Operațiunea Barbarossa (în ) a fost numele de cod secret acoperitor folosit de conducerea Germaniei naziste pentru operația militară de invadare a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acțiune începută la 22 iunie 1941. Scopul inițial al operațiunii a fost cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei până la Arhanghelsk în nord și Astrahan în sud. Se presupune că eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de Al Treilea Reich condus de Adolf Hitler. Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operațiune avea să devină cel mai mare teatru de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai mari și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești, în condiții cumplite atât pentru germani cât și pentru sovietici. Numele de cod al operațiunii vine de la numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122 - 1190) al Sfântului Imperiu Roman.
Intențiile germanilor Germanii afirmau că se tem că Armata Roșie se pregătește să atace Germania nazistă și din acest motiv atacul asupra Uniunii Sovietice era justificat ca război preventiv. Cititorii cărții lui Hitler Mein Kampf („Lupta mea”) nu ar fi trebuit să fie surprinși în momentul în care Uniunea Sovietică a fost atacată de naziști. În această lucrare, Hitler afirma convingerea sa că germanii ar fi avut nevoie de Lebensraum (tradus „Spațiu vital”, adică teren și materii prime), care putea fi găsit numai în răsăritul Europei). Scopul declarat al naziștilor era să deporteze și să înrobească populația slavă din răsărit, pe care o considerau inferioară din punct de vedere rasial și să colonizeze zonele estice cu populație etnică germană. Toată populația urbană a Uniunii Sovietice urma să fie exterminată prin înfometare, ceea ce ar fi creat un surplus de produse agricole cu care ar fi fost hrăniți germanii. Ideologul german Alfred Rosenberg, pe timpul preparativelor de atac, în conformitate cu principiile lui Hitler, a propus împărțirea teritoriului sovietic în următoarele subdiviziuni administrative (Reichskommissariate): Ostland - Estul adică (Țările Baltice și Belarus), Ukraine - (Ucraina și teritoriile adiacente), Kaukasus - Caucazul, Moskau - (Zona metropolitană Moscova și restul Rusia Europeană).
Naziștii aveau ca scop final distrugerea Rusiei ca entitate politică în conformitate cu ideea geopolitică a Lebensraum-ului („Drang nach Osten”), pentru propășirea generațiilor viitoare ariene.
„Führerul” a prevăzut câștigurile suplimentare cauzate de cucerirea Rusiei europene: Armata Roșie, fiind cea mai mare din lume, anihilată înainte de invadarea Angliei. Prin înfrângerea Uniunii Sovietice s-ar fi rezolvat lipsa cronică de forță de muncă din industria germană prin demobilizarea trupelor. Ucraina urma să devină o sursă sigură de hrană ieftină. Populația sovietică urma să fie transformată într-o sursă ieftină de forță de muncă (sclavie modernă), acest fapt urmând să îmbunătățească poziția geo-strategică a Germaniei.
Înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa, Germania Nazistă și Uniunea Sovietică se aflau în relații prietenești, în special după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop cu puțin timp înaintea invaziei Poloniei. Această înțelegere era un pact de neagresiune de fațadă, principalele prevederi fiind cuprinse în acordurile secrete, care stabileau împărțirea statelor învecinate între cele două puteri. Pactul a fost o surpriză de proporții pentru statele lumii din cauza ostilității reciproce afișate până în acel moment, cât și ca urmare a deosebirilor ideologice uriașe dintre comunism și nazism.
Hitler dorea de multă vreme să cucerească vestul Rusiei pentru a exploata populația slavă compusă din persoane considerate untermensch („suboameni” sau „oameni inferiori”). Pactul de neagresiune a fost o înțelegere pentru câștigarea unor avantaje pe termen scurt. Ideologiile diametral opuse ale Germaniei și Rusiei aveau să degenereze în cele din urmă în conflict armat între cele două state.
