Primul război punic (264-241 î.Hr.) a fost primul dintre Războaiele Punice care au avut loc între Republica Romană și Cartagina. Timp de 23 de ani cele două puteri și-au disputat supremația în bazinul vestic al Mării Mediterane. Cartagina, aflată în Tunisia de azi, era cea mai puternică putere maritimă din vestul Mării Mediterane la începutul conflictului. De asemenea, Roma domina Peninsula Italică și își dorea victoria, dar era greu de obținut o victorie decisivă.

Cele două state au avut trei războaie unul contra celuilalt, războaie care le-au marcat existența. Aceste războaie au fost numite Războaiele punice, după numele de „puni” pe care romanii îl dădeau cartaginezilor.

Preludiu De la mijlocul secolului al III-lea î.Hr., romanii și-au asigurat dominația asupra întregii peninsule italice, cu excepția Galliei Cisalpine. De-a lungul ultimelor secole, Roma și-a învins fiecare rival care stătea în calea dominației ei asupra peninsulei italice. Liga Latină a fost dizolvată în timpul războiului latin, iar samniții au fost învinși în cele trei războaie samnite. Orașele din Magna Graecia au intrat sub autoritatea Romei după invazia lui Pyrrhus, regele Epirului. Între timp, Cartagina se consideră o putere navală dominantă în vestul Mediteranei. Inițial fiind o colonie feniciană din Africa de Nord în teritoriul actual al Tunisiei, a devenit un centru de civilizație a cărei hegemonie se întindea de-a lungul coastei Africii de Nord, în Insulele Baleare, Sardinia, Corsica, în sudul Spaniei și în jumătatea vestică a Siciliei. Conflictul dintre Roma și Cartagina a izbucnit după ce punii au intervenit în Messina, orașul sicilian cel mai apropiat de peninsula italică.

Începutul

În 288 i.e.n., mamertinii, un grup campanian de mercenari s-au angajat în slujba regelui Agathocles din Siracuza de a ocupa orașul Messana (Messina de azi). Toți bărbații au fost uciși în timpul asediului, iar femeile acestora au fost răpite. Un grup de trupe romane alcătuite din cetățeni din Campania au preluat controlul asupra regiunii Rhegium. În 270 i.en., romanii au recâștigat controlul asupra Rhegium după izbucnirea unei revolte și i-au pedepsit sever pe supraviețuitorii revoltei. În Sicilia, mamertinii au devastat regiunea și s-au ciocnit cu expansiunea teritorială a Siracuzei. Hieron al II-lea, tiranul Siracuzei, i-a învins pe mamertini lângă Mylae pe râul Longanus. După înfrângerea de la râul Longanus, mamertinii au apelat la Roma și Cartagina pentru sprijin. Cartaginezii l-au convins pe Hieron să nu ia nicio măsură și i-a convins pe mamertini să accepte o garnizoană cartagineză în Messana. Dar ulterior, aceștia au devenit nemulțumiți de staționarea garnizoanei cartagineze, au cerut sprijin Romei în speranța că vor obține o protecție mai sigură. Rivalitatea dintre Roma și Cartagina crescuse după invazia lui Pyrrhus, prin urmare, alianța mamertinilor cu ambele puteri nu mai era posibilă.

Potrivit istoricului Polybius, romanii au dezbătut subiectul sprijinului mametinilor pentru că astfel, ar putea intra într-un război cu Cartagina. Deși nu doreau să vină în ajutorul unor soldați ce au jefuit pe nedrept un oraș, însă se gândeau că staționarea garnizoanei cartagineze în Messana i-ar putea ambiționa pe cartaginezi să ia întreagă Sicilie sub stăpânirea acestora. Astfel, s-a decis oferirea sprijinului mamertinilor, iar Appius Claudius Caudex a fost investit drept comandant al expediției militare spre Messana.

