thumb|46, cel mai vechi papirus păstrat cu epistolele pauline (sec. al III-lea)
Istoria creștinismului sau istoria bisericească este, deopotrivă, o disciplină a istoriei și a teologiei, care se ocupă atât cu studiul evoluției credinței creștine, cât și cu studiul instituționalizării și răspândirii creștinismului, de la începuturi și până în zilele noastre. Creștinismul a apărut în prima jumătate a secolului I, fiind credința unui grup de evrei din Palestina care l-au identificat pe Isus din Nazaret cu Mesia.
De-a lungul istoriei, creștinismul a fost marcat de schisme și dispute teologice care au avut ca efect apariția unor biserici distincte. Principalele ramuri ale creștinismului sunt reprezentate de Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică, urmate de bisericile protestante.
Inițial, creștinismul începea să se dezvolte în Ierusalim și mai apoi în întregul Orient Mijlociu, devenind ulterior religie de stat în Armenia (301 sau 314), Etiopia (325), Georgia (337) și, în final, religia de stat a Imperiului Roman (380).
Creștinismul a cunoscut o dezvoltare fără precedent în perioada Evului Mediu și o răspândire geografică deosebită în perioada marilor descoperiri geografice, devenind una din cele mai răspândite religii de pe glob (circa 2,38 miliarde de adepți, aproximativ o treime din populația lumii).
Antichitate Creștinismul primar „Ce poate fi mai variat decât acest fenomen pestriț, creștinismul în lumea modernă? De fapt, s-ar putea să existe un răspuns: creștinismul în lumea antică.”
Creștinismul este întemeiat pe baza credințelor despre Iisus (cine a întemeiat creștinismul este un lucru disputat de universitariSurse pentru Maria Magdalena este întemeietoarea creștinismului:Surse pentru Pavel a întemeiat creștinismul:). Ziua de naștere a Bisericii este la 50 de zile de la Învierea lui Iisus, în acea zi convertindu-se (conform legendei, dar neconfirmat istoric) aproximativ 3000 de oameni,www.crestinortodox.ro - Ziua de naștere a Bisericii, accesat la 16 august 2014 care, după Pogorârea Duhului Sfânt, ar fi pornit în lume alături de apostoli și ar fi convertit alte popoare la creștinism.
povestește de Simon Petru vorbind unui public de 5000 de oameni. Profesorul de Noul Testament spune: „Luca se auto-considera drept istoric, dar sunt multe obiecții care pot fi ridicate împotriva credibilității istorisirilor sale […] ‘Statisticile’ lui sunt imposibile; Petru nu s-ar fi putut adresa la trei mii de oameni fără a avea microfon, iar deoarece populația Ierusalimului era în jur de 25-30 000, creștinii nu puteau număra cinci mii.”
Sociologul religiilor Rodney Stark a estimat rata creșterii numărului de creștini la circa 40%/deceniu, susținând că nu avuseseră loc convertiri în masă până la legalizarea creștinismului. El consideră corectă cifra de 25 mii de locuitori ai Ierusalimului din acea vreme. În timp ce modul la care Stark a citit sursele antice este considerat „naiv”, calculele sale sunt sofisticate și bazate pe dovezi ținând de creșterea noilor mișcări religioase din lumea contemporană nouă.
Bart Ehrman estimează că în 60 d.Hr. erau multe sute de creștini în toată lumea (dar nu zeci de mii de creștini). Un volum publicat de editura Universității Cambridge dă următoarele numere: 1400 de creștini în 50 d.Hr. și 7400 de creștini în 100 d.Hr. (cu mențiunea că acestea sunt estimate plauzibile și nu date absolut certe; în alte pagini estimează că erau circa 7000 creștini în 100 d.Hr.). Articolul inițial care oferea aceste date a fost publicat la editura Universității Johns Hopkins.
O altă sursă este de acord cu estimatul lor de 7000-7500 creștini în 100 d.Hr. Un manual de istoria creștinismului de la editura Universității din New York este și el de acord, deși exprimă unele dubii. Un alt sociolog al religiei este și ea de acord.
Ehrman susține cifrele de 1000–1500 creștini în 60 d.Hr. și 7000–10000 creștini în 100 d.Hr.
