thumb|290px|right|Grupul sudic al limbilor romanice de est
thumb|right|290px|Regiunea Meglen
Meglenoromâna este un idiom vorbit de o populație numită în mediul academic „meglenoromâni”. Statutul său este controversat. Unii lingviști, de exemplu Alexandru Graur, îl consideră o limbă autonomă făcând parte din ramura de est a limbilor romanice, împreună cu limbile română, aromână și istroromână, dar majoritatea cercetătorilor o consideră un dialect al limbii române, pe lângă cel dacoromân, cel aromân și cel istroromân. Printre aceștia nu există unitate în ceea ce privește statutul meglonoromânei față de celelalte varietățiSala 1989, p. 194..
Meglenoromâna mai era vorbită în 2014 de o populație estimată la aproximativ 2.800 de persoane care își spun vlașCapidan 1925, p. 5. (singular vla, cu varianta vlau̯) sau machidoni „machedoni” (termen popular impropriu folosit în România), iar limba lor o identifică spunând că vorbesc vlășește, respectiv macedonește (termen popular impropriu folosit în România). Etnonimul vlaș „vlahi” este la origine un exonim folosit de popoarele vecine și adoptat de eiEtnonimul „vlahi” este adoptat și de o parte din istroromâni. El poate crea confuzii, cu atât mai mult, cu cât este folosit de greci, de sârbi și de bulgari de asemenea pentru aromâni, iar de către sârbi și bulgari inclusiv pentru românii din Timoc..
Meglenoromânii trăiesc în regiunea Macedonia Centrală din Grecia, în Macedonia de Nord din fosta Iugoslavie, în România și în Turcia. Aceștia din urmă provin din satul Notia (Grecia) fiind convertiți la islam (vezi secțiunea de mai jos).
Istorie externă și istoricul cercetărilor
Meglenoromâna este idiomul romanic de est a cărui istorie este cel mai puțin cunoscută, deoarece nu are atestări vechi. Se presupune că a fost a doua care s-a separat de restul limbii protoromâne, după aromână, aproximativ în secolele XII-XIII, când vorbitorii ei s-au așezat în regiunea Meglen, pe malul râului Vardar, venind dinspre nord.
Prima mențiune despre meglenoromână a fost făcută de diplomatul și filologul austriac Johann Georg von Hahn în 1867, care a și distins-o de aromână, vorbind de două dialecte, dar fără să le numeascăHahn 1867, p. 261, apud Capidan 1925, p. 8.. Lingvistul german Gustav Weigand a fost primul cercetător care a studiat propriu-zis meglenoromâna pe care, pentru a o deosebi de dacoromână, aromână și istroromână, a numit-o „Meglen”Weigand 1892, p. VI.. Tot el a notat și publicat pentru prima oară texte în acest idiomNarumov 2001, p. 671..
Ovid Densușianu considera că meglenoromânii sunt de origine nord-dunăreană și vedea idiomul lor apropiat de dacoromână. Dintre cercetătorii actuali, Petar Atanasov adoptă această ipoteză, considerând meglenoromâna ca un stadiu mai arhaic al dacoromâneiNarumov 2001, p. 672.. Dimpotrivă, Sextil Pușcariu susținea originea sud-dunăreană a meglenoromânilor, clasând meglenoromâna împreună cu aromâna într-un subgrup estic, iar dacoromâna și istroromâna în unul vestic. Theodor Capidan și Gheorghe Ivănescu considerau că meglenoromâna formează împreună cu aromâna un dialect sudic. Alexandru Philippide, Alexandru Rosetti și Matilda Caragiu Marioțeanu vedeau de asemenea meglenoromâna mai apropiată de aromână. Ion Coteanu o considera o variantă regională a aromânei, iar pe aceasta din urmă autonomă de română. Există și ipoteza originii complexe, dacoromâne și aromâne a meglenoromânei.
După textele publicate de Weigand (1892), au mai apărut culegeri de folclor literar ale lui Pericle PapahagiRomânii din Meglenia. Texte și glosar, București, Tipo-Litografia Tiparul, 1900; Meglenoromânii. Studiu etnografico-filologic, vol. I. și II., București, 1902. și Ion Aurel CandreaTexte meglenite, Grai și suflet, fasc. I-II, 1923, 1924.. Cele mai recente sunt culegerile lui Dionisie PapatsafaPrikozmur din Meglenia (Povești din Meglen), Skopje, Alfa Grafik, 1997, ISBN 9989992800. și Dumitru CiottiCiotti, Dumitru; Papatsafa, Dionisie; Faitär, I., Poizii și adetur din Meglenia (Poezii și obiceiuri din Meglen), Skopje, 1999..