Romanii debarcă în Sicilia și înaintează spre Siracuza

Sicilia este o insulă semi-deluroasă, cu obstacole geografice și terenuri dificile. De aceea, războiul terestru a jucat un rol secundar în Primul Război Punic. Operațiunile terestre s-au limitat la raiduri și încăierări la scară mică, cu puține bătălii. Asediile și blocadele terestre erau cele mai frecvente operațiuni la scară largă. Principalele obiective de blocadă au fost porturile importante. Ambele puteri se bazau pe întăriri continue și comunicare cu continentele de baștină. Războiul terestru în Sicilia a început cu debarcarea romană în Messana în 264 i.en. În conformitate cu Polybius, cursul evenimentelor a fost următorul: în ciuda avantajului naval cartaginezi, debarcarea romană s-a desfășurat fără opoziție. Două legiuni comandate de Appius Claudius Caudex au debarcat la Messana, unde mamertinii au expulzat garnizoană cartagineză comandată de Hanno. După înfrângerea siracuzienilor și forțelor cartagineze ce asediau Messana, romanii au mărșăluit spre sud și au asediat Siracuza. După un scurt asediu, neprimind sprijin cartaginez, Siracuza a încheiat pace cu romanii. Siracuza a devenit aliat roman și a fost nevoită să plătească o indemnizație de război de 100 de talanți de argint și să furnizeze trupe Romei. Alianța cu Siracuza a fost un lucru benefic pentru romani care se puteau menține pe poziție în confruntarea cu un inamic cu forțe navale superioare. O serie de așezări dependențe de Cartagina din Sicilia au trecut de partea Romei. Hanno, comandantul garnizoanei cartagineze, când s-a întors în Cartagina, a fost crucificat pentru lașitatea de care a dat dovadă pentru că a lăsat Messana pe mâna romanilor.

Bătălia de la Agrigentum Forțe

Cartagina se baza pe trupe de mercenari și trupe auxiliere: infanteriști libieni, iberici, gâli, hopliți greci, aruncători cu praștia din insulele Baleare, liguri și cavaleri numidieni. În secolul IV i.en., Cartagina avea o armată de 24 000 de infanteriști, 4000 de călăreți și 400 de elefanți. Appian menționează că 40 000 de infanteriști, 1000 de călăreți și 2000 de care grele s-au opus invaziei conduse de Agathocles din Siracuza. Cetățenii cartaginezi serveau ca ofițeri și călăreți. Banda Sacră era formată din soldați de elită, dotați cu cele mai bune echipamente. Aveau arme similare cu cele ale hopliților greci: sulițe, săbii, scut hoplon, precum și armură din bronz. Luptau în formația de falanga și erau instruiți precum hopliții. Se numărau 2500 de soldați în conformitate cu Diodor. Unitățile erau separate pe criterii etnice și lingvistice. Se încerca să se stabilească și să se mențină comunicarea dintre unitățile grecești și cele punice.

Unitatea de bază permanentă la romani era legiunea alcătuită din cetățeni romani recrutați (în număr de 4000-5000) repartizați în manipule. O legiune „polybiana” era alcătuită din trei rânduri de infanterie grea în conformitate cu scrierile lui Polybius (denumită și Triplex Acies): în față erau 1200 de Hastați ce luptau cu săbii și aruncau cu sulițe ușoare denumite „pilum”, 1200 de Principes echipați cu săbii, sulițe pilum și cu o armură din zale, și 600 de Triarii (soldați veterani), echipați cu sulițe lungi denumite „hastae” și cu armuri din zale. Fiecare armată consulară cuprindea patru legiuni. De asemenea, aliații „Socii” le furnizau trupe și unități de cavalerie „alae” pe lângă suportul aruncătorilor de sulițe „Velites”. Întâlnind războinici iberici în Sicilia pentru prima dată, romanii au preluat modelul sabiei spaniole „gladius hispaniensis”, care a devenit un standard în infanteria romană din secolul al III-lea i.en.

Bătălia

Romanii au trimis două legiuni în Sicilia în 262 i.en. fiind dispuși să negocieze pacea cu Cartagina. Dar cartaginezii au întărit forțele în Sicilia. Romanii au trimis ambii consuli într-o expediție. Cartaginezii au angajat mercenari liguri, celtici, iberici pentru a-i atrage pe inamicii lor în Sicilia și pentru a-i ataca pe romani pe jumătatea de insula controlată de romani. Agrigentum a devenit principala baza cartagineză. Cartaginezii au trimis forțe în Sardinia, iar o mare parte din armată a rămas în Sicilia pentru a o folosi că baza pentru atacurile asupra Italiei. Consulii romani, Lucius Postumius Megellus și Quintus Mamilius Vitulus și-au concentrat forțele în Agrigentum. Consulii aveau forțe combinate ce numărau 40 000 de soldați. Hannibal Gisco, comandantul Agrigentum și fiul sau, Gisco, și-au adunat armata în zona din jurul orașului și au staționat-o în spatele zidurilor orașului, umflând numărul trupelor la 50 000 de soldați, alături de garnizoană. Hamilcar a refuzat să lupte în afară zidurilor orașului, iar romanii au văzut asta că un semn de slăbiciune.

