aceleași ilustrații în alte cărți cu subiecte similare, amestecând aceste ilustrații fără nici un respect pentru stil. Se pot deschide cărți ieftine din secolul al XVIII-lea și se vor găsi ilustrații din anii de început ai tiparului, alături de unele mai moderne.

Poveștile romantice au fost reduse la intrigi ieftine și abrupte semănând cu benzile desenate moderne. Primele colecții de romane nu erau neapărat proiecte considerabile. Ele au apărut într-o varietate enormă, de la povești populare cu vorbe de duh, până la poveștile spuse de Boccaccio sau Chaucer, acum autori venerabili.

O piață mai consistentă a “romanțelor” s-a dezvoltat în secolul al XVI-lea, o dată cu operele în mai multe volume care ținteau spre o audiență care să “contribuie” la această producție. Critica ridicată de pelerinii lui Chaucer împotriva “romanțelor” s- a dezvoltat ca reacție atât la trivializări, cât și la “romanțele” multi-volum. Povești precum Nemaipomenitele peripeții ale neînfricatului cavaler Amadis de Gaula (Amadis de Gaula) și-au condus cititorii în lumi de vise despre cavaleri și i-au hrănit cu idealuri despre trecut, pe care nimeni nu le mai putea însufleți, după cum se plângeau critici.

Autorii italieni, cum ar fi Machavelli, au fost printre cei care au adus romanul la un nou format: deși rămânea o poveste cu intrigă ce se termina într-un moment neașteptat, observațiile erau acum mult mai fine – Cum își țeseau protagoniștii intriga?, Cum își păstrau secretele?, Ce făceau când alții amenințau să le descopere?