Nicoară Potcoavă este un roman istoric scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în anul 1952 de către Editura Tineretului din București. Este ultimul roman al scriitorului, reluând acțiunea romanului Șoimii (1904), publicat de autor cu aproape o jumătate de secol în urmă.Alex. Ștefănescu, „La o nouă lectură: Mihail Sadoveanu (opera postbelică)”, în România literară, anul XXXVII, nr. 3, 28 ianuarie – 3 februarie 2004, pp. 10–11. () Subiectul celor două romane este același, dar există deosebiri semnificative de substanță între cele două cărți.Nicolae Manolescu, „Sadoveanu. Recitind Nicoară Potcoavă”, în Luceafărul, anul XI, 1968, nr. 38, p. 3.
Acțiunea romanului se petrece în Principatul Moldovei după uciderea domnitorului patriot Ioan Vodă cel Viteaz (1572–1574) și urcarea pe tron a lui Petru Șchiopul.Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 225. Romanul prezintă luptele pentru putere din Moldova, fiind inspirat din viața lui Ioan (Nicoară) Potcoavă. Frate după mamă al domnitorului ucis, hatmanul Nicoară Potcoavă întreprinde în Moldova o incursiune fără succes pentru a-l pedepsi pe trădătorul Irimia Golia, iar apoi se întoarce în tabăra cazacilor zaporojeni de pe malurile Niprului, cu care pregătește o acțiune militară mai amplă pentru a-l alunga pe uzurpatorul Petru Șchiopul și a prelua domnia țării.
Nicoară Potcoavă preia tema datoriei și a dragostei din romanul său de tinerețe, aducând o perspectivă istorică mai precisă și o viziune filozofică profundă asupra istoriei.Eugen Simion, „Mihail Sadoveanu (1880–1961)”, în Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2002, p. 104. Spre deosebire de romanele istorice mai vechi, accentul este pus aici pe o meditație asupra istoriei și pe folosirea unui limbaj de factură cronicărească.Eugen Simion, „Mihail Sadoveanu (1880–1961)”, în Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2002, p. 99.
Rezumat
După moartea lui Ștefan cel Mare (1504), Țara Moldovei trecuse prin mai multe urgii: epidemii de ciumă, foamete și mai ales nenumărate războaie pentru stăpânirea țării. Spre sfârșitul primăverii anului 1576, un grup de oșteni moldoveni în frunte cu Nicoară Potcoavă (fratele după mamă al fostului domn Ion-Vodă cel Viteaz ce se refugiase după Bătălia de la lacul Cahul (1574) în tabăra cazacilor zaporojeni de la Pragurile Niprului și devenise hatman) și cu fratele său, Alexandru, traversează Nistrul și atacă palatul domnesc de la Iași, dar este nevoit să se retragă după o încăierare cruntă cu turcii în urma căreia Nicoară este grav rănit. Pentru a-i păcăli pe urmăritori, grupul lui Nicoară pornește înspre vest, făcând un scurt popas la casa din Dăvideni a mazilului Andrei Dăvideanu, socrul pârcălabului Irimia Golia. Grupul rămâne acolo timp de câteva zile, până ce i se vindecă rana lui Nicoară. Între timp, mezinul Alexandru se îndrăgostește de Ilinca, nepoata mazilului. Apariția în sat a iscoadelor domnești grăbește plecarea grupului înspre nord.
Grupul de viteji se îndreaptă înspre codrii de pe văile Șomuzului și Siretului, trecând pe la Mănăstirea Pobrata, prin Dolheștii hatmanului Șendrea, pe la moara lui Barbacot de pe valea Șomuzului, ajungând în final la curtea ruinată a lui Iurg Liteanul de la confluența Sucevei cu Siretul, unde se născuseră cei doi frați Potcoavă. Drumeții pribegi trec Siretul pe podul de șaici de la Vercicani, apoi Prutul pe un pod din dubasuri la un vad din amonte de Ștefănești și, însoțiți de vatamanul Agapie și de căpitanul Mitrea, străbat codrii Basarabiei înspre vadul Lipșei de peste Nistru. Grupul pribegilor, întărit cu răzeșii credincioși de prin satele din apropiere, este așteptat în Valea Oilor de bulucul turco-moldovean condus de baș-ceaușul Sefer de la Vadu Rașcului și, fiind ziua de vineri în care musulmanilor li se interzice să verse sânge, se hotărăște organizarea unei lupte corp la corp între Sefer și Alexandru Potcoavă, care urma să decidă rezultatul confruntării. Mezinul câștigă lupta, iar Sefer este ucis după ce încercase să-l atace mișelește pe oșteanul moldovean.
Grupul lui Nicoară Potcoavă trece Nistrul pe la vadul Lipșei și este primit pe malul ucrainean de pan Tadeus Kopițki și de dregătorii târgului Movilău, care fuseseră anunțați de sosirea hatmanului printr-o scrisoare trimisă anterior. Hatmanul se îndreaptă apoi spre Brațlau pentru a se întâlni cu pârcălabul Țopa, ce fusese trimis acolo cu misiune. După un sfat cu cămătarul evreu Iacob („Cubi”) Lubiș, care-l pune la curent cu noutățile din Lehia, Nicoară Potcoavă se duce la casa sa de la Zid Negru (Ciornaia Stenà), de pe malurile Niprului. Hatmanul Costandie Șah strânsese 15 sotnii de cazaci în taberele de la Lunca Mare și de la Ostrovul Moldovenilor, cărora li se adaugă în primăvara anului 1577 o parte din foștii oșteni ai lui Ion-Vodă, fugiți de traiul greu din Moldova din vremea domniei lui Petru Șchiopul. Printr-o scrisoare trimisă de presvitera Olimbiada, Nicoară află că jupânița Ilinca este îndrăgostită de el și nu de fratele său mai mic.
În septembrie 1577 Nicoară Potcoavă este înștiințat de către Demir Ghirai, hanul tătarilor din Bugeac, că baș-buluc-bașa Cigala, ucigașul lui Ion-Vodă, va sosi la vânătoare în mlaștinile de la Cazac-Bunar. Între cei doi are loc o confruntare, dar ucigașul reușește să fugă și, fiind urmărit, pătrunde cu calul în mlaștină și se scufundă acolo. La începutul lunii noiembrie 1577, cele 30 de sotnii ale lui Nicoară Potcoavă, împreună cu 40 de sotnii ale hatmanului Șah se îndreaptă spre Moldova. Pe drumul spre Nistru este prins și ucis boierul Gavril Ciohoranu, care se refugiase la Iampol și trădase lupta de eliberare a Moldovei de sub turci. Sotniile trec Nistrul la 12 noiembrie 1577 și se îndreaptă organizat înspre toate trecerile de frontieră pentru a-i prinde pe boierii trădători. Domnul Petru Șchiopul părăsise însă Moldova cu două săptămâni în urmă, plecând spre Țarigrad.
Oastea lui Nicoară Potcoavă intră în Iași fără a întâmpina vreun obstacol. Noul domn numește ca dregători pe oamenii săi de încredere: moș Petrea Gânj devine mare armaș, Radu Suliță – vel logofăt, Alexa Totârnac – stolnic, iar Mitrea Lăcusteanul – medelnicer. Sunt organizate judecățile boierilor ce l-au trădat pe Ion-Vodă, iar celor vinovați de vânzare de țară li se taie capul. Mezinul Alexandru pleacă la Dăvideni, dar își pierde mințile după ce află că jupânița Ilinca murise în ziua de Sântilie (20 iulie). Fiind anunțat că pârcălabul Irimia Golia adunase o oaste de strânsură cu care se îndrepta spre Iași, Nicoară Potcoavă și apropiații săi organizează o capcană, prinzându-l viu pe vânzătorul lui Ion-Vodă. Boierul este executat în fața curții domnești la 19 decembrie 1577, iar mezinul Alexandru, cu mințile rătăcite, îl înjunghie mortal pe căpitanul Petrea și apoi se sinucide. Cu acest prilej, Nicoară află de la asaulul cazac Elisei Pokotilo și de la presvitera Olimbiada că bătrânul oștean era tatăl fraților Potcoavă. Cei doi luptători (tată și fiu) sunt înmormântați două zile mai târziu lângă biserica de lemn „Sfântul Nicolae cel Sărac” de sub dealul Copoului, organizându-se tot atunci și pomenirea lui Ion-Vodă cel Viteaz.
După ospățul domnesc, Nicoară Potcoavă anunță că renunță la domnie și se întoarce la Pragurile Niprului. El este însoțit de cazacii lui Șah și Pokotilo, de oștenii moldoveni de încredere și de presvitera Olimbiada. După plecarea sa, turcii îi amenință pe polonezi că-i vor ataca cât timp Nicoară Potcoavă va găsi refugiu pe pământurile lor. Adus cu promisiuni mincinoase la Liov, hatmanul Potcoavă este întemnițat și apoi executat. Fostul domn al Moldovei își primește pedeapsa cu demnitate, grăind că Polonia este o țară de mișei îngenuncheați la picioarele păgânilor turci și că regele Ștefan Báthory s-a acoperit pe veci de rușine pentru această faptă. După moartea fostului domn, oștenii moldoveni conduși de Ghiță Botgros (pe care zaporojenii l-au numit Iuri Botgrozna) au pornit o răsmeriță în oraș, ucigându-l pe trădătorul Roman Barbă-Roșă și răpind corpul hatmanului pentru a-l îngropa la Zid Negru, într-o peșteră ascunsă în stâncăriile Niprului.
