Așezările militare () au fost un sistem de organizare al trupelor în Imperiul Rus în perioada 1810 – 1857, care a combinat serviciul militar cu munca în domenii productive, în special în agricultură.

Împăratul Alexandru I a căutat o soluție pentru instruirea trupelor de rezervă fără creșterea semnificativă a cheltuielilor militare și în restrângerii serviciului militar obligatoriu. Soluția găsită a fost crearea „așezărilor militare”. Primele astfel de așezări au fost creată în fost cele create în 1810 – 1812 în gubernia Moghilev pentru membrii regimentului de muschetari din Eleț. Pentru înființarea acestor prime așezări, sătenii din regiune ar fi trebuit mutați în regiunile sudice ale imperiului. Mutarea sătenilor nu a fost dusă până la capăt, datorită declanșării invaziei franceze din 1812.

Până în 1825 au fost înființate așezări militare pe pământurile statului din mai multe gubernii (Sankt Petersburg, Novgorod, Moghilev, Vitebsk, Harkov, și altele).

Așezările militare au fost subordonate, funcție de perioadă astfel:

1817 – 1821 – comandantul așezărilor militare; 1821 – 1826 – Statul Major al așezărilor militare; 1826 – 1832 – Marele Stat Major al Miestății Sale pentru așezările militare; 1835 – 1857 – departamentul așezărilor militare din cadrul Ministerului de Război.

Istoric

Așezările militare existau încă din secolul al XVII-lea în regiunile de frontieră de sud-est a Rusiei, unde trupele mobilizate aici trebuiau să țină piept raidurilor tătarilor din Crimeea și a altor triburi nomade. Împăratul Petru cel Mare a înființat asemenea așezări destinate pazei frontierelor Ucrainei, de-a lungul „Liniei Țarițîn”, iar împărăteasa Elisabeta Petrovna a înființat asemenea așezări cu un scop asemănător de-a lungul „Liniei Orenburg”, iar Ecaterina cea Mare în Caucaz.

În același timp, au fost înființate așezări militare în provinciile interioare, care aveau ca principal scop asigurarea de adăpost pentru veteranii lăsați la vatră datorită infirmităților căpătate în luptă, bolilor sau vârstei înaintate. Astfel, în timpul vieții lui Petru cel Mare, au fost înființate așezări militare în provinciile de curând cucerite de la Regatul Suediei, iar mai târziu asemenea așezări au fost înființate și în guberniile Kuban, Orenburg, Smolensk și altele.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, toate aceste așezări au fost distruse treptate sau au fost incorporate în teritoriile controlate de armatele căzăcești din Astrahan, Orenburg sau au Liniei Caucazului. Altele au fost absorbire de orașe sau satele statului. În guberniile răsăritene au mai rămas câteva așezări militare locuite de soldați-agricultori, dar care nu se mai deosebeau cu nimic de țăranii statului (государственные крестьяне, țărani cu statut intermediar, între cel de iobag și cel de țăran liber).

La începutul secolului al XIX-lea, în epoca războaielor napoleoniene, a apărut necesitatea organizării în guberniile interioare a numeroase așezări militare. Inițiativa fondării noii serii de așezări militare i-a aparținut țarului Alexandru I, care fusese fascinat de sistemul înființat în Prusia de Gerhard von Scharnhorst (milițiile Landwehr și Landsturm), care permitea creșterea în caz de război de câteva ori a efectivelor armatei regulate.

În afară de scopurile militare, împăratul a dorit să îmbunătățească situația materială a soldaților de rând, să le dea posibilitatea ca, în timpul efectuării serviciului militar activ ,să rămână pe cât posibil în sânul familiilor și să continue să muncească în agricultură, iar la bătânețe să aibă asigurat un cămin și mijloace de existență. În ciuda obiecțiunilor apropiaților săi, care considerau că planul nu este realizabil datorită costurilor uriașe, împăratul s-a arătat hotărât să meargă mai departe.

Contele Alexei Andreevici Arakceev este considerat creatorul așezărilor militare moderne. Dacă la început s-a opus creării lor, mai apoi a susținut inițiativa împăratului, temându-se că poate pierde statutul privilegiat pe care îl avea în anturajul lui Alexandru I.