Reputația lui Stalin a contribuit atât la justificarea atacului nazist cât și la încrederea în succesul operațiunii. În deceniul al patrulea, Stalin a hotărât închiderea sau executarea a milioane de oameni în ceea ce avea să se numească Marea Epurare. Printre cei care au fost executați sau au fost trimiși în Gulag au fost numeroși ofițeri și strategi experimentați și competenți, rezultatul fiind slăbirea Armatei Roșii. Naziștii au pus deseori accentul pe brutalitatea regimului sovietic atunci când propaganda trata problema slavilor "inferiori".
Operațiunea Barbarossa a fost, în primul rând, rezultatul gândirii lui Hitler. Generalii germani îl avertizaseră asupra primejdiei unui război dus pe două fronturi. Hitler se considera un geniu militar și politic și la începutul războiului germanii au obținut mai multe victorii fulgerătoare, chiar în condițiile a ceea ce păreau greutăți insurmontabile, în urma unor acțiuni îndrăznețe, în contradicție cu opiniile profesionale ale militarilor. La început, îndrăzneala și disponibilitatea lui Hitler de a-și asuma riscuri specifice, combinate cu disciplina trupelor și noile tactici ale Blitzkriegului, au dus la ocuparea aproape fără luptă a regiunii sudete și a Cehoslovaciei, iar mai apoi a Poloniei, Danemarcei și Norvegiei cu eforturi militare minime. Hitler a reușit să provoace rapid prăbușirea Franței, ocolind Linia Maginot prin Luxemburg, încercuind numeroase trupe ale aliaților în nord și în sud. Punga din nord s-a prăbușit, trupele prinse în capcană fiind în mare parte evacuate din Dunquerque. Forțele britanice retrase în patrie au rezistat atacului german în special datorită superiorității navale și, parțial, datorită puterii aviației regale. În ciuda faptului că a fost incapabil să obțină capitularea Angliei, din cauza inferiorității forțelor navale și a insuficientei flote de bombardiere strategice, Hitler s-a arătat nerăbdător să continue cu atacul mult dorit în răsărit, fiind convins că, în urma înfrângerii Uniunii Sovietice, britanicii aveau să cerșească pacea.
"Noi nu trebuie decât să dăm un șut în ușă și toată structura putrezită se va prăbuși" — Hitler
Hitler era extrem de încrezător în sine datorită succesului rapid din Europa Occidentală, cât și datorită incapacității dovedite de Armata Roșie în războiul împotriva Finlandei. El s-a așteptat la o victorie obținută în câteva luni de vară-toamnă și nu s-a pregătit pentru un conflict care s-ar fi purtat în condițiile iernii rusești, nedotându-și trupele cu echipament călduros.
Pregătirile germane În cadrul pregătirilor pentru atac, Hitler a ordonat deplasarea a 3,2 milioane de soldați către frontiera sovietică, a hotărât lansarea a numeroase raiduri de recunoaștere aeriană deasupra teritoriului sovietic și a impus stocarea în depozite din est a unor cantități uriașe de materiale necesare atacului. Astfel se profita de credința de nestrămutat a lui Stalin că Germania nu va fi capabilă să atace decât la cel puțin doi ani după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop. Stalin mai credea că germanii vor dori mai întâi să determine Anglia să ceară pace, mai înainte de a deschide un front în răsărit. În ciuda avertismentelor repetate ale serviciilor sovietice de spionaj, Stalin a refuzat să dea crezare informațiilor alarmante, apreciind că este vorba de dezinformări britanice care încercau să târască URSS-ul în război împotriva Germaniei pentru a ușura situația englezilor. Guvernul german i-a informat pe sovietici că mișcarea de trupe și materiale de război către răsărit s-a făcut numai pentru a le scoate de sub amenințarea bombardierelor britanice. Germanii au mai explicat că încearcă să-i păcălească pe britanici că se încearcă atacarea URSS-ului, trupele și proviziile stocate în răsărit fiind destinate de fapt invaziei peste Canalul Mânecii. Este dovedit astăzi că un spion aflat în slujba sovieticilor, Dr. Richard Sorge, i-a transmis lui Stalin data exactă a lansării atacului antisovietic. De asemenea, criptanaliștii suedezi conduși de Arne Beurling reușiseră să afle data atacului. Ca rezultat al tuturor acestor fapte, pregătirile împotriva unui atac german au fost făcute de Stalin cu neîncredere și la o scară insuficient de largă.
