Relațiile dintre România și Rusia

miniatura|Ambasada Rusiei la București. miniatura|Lipoveni (ruși de rit vechi) în timpul unei ceremonii în fața unei biserici din satul românesc Slava Cercheză în 2004 miniatura|Timbru românesc sărbătorind înțelegerea dintre cele două țări Relațiile româno-ruse sunt relațiile externe dintre România și Rusia. România are o ambasadă la Moscova și un consulat general la Sankt Petersburg. Rusia are o ambasadă la București și un consulat general la Constanța. Relațiile istorice au oscilat între cooperare reticentă, neutralitate, ură deschisă și ostilitate.

Ambele țări au refuzat să recunoască declarația de independență a Kosovo față de Serbia. Aproximativ 30.000 de ruși locuiesc în România, în principal în județul Tulcea (vezi Lipoveni). Aproximativ 5.308 de români locuiesc în Rusia, în principal în Extremul Orient rus. Ambele țări au fost membre cu drepturi depline ale Consiliului Europei și ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, până când Rusia a fost suspendată din prima în 2022.

În 1992 și 1993, relațiile dintre cele două țări au fost deosebit de tensionate atunci când au susținut tabere opuse în conflictul din Transnistria. România face parte din NATO, lucru pe care Rusia îl privește într-o lumină extrem de negativă. Conform lucrării „Balcanii: Naționalism, război și marile puteri, 1804–1999” de Misha Glenny, antipatia față de Rusia și ruși este integrată în cultura românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din cauza certurilor cronice dintre cele două țări și a fost așa pentru cea mai mare parte a erei moderne.

Opinia rusă despre România este extrem de mixtă și variată în funcție de considerațiile geopolitice de la un moment dat, variind de la indiferență, uneori la o stimă superficială, alteori o frustrare și chiar o neconsiderare. Stima superficială dintre cele două părți derivă din punctele de convergență identificate de-a lungul timpului, din împărtășirea credinței creștin-ortodoxe și din existența unor valori culturale comune. Cu toate acestea, frustrarea profundă și chiar lipsa de considerație au rămas reacțiile predominante ale Rusiei ori de câte ori cele două părți au fost prinse în lupte geopolitice. Întrucât unul dintre principalele obiective geopolitice ale Rusiei a fost extinderea influenței sale în Peninsula Balcanică, cele două părți au devenit mai des adversari decât parteneri.

Istorie Relația dintre cele două țări a început în secolul al XV-lea, când un domn moldovean, Ștefan cel Mare, și-a căsătorit fiica cu fiul țarului. În 1712, un alt domn moldovean, Dimitrie Cantemir, s-a aliat cu Petru cel Mare pentru a obține independența față de Imperiul Otoman. El a devenit unul dintre curtenii lui Petru.

Relațiile ruso-române au fost în general cordiale până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Rus ajuta Țara Românească și Moldova (două principate care aveau să se unească ulterior pentru a forma România), să se elibereze de sub suzeranitate otomană. Rolul Rusiei de „gardian” spiritual pentru supușii creștini ortodocși ai Imperiului Otoman a fost afirmat în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774. Prin tratat, Imperiul Rus a obținut teritorii la nordul Mării Negre și a devenit vecină imediată a Principatelor Dunărene, situate atunci sub suzeranitate otomană.Glenny, Misha. The Balkans: Nationalism, War and the Great Powers; 1804–1999

1848-1853 Acțiunile Rusiei au provocat o multiplicare a sentimentului anti-rus în Principate, fiecare grup având un motiv diferit. Elita urbană (ulteriori liberali) era frustrată de opoziția Rusiei față de reforma din România. Boierii proprietari de pământuri (ulterior conservatori) erau frustrați de impedimentele impuse de Rusia în economie. România a fost inundată de opere literare franceze care transmiteau idei iluministe, iar datorită asemănării limbilor române și franceze, acestea au avut un efect mult mai rapid asupra României decât în alte zone. Prin urmare, a existat o competiție între Franța și Rusia pentru afinitățile cu România, chiar dacă Rusia era singura dintre cele două care avea o semnificație reală imediată pentru România.