Primul așezare creată pe noile principii a fost înființată în anul 1810, când regimentul de rezervă de muschetari din Eleț a fost mutat în gubernia Moghilev, în uezdul Klimovici. Localnicii satelor alese pentru înființarea așezărilor militare au fost mutați în Novorusia. Aproximativ patru mii de țărani au fost mutați fără ca aceștia să opună rezistență, dar, în timpul transferuluil, un mare număr dintre ai a murit din cauza foamei, fringului sau bolilor. Mutarea acestor țărani a costat statul rus aproximativ 70.000 de ruble. Militarii desemnați pentru relocare au fost de obicei cei de gradele mici. Militarilor neînsurați li s-a permis să se căsătorească cu femei cu statut de „țăran al statului”, care au fost înzestrate pe cheltuiala statului. Ei s-au instalat în gospodăriile țăranilor relocați, au primit unelte agricole, vite și semințe plătite cu bani de la bugetul statului. Războiul Patriotic din 1812 a oprit organizarea așezărilor militare în gubernia Moghilev. Regimentul de rezervă a fost chemat în serviciul activ. La sfârșitul războiului, supraviețuitorii regimentului au găsit gospodăriile repartizate de stat pustii, prădate de locuitorii din satele vecine.

Dat fiind lipsa experienței militarilor în domeniul agricol, guvernul a fost obligat să cheltuiască sume mari de bani nu doar pentru organizarea așezărilor militare, dar și pentru întreținerea lor. Pentru a remedia această problemă, guvernul a hotărât ca, în cazul organizării unor noi așezări militare, sătenii să nu mai fie relocați, ci să fie în schimb înrolați în serviciul militar activ. Astfel, în toamna anului 1816, un întreg regiment de grenadieri a fost relocat în regiunea Vîsoțki din gubernia Novgorod. Această măsură a fost determinată de lipsa unor locații corespunzătoare pentru cazarea militarilor în Petersburg. Întreaga regiune a fost scoasă de sub controlul autorităților civile, fiind trecută în schimb în subordonarea directă a comandanților militari. În aprilie 1817 au fost relocate un regiment de grenadieri în gubernia Novgorod, un regiment de infanterie în gubernia Moghilev, și două regimente de ulani în gubernia Slobodsko-Ucraina. Numărul așezărilor militare a crescut constant iar, spre sfârșitul domniei împăratului Alexandru I, acestea se prezentau după cum urmează: în gubernia Novgorod – 12 regimente de grenadieri și două brigăzi de artilerie, în gubernia Moghilev – 6 regimente de infanteriei, în gubernia Slobodsko-Ucraina, Herson și Ekaterinoslav – 16 regimente de cavalerie, în gubernia Petersburg – 2 companii ale arsenalului armatei. Autoritățile militare au hotărât ca, pentru a evita conflictele dintre săteni și coloniștii militari, să interzică trecerea pământurilor așezărilor militare în proprietate privată. Ministerul de finanțe a ajuns la un acord cu proprietarii de terenuri agricole pentru concesiunea pământurilor în favoarea coloniilor militare. În cazurile în care proprietarii nu au fost de acord cu cererile guvernului, s-a trecut la constrângerea acestora. Contele Arakceev, comandantul militar al unui regiment, a ordonat săparea de șanțuri în jurul terenurilor unui proprietar care refuza să accepte să-și concesioneze terenul. Pământurile acestuia au fost izolate de sursele de apă și drumurile de acces, iar proprietarul a fost silit în cele din urmă să accepte oferta guvernamentală.

În 1817, în guberniile Novgorod și Slobodno-Ucrania au fost înființate comisii speciale pentru măsurarea terenurilor. Autoritățile guberniale au fost obligate să furnizeze toate datele necesare cu privire la hotarele proprietăților private din regiunile lor de competență. După evaluarea suprafețelor necesare pentru înființarea așezărilor militare, proprietarii erau obligați să cedeze spre folosință terenurile și fermele agricole, iar Ministerul de finanțe stabilea cuantumul compensațiilor cuvenite fermierilor. Pornind de la modelul comisiilor mai sus-amintite, au fost înființate comisii speciale și în guberniile Herson și Ekaterinoslav.