Părinții Apostolici Apostolii au pornit prin lume și au convertit la creștinism populația din multe orașe. Cei mai importanți apostoli au fost Simon Petru și Pavel.
Persecuțiile împotriva creștinilor Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că foștii păgâni nu mai respectau zeii păgâni. Evreilor le era permis acest lucru, dar nu și creștinilor, care nu erau considerați o religie pe motivul că toate religiile sunt străvechi. Când se întâmpla un dezastru natural, o molimă sau o înfrângere militară vina cădea pe faptul că creștinii nesocotesc zeii păgâni, ceea ce atrăgea furia maselor. A nu participa la adorarea zeilor imperiului și a împăratului era considerat un act de trădare. Dar a fi creștin nu era o infracțiune (pentru cea mai mare parte a acelor secole). Primul împărat roman care i-a persecutat pe creștini a fost Nero (54-68 e.n), el dând foc Romei în anul 64 e.n, și învinovățindu-i pe câțiva creștini pentru acel incendiu (Nero avea treabă cu creștinii din Roma, creștinilor din alte orașe nu le-a făcut nimic). Unii cercetători moderni au pus la îndoială corectitudinea relatării, deoarece această persecuție este menționată prima oară spre sfârșitul secolului IV d.Hr., ceea ce trezește suspiciuni că ar fi fictivă.
Pliniu cel Tânăr s-a adresat împăratului pentru că nu știa ce să facă cu creștinii. Creștinii încălcau interdicția de a se întruni (întrunirile de orice fel erau interzise în toată provincia de teama răzmerițelor). Pliniu a ajuns la concluzia că cei care oferă jertfe zeilor nu pot fi considerați creștini.
În secolul al doilea au apărut unele controverse între creștini și politeiști care au mărit procesul de prigonire. Faptul că creștinii se întâlneau pe întuneric, înainte de ivirea zorilor, sărutându-se pe gură și numindu-se „frate” și „soră” a dat naștere zvonului că creștinii se țin de orgii incestuoase.Bart Ehrman, "From Jesus to Constantine ", The Teaching Company, cf. Faptul că ei mâncau carnea fiului și beau sângele lui a dat naștere zvonului că creștinii sunt canibali de copii.
În primele două secole d.Hr. creștinismul era o sectă minusculă, de aceea ea nu a făcut mari griji împăraților. Biserica nu era angajată într-o luptă pentru existență în primele ei secole, înainte ca Imperiul Roman s-o adopte drept religie națională. Persecuțiile contra creștinilor erau sporadice și doar evenimente locale.
Apologeții Sub denumirea generică de apologeți sunt cuprinși scriitori creștini din secolul al II-lea care au apărat creștinismul în fața autorităților, dar și în fața atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni sau evrei (în cazul lui Iustin Martirul). Mulți dintre ei – cei despre care există informații – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educați, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor.
Controversele teologice din secolul al II-lea
Istoricii moderni, începând cu Walter Bauer neagă viziunea de istorie a bisericii a lui Eusebiu și anume că de la început ar fi fost clar care e adevărul creștin și că ereticii ar fi fost inspirați de Diavol să-l combată: ideea unității teologice a Bisericii creștine este un mit răspândit propagandistic de slujbașii bisericii la mult timp după evenimente, o mistificare sfruntată a realității istorice.
Dispute teologice în secolul al IV-lea Conflictele dintre politeiști și creștini s-au accentuat. Ca urmare, împăratul Teodosie I a decis în anul 386 e.n. ca singura religie legală a imperiului să devină creștinismul, politeismul roman să fie abolit și templele să fie distruse, iar în anul 393 a ordonat interzicerea Jocurilor Olimpice.