Germanii au pregătit niște operațiuni pentru înșelarea vigilenței sovieticilor, pentru a le întări convingerea că se pregătește un atac peste Canalul Mânecii în aprilie 1941: operațiunile Haifisch și Harpune. Aceste două operațiuni simulau pregătiri pentru atacul Marii Britanii, care s-ar fi desfășurat din Norvegia, de pe coasta franceză și din Bretania, totul combinat cu lansarea de zvonuri despre concentrarea de trupe în sectoarele menționate mai sus. S-au desfășurat activități specifice, precum concentrarea de vase militare, zboruri de recunoaștere și antrenamente intensive. Au fost proiectate mai multe planuri de invazie ale căror detalii au cazut "în mod accidental" în mâinile contrainformațiilor sovietice.
Germanii aveau probleme în a pune la punct o strategie care să asigure o invazie încununată cu succes în URSS. Hitler, OKW-ul (Oberkommando der Wehrmacht) și diferitele comandamente nu cădeau de acord asupra unui plan cuprinzător în ceea ce privește atacul împotriva Uniunii Sovietice și obiectivele principale ale acestui atac. OKW dorea un atac direct spre Moscova. Hitler dorea să cucerească mai întâi Ucraina bogată în resurse agricole și minerale și, de asemenea, dorea să ocupe zona Baltică mai înainte de a ataca Moscova. Aceste neînțelegeri au șubrezit planificarea logistică a atacului, întârziindu-l cu mai mult de o lună față de data inițială plănuită pentru atac (mai 1941).
Strategia asupra căreia Hitler și generalii săi au căzut de acord a fost să implice trei grupuri de armate desemnate să cucerească regiuni și mari orașe sovietice special desemnate pentru fiecare. Cele trei atacuri principale germane aveau să se îndrepte de-a lungul rutelor istorice de invazie din trecut.
Grupul de Armate Nord a fost desemnat să mărșăluiască prin Țările Baltice, să intre în zona de nord a Rusiei și să cucerească sau să distrugă orașul Leningrad.
Grupul de Armate Centru avea să atace direct către Smolensk, după care avea să aibă ca țintă Moscova, traversând ceea ce astăzi este Belarus și regiunile central-vestice ale Rusiei.
Grupul de Armate Sud trebuia să balanseze între atacul din zona agricolă intens populată din centrul Ucrainei, să cucerească Kiev mai înainte de a-și schimba direcția atacului către sud-estul Rusiei, către stepele din zona râului Volga și mai departe către zona petrolieră din Caucaz.
Pregătirile sovietice În deceniul al cincilea, Uniunea Sovietică nu era deloc o țară slabă. Industrializarea rapidă a țării din urmă cu un deceniu făcuse ca țara să aibă a doua producție industrială din lume, după cea a SUA, egală cu cea a Germaniei naziste. Producția de echipamente militare era în continuă creștere, iar în anii antebelici economia sovietică a început să fie orientață tot mai pregnant spre producția militară. La începutul deceniului al patrulea, s-au pus bazele unei noi doctrine operaționale pentru Armata Roșie, iar în 1936 această nouă doctrină a fost promulgată sub forma "Regulamentelor militare".
În 1941, forțele armate sovietice din raioanele vestice ale URSS-ului depășeau ușor numeric pe cele germane. Numărul total al trupelor sovietice din iunie 1941 era ceva mai mare de 5 milioane de oameni, ceva mai mult decât forțele terestre germane necesare Operațiunii Barbarossa. Mai mult, în cazul unei mobilizări generale, forțele sovietice s-ar fi întărit mult și ar fi putut aduce pe front mai mulți soldați decât ar fi reușit germanii. Dacă, de-a lungul timpului, forțele combatanților au variat mult, se poate spune că, la începutul campaniei din 1941, cele două armate erau aproximativ egale.