În iulie 1578 fostul tâlhar Neculai Strămurare se întoarce în Moldova pentru a se retrage la un schit îndepărtat din apropierea Tazlăului. Poposind împreună cu Ile Caraiman la hanul lui Gorașcu Haramin, el află că tot mai mulți țărani moldoveni vor să treacă Nistrul pentru a se alătura cetei conduse de viteazul oștean Iuri Botgrozna și hotărăște să-i conducă la Pragurile Niprului. Credinciosul Strămurare afirmă că deși „măria sa Nicoară a trecut ca un vis al noroadelor”, faptele sale de arme au intrat în legendă (potrivit dictonului latin „non omnis moriar” al lui Horațiu evocat pe eșafodGeorge Călinescu, „Mihail Sadoveanu”, în vol. Omagiu lui Mihail Sadoveanu, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1956, pp. 10–15.) și îi vor inspira și pe alți viteji să lupte pentru eliberarea țării. „Din duhul său care nu se stânge ne-om aprinde noi și alții de după noi cum se aprinde lumină din lumină”, încheie profetic oșteanul moldovean.Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă, Editura Minerva, București, 1974, p. 403.
Structură Romanul este împărțit în 39 de capitole numerotate cu cifre romane și având următoarele titluri:
I – La hanul lui Gorașcu Haramin II – Sfat în doi și întâlnire cu mai mulți III – Popas la apa Moldovei IV – Casa mazâlului V – Presvitera Olimbiada VI – Vorbe, la casa logofătului Iorgu VII – Povești vechi VIII – Vânătoare sub piscul Bourei IX – Badea Ghiță și căpităneasa X – Nicoară Potcoavă și visurile nepoatei XI – Județul lui Alexandru mezinul XII – Ospăț de plecare XIII – Sfat de drum XIV – Mănăstirea cea din pustie XV – Curtea lui Iurg XVI – La Siret și la Prut XVII – Căprioara XVIII – Răzăși moldoveni XIX – Solia căpitanului negrean XX – Mezin cel viteaz XXI – Amintiri de la apa Moldovei XXII – Domnia sa Roman Barbă-Roșă XXIII – Cubi Lubiș filosof XXIV – La Zid Negru XXV – Moș Elisei Pokotilo XXVI – Nălucire XXVII – Vânătoare de cai sălbatici XXVIII – Carte de la Olimbiada presvitera XXIX – Ostroveni XXX – Cigala XXXI – Steaua cu coadă și alte semne XXXII – Boierul de la Iampol XXXIII – Sotniile trec Nistrul XXXIV – La scaunul țării Moldovei XXXV – Temelii ale puterii domnești XXXVI – Divan de judecată XXXVII – Prietinul și cumătrul Neculai Strămurare XXXVIII – Aici, la curtea veche... XXXIX – Istorisirea cumătrului Neculai
Personaje Nicoară Potcoavă poreclit „Crețul” — oștean moldovean și hatman al cazacilor zaporojeni de la Pragurile Niprului,Eugen Luca, „Eroi sadovenieni”, în Revista Cultului Mozaic, anul XVII, Șvat 5732, nr. 269, 1 februarie 1972, p. 5. fratele după mamă al lui Ion-Vodă cel Viteaz, fiul sotnicului Petrea și al jupânesei Calomfira (soția legiuită a cneazului Iurg Liteanul), a fost crescut în casa negustorului armean Mati Harian din Liov, a studiat la Bar și s-a pregătit în meșteșugul armelor cu cazacii zaporojeni; locuiește la Zid Negru (pe malurile Niprului) Alexandru Potcoavă — oștean moldovean, fratele lui Nicoară, mai tânăr cu opt ani decât acesta, a studiat la Bar moș Petrea Gânj — fost sotnic în oastea lui Ștefăniță Vodă, mai-marele curții lui Ștefan Lăcustă, apoi căpitan în pedestrimea lui Ion-Vodă cel Viteaz, luptător încercat, tatăl adevărat al fraților Potcoavă Radu Suliță — originar de sub Întorsura Buzăului, fost ucenic la episcopie, oștean lefegiu în Moldova, diac la logofeția cea mare în timpul lui Ion-Vodă Ile Caraiman — rob țigan eliberat de Ion-Vodă, lăutar originar din Runc Alexa Totârnac poreclit „Vulpea” — oștean moldovean în slujba fraților Potcoavă, originar din zona Dăvidenilor, fiul judelui din Filipeni Ștefan a Mariei și Gheorghe Stângaciu — oșteni de încredere ai fraților Potcoavă, frați de cruce din Ținutul Sorocii