Biserica în Imperiul Roman Creștinismul a luat naștere în Imperiul Roman, în secolul I e.n.. Această religie este cunoscută de la origini și până în prezent datorită discipolilor lui Isus Cristos, prin scrierile primilor generații de creștini. Cele patru Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și Ioan prezintă vorbele, faptele, moartea și învierea, deci viața lui Iisus Hristos. Acestea alcătuiesc Noul Testament, pe care creștinii îl recunosc ca Sfânta Scriptură. Noul Testament împreună cu Vechiul Testament pe care îl au în comun cu evreii, alcătuiesc Biblia Creștină. Creștinismul se dovedește ca o religie revelată „...pentru că Dumnezeu s-a făcut el însuși cunoscut oamenilor și le-a dezvăluit promisiunile de legământ pe care el le propune pentru fericirea lor. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru credincioși”.Phillipe Gaudin, Marile religii, traducere, ed. Orizonturi, București,1995, p. 22 Încă de la începutul misiunii sale, Iisus a adunat mulțimi, a atras apostoli. Aceștia continuă opera lui Hristos întemeind comunități creștine în Siria, Asia Mică, Grecia, ajungând până la Roma. O dată cu extinderea creștinismului, ia naștere, la sfârșitul secolului al III-lea, monahismul. Apar, în răsărit, mănăstirile ortodoxe de la Muntele Athos și din Palestina, iar în apus cele de la Lerins și Marsilia. Creștinismul este influențat de împărțirea Imperiului Roman în două. În Imperiul Roman de Răsărit denumit și bizantin, se manifestă cultura grecească și se vorbește limba greacă, în timp ce în Imperiul Roman de Apus se dezvoltă cultura latină și se vorbește limba latină. Ambele rămânând pe poziții, patriarhul de la Constantinopol căută să fie recunoscut tot mai mult în imperiul său ca o autoritate comparabilă cu a Papei din Apus. Pe de altă parte, Papa ca succesor al lui Petru, dorește să-și afirme întâietatea în întreaga biserică.
Structurile bisericești Creștinismul. deși avea același Dumnezeu peste tot, se practica diferit și era împărțit în trei zone. Cele trei zone erau: Europa Apuseană; Europa Răsăriteană și Asia Mică; Orientul Mijlociu și Palestina.
Existau cinci patriarhi: Patriarhul Romei (Papa); Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic); Patriarhul Antiohiei; Patriarhul Ierusalimului; Patriarhul Alexandriei.
Monahismul În primele două secole de creștinism, unii creștini trăiau în izolare, în munți sau deșerturi, petrecându-și timpul în rugăciune. În anul 269, un pustnic egiptean numit Anton din Teba, a adunat laolaltă mai mulți pustnici, formând o comunitate ce avea să devină prima mănăstire creștină. Ideea aceasta a pătruns și în alte regiuni creștine, unde s-au întemeiat mănăstiri de călugări și de călugărițe. Unele comunități monahale (călugărești) erau legate prin reguli comune, cea mai celebră fiind Regula Sfântului Benedict. Acesta a fondat mănăstirea Monte Cassino din Italia, în jurul anului 529. Călugării din Ordinul benedictin munceau, se rugau și participau la ceremoniile religioase în grup.
Prin secolul al X-lea au apărut și alte ordine religioase. Clunizienii din Franța urmau reguli stricte de sărăcie și castitate ca reacție la corupția crescândă din sânul Bisericii. Ordinul cistercian, fondat prin anul 1115, era și mai sever, călugării rugându-se încontinuu și făcând munci agricole. Sfântul Francisc de Assisi a fondat, în anul 1206, Ordinul franciscanilor, iar Papa, în încercarea de a-și spori puterea și influența, a fondat, în anul 1216, Ordinul dominicanilor .
Mănăstirile ofereau adăpost drumeților și pelerinilor. Tot acolo se purta de grijă săracilor și bolnavilor, se spuneau rugăciuni pentru sufletele lor, li se dădea de mâncare și li se administrau medicamente făcute din plantele ce creșteau în curtea mănăstirii. De asemenea, mănăstirile aveau biblioteci cu lucrări clasice și biblice copiate de mână. Cea mai bună educație se dădea la mănăstire, unde călugării erau învățați limba latină, geometrie, astronomie, istorie, geografie, medicină și filozofie.
Probleme teologice Apar certuri între 2 din cele 3 zone. Biserica Apuseană și cea Răsăriteană au avut numeroase conflicte terminate cu pace, în timp ce a treia zonă creștină, cea din Orientul Mijlociu, începea să se destrame. Apoi au apărut numeroase alte probleme: Probleme Trinitare