În timpul Revoluțiilor din 1848, românii s-au revoltat pentru prima dată împotriva Rusiei, iar steagul rusesc și Regulamentele Organice au fost arse în public. România a curtat, de fapt, Poarta, care a trebuit să fie „persuadă” de Rusia să nu-i ajute pe români. Revolta țăranilor români din Transilvania în timpul revoluțiilor europene din 1848 a declanșat mișcări naționale românești în Țara Românească și Moldova. În Moldova, Sturdza a înăbușit revoluția peste noapte prin arestarea liderilor acesteia. În Țara Românească, însă, majoritatea tinerei generații era împotriva dominației rusești și boierești. Platformele revoluționare cereau vot universal, drepturi egale, unificarea celor două principate și libertatea de exprimare, asociere și întrunire. Deși simpatiza cu mișcarea revoluționară, Gheorghe Bibescu nu a avut curajul să o conducă. După ce a numit un cabinet revoluționar și a semnat o nouă constituție, a fugit în Transilvania. Noul guvern al Țării Românești și-a afirmat rapid loialitatea față de Poartă și a apelat la Imperiul Austriac, A Doua Republică Franceză și la Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei pentru sprijin, sperând să evite o invazie rusească. Guvernul a format un comitet compus în mod egal din boieri și țărani pentru a discuta reforma funciară. Șocat de succesul revoluției în Europa și temându-se că aceasta s-ar putea răspândi în Imperiul Rus, țarul a invadat Moldova și a presat Poarta să-i zdrobească pe rebelii din București. Nemulțumită de slaba hotărâre a Turciei, Rusia a invadat Țara Românească și a restabilit Regulamentul. După 1849, cele două imperii au suprimat adunările boierești din Țara Românească și Moldova și au limitat mandatul domnitorilor (prinților) lor la șapte ani.

În iulie 1853, Rusia a invadat și ocupat Principatele Dunărene (Moldova și Țara Românească). Ocupația rusă a fost dură, iar activitatea politică a fost suprimată. În mod ironic, când Poarta a declarat război Rusiei în octombrie aceluiași an, populația din principate spera ca Rusia să fie alungată din teritoriu de puterea de care se despărțiseră recent. Această speranță avea să fie împlinită prin intervenția coaliției otomano-austriece împotriva Rusiei.

Sprijin pentru răscoala separatistă moldovenească din 1866 Rusia Imperială a sprijinit revolta separatistă moldovenească din Iași din 3 aprilie 1866. Dezamăgiți de unificarea principatelor române și de centralismul de la București, mai mulți boieri și clerici moldoveni, cu sprijinul Rusiei, au încercat să separe Moldova de Țara Românească și să desființeze practic statul român nou format. Presa rusă a publicat articole despre „lupta moldovenilor împotriva românilor valahi”.

Independența României față de Imperiul Otoman a fost obținută în principal cu ajutorul rus, deși în timpul războiului ruso-turc din 1877, rușii au solicitat ajutor militar din partea României în timpul asediului Plevnei, după ce au suferit pierderi grele. Dobrogea, pe care rușii o ocupaseră de la otomani, a fost dată României, iar independenta țării noastre a fost recunoscută. Totuși, Imperiul Rus a ocupat Sudul Basarabiei, care fusese dat României prin acordul care a urmat Războiului Crimeei. Ulterior, în rândul populației a circulat informație despre Imperiul Rus cum ca ar dori anexarea României. Mihai Eminescu scrie despre controversa anexării astfel:

1877 până în Primul Război Mondial miniatura|Armata rusă la București (1877). Teama de invadarea Balcanilor i-a determinat pe români, în 1883, să încheie un pact secret cu Viena. Regele Carol I, prim-ministrul Ion C. Brătianu, ministrul de externe Dimitrie A. Sturdza și ministrul român Petre P. Carp au susținut orientarea Regatului României către Puterile Centrale. În plus, a existat o concurență economică cu Imperiul Rus care a sufocat relațiile bune. România este un rival economic natural al Rusiei (în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, România era al patrulea cel mai mare exportator de alimente din lume, după Rusia, Canada și Statele Unite). Expertul Misha Glenny explică atitudinea istorică a Rusiei față de România ca atare:Planurile expansioniste ale Rusiei în Peninsula Balcanică, cu obiectivul geopolitic concludent de a captura strâmtoarea Bosfor și Dardanele, au convins România că Rusia nu are bună credință și au forțat-o să caute sprijin în altă parte. Agresivitatea Rusiei și proiectele sale de cuceriri teritoriale erau puse în aplicare în cadrul politicii panslaviste. Prim-ministrul Take Ionescu concluziona: „Toate eforturile imperiului, toate aspirațiile sale, tot elanul Rusiei se îndreaptă către acest punct.” (malurile Bosforului și Dardanelelor). Cuceririle rusești în această regiune ar fi amenințat însăși existența României. „Nu putem vorbi de acorduri, compromisuri sau concesii. Dacă mai existăm, Rusia va înregistra un eșec în planurile care au animat inima rușilor timp de două secole. Dacă imperiul vecin reușește să ducă la îndeplinire visul pe care l-a urmărit cu atât de multă încredere și tenacitate, statul și poporul român vor deveni doar o amintire. Aceasta este adevărul.”

Între 1885 și 1913, Regatul României și Imperiul Rus s-au aflat în două sisteme de alianțe opuse, ambele având interese divergente în zona balcanică. Eforturile Imperiului Rus de a-și extinde influența în Balcani s-au lovit de rezistența Monarhiei Austro-Ungare. Întrucât pretențiile Imperiului Rus în Balcani erau susținute în majoritatea cazurilor de Republica Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, iar pretențiile austro-ungare erau susținute de Imperiul German, Peninsula Balcanică urma să se confrunte cu presiuni politice puternice din ambele părți. În timpul crizei balcanice din 1885–1886 au existat divergențe marcate ruso-române deoarece diplomația românească a susținut alegerea lui Ferdinand de Saxa-Coburg la tronul Principatului Bulgariei, candidatul susținut de Austro-Ungaria. miniatura|Biserica Rusă Sfântul Nicolae. După 1900, Regatul României era frustrat de Tripla Alianță și s-a apropiat de Imperiul Rus. Scopul său principal era obținerea Transilvaniei, care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar (care făcea parte din Tripla Alianță). Acest imperiu, la rândul său, era suținut de Imperiul German. Prin urmare, România a fost atrasă spre orbita rusă.

În 1905, ambasadorul rus Mihail Nicolaievici Giers a inițiat construcția Bisericii Ruse Sf. Nicolae pentru a îmbunătăți relațiile dintre cele două țări. Curtea împăratului Nicolae al II-lea a furnizat fondurile necesare pentru construcție (600.000 de ruble de aur). Structura ocupă o suprafață de 350m2 și a fost construită din cărămidă și piatră. Cele șapte cupole (în formă de cupole tip ceapă) au fost inițial acoperite cu aur. Iconostasul a fost sculptat în lemn și apoi acoperit cu aur, după modelul Bisericii Sfinților Doisprezece Apostoli din Kremlinul din Moscova. Biserica a fost terminată în 1909 și a fost sfințită pe 25 noiembrie 1909.

În timpul Războaielor Balcanice din 1912–1913, au avut loc vizite regale la nivel înalt deoarece rușii apreciau intrarea lor în Balcani. În 1914, însă, Regatul României a rămas neutră la început, alăturându-se în cele din urmă Imperiului Rus, A Treia Republică Franceză și Imperiului Britanic în 1916.

Primul Război Mondial (1916–1918)