În cazul micilor proprietari rezolvarea problemei era chiar mai simplă: în schimbul terenurilor arabile trecute în folosul așezărilor militare, fermierii primeau în folosință pământuri în alte regiuni. În cazul stabilirii așezărilor militare în gubernia Slobodska-Ucraina, 59 de mici proprietari, care au fost obligați să-și transfere terenurile în patrimoniul guvernului, au primit pămant la granița regiunii și compensații bănești pentru construirea unor case.

În orășelul Ciuguev, toți locuitorii care nu se născuseră în localitate au trebuit să se mute. După evaluarea caselor, grădinilor și a altor terenuri aflate în proprietatea lor de către comisia sprecială, autoritățile au plătit pentru casele necesare așezării militare 4/5 din valoarea stabilită de comisie. S-a justificat plata unei sume mai mici prin „beneficiile” pe care le-ar fi obținut despăgubiții prin obținerea dintr-o dată a unei mari sume de bani. Pentru proprietățile declarate nenecesare așezării militare, autoritățile au plătit însă doar 1/5 din suma stabilită de comisie. Mai înainte de transformarea localității Ciuguev în așezare militară, o parte a terenurilor arabile a fost transferată în folosul ofițerilor în retragere. Gradele inferioare au primit restul pământurilor și dreptul de acces în pădurile și pășunile publice. Ofițerii au mai primit și loturi de pământ pentru construirea caselor. Ofițerii în retragere au primit și mici pensii viagere.

Traiul în cadrul așezărilor militare

Locuitorii regiunilor în care existau așezări militare erau scutiți în timp de pace de recrutări. Toți țăranii liberi, meșteșugarii și proprietarii de pământ erau obligați în schimb să plătească pentru fiecare persoană recrutabilă o sumă de 1.000 de ruble. Mebrii clasei micii burghezii din cadrul așezărilor militare nu erau scutiți în general de la recrutări și doar în cadrul în cazul burhezilor din orașe această obligațiune putea fi înlocuită prin plata unei taxe bănești. Pe timp de război însă, toți locuitorii acestor regiuni erau subiecte ale recrutărilor, pentru completarea efectivelor armatei active.

Moșierii din regiunile militare au fost scutiți la început de recrutări, fiind obligați să accepte recrutările doar în caz de război. Cu timpul, prima oară ca urmare a cererilor aristocraților din gubernia Herson, moșierilor li s-a oferit posibilitatea să aleagă între recrutareas țăranilor de pe proprietățile lor sau plata unor taxe în bani sau natură.

Uezdurile în care funcționau așezările militare primeau sume semnificative de bani pentru cheltuielile zemstvelor (consiliile locale de guvernare). Țăranii localnici erau obligați să asigure cazarea trupelor pe timpul iernii, grupuri de muncitori pentru lucrările din așezările militare, trebuiau să asigure lemne de foc și fân pentru regimente în timpul aplicațiilor și convocărilor militare, iluminarea clădirilor statului, provizii pentru funcționarii zemstvelor care călătoreau în regiune și asigure pășunatul cailor regimentelor de cavalerie staționate în regiune.

Efectivele militare ale regimentelor staționate într-o regiune erau formate în cazul infanteriei din două regimente active, unul de rezervă și un batalion încartiruit în așezări, iar în cazul cavaleriei din șase regimente active, trei de rezervă și două escadroane încartiruite în așezări. Batalioanele și escadroanele încartiruite în așezări erau formate din localnici și cei mai destoinici soldați ai regimentelor. Soldații combatanți erau aleși dintre pesoanele de 18-45 de ani, care aveau propria gospodărie, erau căsătoriți și aveau o reputație bună. Restul localnicilor din regiune cu vârsta de 18-45 de ani, care puteau fi mobilizați la nevoie, erau înrolați în batalioanele și escadroanele de rezervă, sau erau repartizați unităților de muncă, iar surplusul de bărbați valizi era transferat în alte regimente.