Romanii și-au înființat tabăra la o milă de oraș și în apropierea recoltelor din zona. Hannibal i-a atacat pe romani. Romanii, inferior numeric și neînarmați, au fugit din zona și s-au retras în fortificații, pierzând mulți soldați, dar fiind capabili să învingă contingentul cartaginez ce încercase să pătrundă în tabăra. Hannibal a devenit tot mai ezitant să atace, iar romanii și-au dat seama că au subestimat inamicul. Consulii romani au tăiat legătură Agrigentum cu lumea exterioară și au impus blocada, ceea ce a produs foamete pentru a-i forță pe locuitori să se predea. Romanii au săpat un sistem de șanțuri și forturi mici în jurul orașului. Consulii romani și-au împărțit forțele, staționând una lângă Templul lui Asklepios în partea sudică a orașului și cealaltă în partea vestică a orașului. Hamilcar a devenit tot mai preocupat de resursele limitate și a trimis mesaje de urgență la Cartagina pentru a cere sprijin. Cartagina a trimis forțe comandate de Hanno, un fost rival al lui Hamilcar.

Polybius susține că Hanno conducea 50 de elefanți, călăreți numidieni și mercenari. Diodor susținea că erau 50 000 de infanteriști, 6000 de călăreți și 60 de elefanți, pe când Orosius estimează că întăririle erau alcătuite din 30 000 de infanteriști, 1500 de călăreți și 30 de elefanți. Hanno a avansat și și-a concentrat trupele la Heraclea Minoa, la 25 de mile vest de Agrigentum. Hanno a capturat baza romană de aprovizionare de la Herbesos diminuând aprovizionarea castrului roman și tăind liniile romane de comunicare. Hanni a mărșăluit cu cavaleria numidiana că să atace cavaleria romană și s-a prefăcut că se retrage. Romanii i-au urmărit pe numidienii ce s-au retras, intrând în ambuscadă. Romanii au suferit multe pierderi. Hanno și-a stabilit poziția la Toros, un deal situat la o milă de tabăra romană, unde s-au desfășurat ciocniri timp de două luni, durata asediului prelugindu-se de la șase la șapte luni. Odată ce Hanno a campat în afară taberei romane, liniile romane de alimentare de la Siracuza nu mai erau disponibile. Conform lui Polybius, consulii au fost nevoiți să între în lupta, însă Hanno refuză, având intenția de a-i învinge pe romani prin flămânzire. Situația din interiorul orașului era disperată însă Hamilcar comunicând cu forțele cartagineze exterioare prin emiterea unor semnale de fum. Hamilcar Barcas a fost nevoit să accepte bătălia. Zonaras susține că armata lui Hanno a fost atacată din ambele părți, din față și din spate. Apoi, au atacat garnizoană cartagineză. După o lupta lungă, romanii au ucis foarte mulți cartaginezi. Romanii au pierdut 3000 de infanteriști, 200 de călăreți, iar cartaginezii au pierdut 30 000 de infanteriști și 540 de călăreți. 4000 de alți cartaginezi au fost luați prizonieri de-a lungul asediului.

Romanii i-au învins pe cartaginezi și l-au forțat pe Hanno să se retragă. În noaptea de după lupta, Hamilcar a reușit să scape din Agrigentu, cu mercenarii săi, umplând tranșeele romane cu paie din jurul orașului. În dimineață următoare, romanii l-au urmărit pe Hamilcar și pe garnizoana lui, și l-au atacat din spate. Dar s-au întors să preia controlul asupra orașului. Orașul a fost jefuit și 25 000 de locuitori au fost vânduți în sclavie. Victoria a fost a romanilor, fiind însă obținută cu costuri mari. Nu s-a organizat nici un triumf pentru cei doi consuli romani. După 261 i.en., Roma controla o mare parte din centrul Siciliei și și-a asigurat sursă de cereale pentru uz propriu. Prima victorie obținută în afara Italiei le-a dat speranța și încredere romanilor, iar ambițiile pentru expansiunea în afară peninsulei italice au luat amploare.

Bătălii navale