Teritoriul Ucrainei a fost unul dintre centrele cele mai importante ale culturii slave timpurii din Evul Mediu, mai înainte ca teritoriul locuit de înaintașii ucrainenilor din ziua de azi să fie împărțit între puterile vecine. Teritoriul Ucrainei a fost locuit în mod sigur începând din anul 5.000 î.Hr. și este unul dintre leagănele posibile pentru formarea familiilor limbilor proto-indo-europene.

Preistoria

Rusia Kieveană

Istoricul ucrainean Mihailo Grușevski a afirmat că orașul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria. El a ajuns la o asemenea concluzie pornind de la legendele transmise pe cale orală, în condițiile în care nu s-a păstrat nicio atestare documentară care să certifice data la care a fost fondată viitoarea capitală a Ucrainei. Istoricul a presupus că, în condițiile creștinării Rusiei Kievene și, mai târziu, a ocupării și fragmentării teritoriului ei, toate documentele religioase și istorice vechi au fost distruse. Hazari au pierdut Kievul în 882, orașul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croații albi și dulebeții). Kievul era plasat la intersecția unor importante rute comerciale și a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene.

Rusia Kieveană era în secolul al XI-lea cel mai întins stat din Europa. El era cunoscut și cu numele de Rutenia (denumirea latină pentru rusi). „Rutenia” a fost folosit după invazia mongolă pentru desemnarea teritoriilor occidentale, desprinse din Rusia Kieveană. Numele „Ukraina” apare pentru prima oară în cronicile secolului al XII-lea, iar pe hărțile politice ale estului Europei apare pentru prima oară în secolul al XV-lea.

Originea acestui cuvânt este explicată de etimologi ca provenind dintr-un cuvânt slav vechi, care ar fi însemnat „teritoriu ” sau „ținut de frontieră” http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?root=%2Fusr%2Flocal%2Fshare%2Fstarling%2Fmorpho&morpho=1&basename=%5Cusr%5Clocal%5Cshare%5Cstarling%5Cmorpho%5Cvasmer%5Cvasmer&first=1&text_word=%D1%83%D0%BA%D1%80%D0%B0%D0%B8%D0%BD%D0%B0&method_word=substring&text_general=&method_general=substring&text_origin=&method_origin=substring&text_trubachev=&method_trubachev=substring&text_editorial=&method_editorial=substring&text_pages=&method_pages=substring&text_any=&method_any=substring&sort=word Vasmer's Etymological Dictionary: articolul: Украи́на). Această ipoteză a fost acceptată de istoricii secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Cercetători precum H. P. Pivtorak au considerat însă că numele „Ukraina” poate fi tradus prin „cnezat” sau „teritoriu”. Pivtorak a constatat că denumirea „Ukraina” a apărut în numeroase documente medievale, ea putând fi asociată cu cuvintele din limbile moderne slave: krajina (ucraineană), kraina belarusă, krai (rusă) și kraj (poloneză), toate având înțelesul de „teritoriu”. Termenul „Rutenia Mare” a fost aplicat unor teritorii întinse guvernate de principii din Kiev, care includea și regiuni nord-estice ale cnezatului, locuite de popoarele fino-ugrice. În mijlocul teritoriului slav al Ruteniei au apărut subdiviziuni printre care „Rutenia Albă” (Belarus), „Rutenia Neagră” și „Rutenia Roșie” în nord-vestul și vestul Ucrainei.

Deși creștinismul și-a făcut simțită prezența pe teritoriul Ucrainei mai înainte de primul conciliu ecumenic de la Niceea (325), în special de-a lungul țărmului Mării Negre și în vest, în timpul existenței Moraviei Mari, acceptarea oficială a acestei religii în Rutenia a avut loc în 988. Factorul hotărâtor al procesului de creștinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Bunica sa, cneaghina Olga, a fost cea care i-a trezit interesul pentru creștinism.

Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel Înțelept, cel care a publicat colecția de legi Pravila rusă. Aceste legi au rezistat ocupației lituanieno-polone a teritoriilor rutene.

Conflictele dintre diferitele cnezate ale Ruteniei, au făcut ca, în ciuda eforturilor marelui cneaz Vladimir Monomahul, Rusia Kieveană să înceapă un lung proces de destrămare. În regiunea Kievului au apărut cnezatete Galiției șiVolîniei. În nord a apărut pentru prima oară în documentele istorice numele Moscovei ca oraș al cnezatului Vladimir-Suzdal, cel care avea să fie leagănul viitorului stat Rusia. În nord-vest, cnezatul Poloțk a asigurat prima formă statală a Belarusului. În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor și mongolilor din secolele al XII-lea și al XIII-lea. În cele din urmă, toate statele de pe teritoriul Ucrainei au fost subjugate de mongoli (1239–1240). Kievul a fost jefuit de mongoli în 1240. Proporțiile distrugerilor mongole au fost atât de mari, încât, la cinci ani după acest eveniment, trimisul Papei, Giovanni da Pian del Carpine avea să noteze că, de-a lungul drumului său prin Ucraina a întâlnit numeroase oseminte umane împrăștiate pe câmpuri, populația orașelor fusese nimicită aproape în întregime, iar cei rămași îndurau jugul aspru al cuceritorului.

Cnezatul Galiției-Volânia

Cnezatul Galiției-Volânia a fost unul dintre statele succesoare ale Rusiei Kievene, moștenind o parte a acesteia.

Vladimir cel Mare înființase în timpul domniei sale orașele Halici și Ladomir (care și-a schimbat numele mai târziu în Volodimer), care urmau să funcționeze pe post de capitale regionale în vestul Ucrainei. Galiția-Volânia a fost condus de descendenții lui Iaroslav cel Înțelept și Vladimir Monomahul. În zonă au început să se manifeste două puteri regionale Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei, cu care Galiția-Volânia a intrat în conflict. Galiția-Volânia a avut în această perioadă conflicte armate și cu un alt stat succesor al Rusiei Kievene, cnezatul Cernihiv. Galiția-Volânia a ajuns la apogeul puterii odată cu extinderea controlului asupra teritoriilor Moldovei și Valahiei, timp în care a controlat o bună parte a teritoriilor de-a lungul țărmurilor Mării Negre. În această perioadă, (aproximativ 1.200 – 1.400), statele succesoare ale Rusiei Kievene s-au bucurat de independență pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp. Galiția-Volânia a trecut sub suzeranitatea Imperiului Mongol, dar cnejii locali au încercat tot timpul să câștige sprijinul puterilor europene pentru recucerirea independenței. În această perioadă a fost proclamat primul „Rege al Rutenilor”, până atunci conducătorii rușilor fiind numiți Mari Cneji”, sau Cneji”.

Secolul al XIV-lea

În timpul secolului al XIV, Polonia și Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri. Mai precis, teritoriile Volîniei din nord și nord vest au trecut sub controlul lituanienilor, iar sud-vestul a trecut sub controlul Poloniei (Galiția) și Ungariei (Rutenia Transcarpatică).

Cea mai mare parte a Ucrainei forma teritoriile de graniță ale Lituaniei. Din acest motiv, etimologii consideră că numele Ucrainei s-ar trage dintr-un termen local, care însemna „graniță”, deși numele „Ukraina” a fost folosit și în perioada în care aceste teritorii nu făceau parte din statul lituanian. Lituania a preluat controlul Volîniei din nordul și nord-vestul Ucrainei, inclusiv regiunea din jurul Kievului. Marii duci ai Lituaniei au luat și titlul de „conducător al Ruteniei”. Polonia a preluat controlul asupra Galiției. După actul de unire dintre Polonia și Lituania, regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni și evrei.

Uniunea statală polono-lituaniană

După Uniunea de la Lublin din 1569 și formarea Uniunii polono-lituaniene, Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze. În perioada imediat următoare creării Rzeczpospolitei, efortul de colonizare a teritoriului ucrainean a fost sporit. Au fost înființate numeroase orașe și sate noi. Au fost înființate școli noi, care răspândeau ideile Renașterii. Țăranii polonezi care au fost colonizați în regiune în număr mare s-au amestecat rapid cu populația locală. În acest timp însă, nobilimea ucraineană s-a polonizat și o parte a trecut la catolicism. Țărănimea ruteană a rămas însă preponderent ortodoxă, ceea ce a dus la apariția unor tensiuni religioase și sociale.

Țăranii ruteni (ucraineni, dar și de alte naționalități), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuți cu numele de cazaci. Aceștia din urmă și-au câștigat un renume de războinici aprigi. O parte a cazacilor (cazaci înregistrați) a fost angajată de statul polono-lituanian pentru apărarea granițelor sud-estice împotriva tătarilor și pentru asigurarea unui contingent important al cavaleriei ușoare. Cazacii au luat parte la campaniile polono-lituanieni împotriva tătarilor, rușilor sau turcilor.

Independența teritoriilor căzăcești

În 1648, revolta cazacilor, care s-a dezvoltat într-un adevărat război de independență, care a fost semnalul a ceea ce istoriografia poloneză numește „Potopul”, în fapt începutul declinului uniunii polono-lituaniene. Tânărul stat al cazacilor, care poate fi considerat precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiană) era prins între trei dușmani potențiali: în sud, Imperiul Otoman și aliatul lor Hanatul Crimeii, în vest, Rzeczpospolita și în răsărit, Rusia, (care se înscrisese pe o traiectorie ascendentă, de transformare într-o mare putere europeană). Tânărul stat ucrainean, după un război sângeros cu Polonia, a căutat să se pună sub protecția Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Polonezii au încercat să ajungă la un compromis cu ucrainenii prin semnarea Tratatului de la Hadiaci în 1658, dar după o perioadă de aproape trei decenii de războaie, prevederile acestei înțelegeri au fost suspendate de Tratatul de la Andrusovo, care împărțea teritoriul ucrainean între Polonia și Rusia. La început, cazacii au reușit să-și păstreze statutul de autonomie în cadrul Hetmanatului. De asemenea, ei au reușit să mențină o formă statal semi-independentă – Zaporijia – și o colonie la frontiera Rusiei, Slobidska Ukraina.

În 1775, o armată rusă de 100.000 de oameni care mărșăluia din Cetatea Sfânta Elisabeta a distrus Siciul Zaporojean, ultimul centru al cazacilor ucraineni Кравченко, Іван (1993). Запорожці: до історії козацької культури (українська) . Київ: Мистецтво. с. 400. [https://dozor.kr.ua/post/1-lipnya-den-zasnuvannya-fortetsi-svyatoi-elisaveti-nevivchena-istoriya-neunikalnoi-fortetsi-2035.html 1 липня – день заснування фортеці святої Єлисавети: Невивчена історія неунікальної фортеці] ФОРТЕЦЯ СВ. ЄЛИСАВЕТИ: ЯКОЮ ВОНА Є І ЯКОЮ МАЄ СТАТИ.

Imperiul Rus și Austro-Ungaria

right|250px|thumb|Regiunile istorice tradiționale din Ucraina, suprapuse peste harta Ucrainei contemporane. thumb|right|250px|Ucraina și granițele sale provizorii în 1919 Guvernarea directă a țarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După Împărțirile Poloniei din 1772, 1793 și 1795, Galiția a trecut sub administrația Imperiului Habsburgic, restul Ucrainei revenind Rusiei. Ca urmare a unui lung șir de războaie cu Imperiul Otoman, turcii și aliații lor tătari au fost alungați din sudul Ucrainei. În același timp, Ungaria a păstrat controlul asupra zonei Transcarpatia.