Există o singură lucrare cultă, o broșură despre creșterea viermilor de mătaseCum si cată bubili, Salonic, 1907., cu grafia adaptată după cea română și cu termeni împrumutați din aceasta.
Între anii 1862 și 1912 au existat sporadic la meglenoromâni forme de învățământ în română sau/și aromână, și folosirea limbii române alături de limba greacă sau în locul acesteia ca limbă de cult.
Numărul vorbitorilor și distribuție geografică
Prima informație despre numărul meglenoromânilor provine de la Weigand, care l-a estimat la 14.000 în 1892Weigand 1892, p. XXVIII.. Dintre diverse estimări ulterioare, numărul cel mai mare este de 30.000, informație din 1904Bațaria 1904, p. 161, apud Coman 2012, p. 120.. Numărul lor a scăzut continuu în urma evenimentelor istorice din prima jumătate a secolului al XX-lea, în care Meglenul a fost teatru de război, începând cu Războaiele Balcanice și terminând cu Războiul Civil Grec. Acestea au spart comunitatea relativ compactă a meglenoromânilor și au provocat răspândirea lor prin schimburi de populație și emigrări, în mai multe țări: în fosta Iugoslavie (actuala Macedonie de Nord, dar și în Voivodina), în Turcia, în România. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, modernizarea societăților a accentuat împrăștierea meglenoromânilor prin mutarea multora în orașe sau chiar emigrarea în Europa Occidentală, în căutare de lucru. Aceste fenomene au dus la asimilarea multor meglenoromâni cu populațiile majoritare, inclusiv prin căsătorii mixteP. Atanasov 2014, pp. 32–33..
Despre numărul vorbitorilor de meglenoromână există o estimare referitoare numai la Grecia și la Macedonia de Nord, la 2.800 de persoane. Aceștia trăiesc mai ales în regiunea Macedonia Centrală din Grecia, unde se află regiunea istorică Meglen, prefecturile Kilkis și Pella, în localitățile L’umniță (Σκρα – Skra), Cupă (Κούπα – Kupa), Țărnareca (Κάρπη – Karpi), Oșiń (Αρχάγγελος – Arhagghelos), Birislăv (Περίκλεια – Perikleia) Lundziń (Λαγκαδιά – Lagkadia) și Nănti sau Nǫ́nti (Νότια – Notia). În Macedonia de Nord, limba se mai vorbește practic numai în orașul Gevgelija, de către foștii locuitori ai satului Umă (Хума – Huma) cu populație majoritar meglenoromână, care s-au mutat acoloNarumov 2001, p. 671 (numele localităților în meglenoromână, cu grafia lui Capidan și în paranteză în limba oficială a țării)..
Situația actuală
Meglenoromâna s-a păstrat bine până la începutul secolului al XX-lea, din cauza modului de viață rural tradițional, a izolării satelor. Lipsea aspectul scris al idiomului, dar și școlarizarea în limba oficială a stăpânirii otomane de atunci. Aceasta făcea ca în familii și în sate să se vorbească numai meglenoromâna. Doar bărbații care umblau la oraș erau bi- sau trilingvi și introduceau elemente străine în idiomP. Atanasov 2014, p. 34..
Evenimentele istorice și fenomenele sociale ulterioare au declanșat procesul pierderii idiomului, care continuă, în condițiile în care vorbitorii sunt școlarizați, dar în altă limbă decât cea maternă. La aceasta contribuie și lipsa prestigiului limbii materne în ochii vorbitorilor, mai ales a tinerilor, care văd posibilitatea afirmării lor numai în limba majoritățiiP. Atanasov 2014, pp. 35–36..
În prezent există foarte puține forme de organizare culturală sau de altă natură meglenoromâne, cum există în cazul aromânilor și chiar al istroromânilor. Există de exemplu la Cerna (județul Tulcea), singura localitate cu populație majoritar de origine meglenoromână din România, Ansamblul folcloric meglenoromân „Altona” și Asociația „Altona”, la care participă elevi de la Școala Gimnazială „Panait Cerna”. Aceste trei entități, precum și familiile se preocupă de cultivarea moștenirii culturale meglenoromâneȘcoala Gimnazială „Panait Cerna” Cerna (accesat la 1 septembrie 2018).. În orice caz, idiomul este pe cale de dispariție, fiind înscris în Atlasul UNESCO al limbilor din lume în pericol Christopher Moseley (coord.), Atlas of the World’s Languages in Danger (Atlasul limbilor din lume în pericol), ediția a III-a revăzută și adăugită, UNESCO Publishing, 2010, ISBN 978-92-3-104096-2, p. 40 (accesat la 28 ianuarie 2023)..
Graiuri
Fiecare sat meglenoromân își are graiul său, care sunt grupate în mai multe feluri. Există o împărțire în două grupuri: cele din Umă și Țărnareca pe de o parte, și cele din L’umniță, Cupă, Oșiń, Birislăv, Nǫ́nti și Lundziń pe de altă parte. Altă împărțire este făcută în trei grupuri, graiul din Lundziń fiind considerat aparte. După anumite trăsături s-au făcut și alte opoziții: graiul din Țărnareca față de toate celelalte, graiurile din L’umniță și Cupă față de celelalte, cele din Umă și din Lundziń față de celelalte. În special, din punctul de vedere al împrumuturilor, se pot opune graiurile din Grecia, Macedonia de Nord și România.
Fonetism și scriere
Fonetismul meglenoromânei nu este unitar. Există diferențe relativ însemnate între graiuriSecțiune după Capidan 1925, p. 96-139, în afara informațiilor din sursele indicate separat..
Vocale
Fonemele vocalice ale meglenoromânei sunt:
Deschidere Anterioritate Anterioare Semiant. Centrale Semipost. Posterioare Închise Cvasiînchise Semiînchise Mijlocii Semideschise Cvasideschise Deschise
Transcrierea meglenoromânei nu este unitară în rândul cercetătorilor. În acest articol se folosește cea a lui Theodor Capidan. Vocalele care nu se găsesc în româna standard sunt redate în felul următor: /ɛ/ – ę; /ɔ/ – ǫ.
În poziție accentuată
/a/, /e/, /i/ și /u/ purtătoare de accent sună în general ca în dacoromână.
/ɔ/ înlocuiește în mai multe graiuri fonemele /ǝ/ (ă) și /ɨ/ (î), care astfel se confundă: lăsǫ́Accentul prozodic este marcat cu accent ascuțit. „lăsă”, lǫ́nă „lână”. În graiul din Lundziń, fonemul /ɔ/ corespunde și diftongului [o̯a]: ǫ́spiț „oaspeți”.
/ǝ/ se păstrează în poziție accentuată și în locul lui /ɨ/, în graiurile din Umă și Țărnareca: lắnă „lână”.
/o/ nu se deosebește de /ɔ/ în graiul din L’umniță, ultimul realizându-se și el [o], prin urmare corespunde și vocalelor /ǝ/ și /ɨ/: mónă „mână”.
/ɛ/ există alături de diftongul [e̯a] în graiul din Lundziń (fętă/feată „fată”) și se opune lui /e/ în graiurile din Lundziń, Cupă, L’umniță, Oșiń și Birislăv: vidém „vedem” vs. vidę́m „vedeam”.
Vocalele /a/, /e/, /i/, /o/, /ɔ/ și /u/ accentuate se lungesc, în afară de graiurile din Umă și Țărnareca: ápu [aːpu] „apă”, căméș [kǝmeːʃ] „cămeși”, sin [siːn] „sân”, sóră [soːrǝ] „soră”, grǫ́n [grɔːn] „grâu”, súflit [suːflit] „suflet”.
În poziție neaccentuată
Înaintea silabei accentuate, vocalele se închid, dar nu și în împrumuturi:
a > ă: ăbínă „albină”; e > i: țitáti „cetate”; o > u: purcár „porcar”.
În L’umniță, /ǝ/ la început de cuvânt urmat de o consoană nazală se realizează [ạ] (mai închis decât [a], între acesta și [ə], mai aproape de [a])Notația și descrierea lui Capidan 1925, p. 96. Limitarea lui [ạ] la L’umniță este menționată de Narumov 2001 (p. 674).: ạn „în”, ạmpirát „împărat”.
Și după silabă accentuată se închid aceleași vocale, dar /a/ se păstrează ca articol hotărât: cásă vs. cása.
Diftongi
În toate graiurile meglenoromâne există diftongii descendenți [aw], [ew], [iw] și [ow] (semivocala /w/ fiind transcrisă u̯), și diftongii ascendenți [ja], [je], [jo] și [ju], semivocala /j/ transcriindu-se i̯.
În diverse graiuri există și alți diftongi: [o̯a] în Lundziń, Oșiń, Birislăv, Cupă: soári „soare”; [e̯a] în Lundziń, Oșiń, Birislăv, Cupă: feátă „fată”; [wǝ] în L’umniță, Cupă: fu̯ăc „foc”; [jǝ] în L’umniță, Cupă: ạnțili̯ắg „înțeleg”.
În transcrierea diftongilor există o diferență între Capidan și P. Atanasov, în sensul că acesta notează și semivocalele e̯ și o̯.
Consoane
Meglenoromâna are 26 de consoaneNarumov 2001, p. 674.: