Prin expresia filosofie românească se desemnează filosofia scrisă în România sau de români.
Specificul filosofiei românești Discuția privind existența filosofiei românești a cunoscut trei etape. Între cele două războaie mondiale, după formarea României Mari, identitatea românească a trecut printr-o criză. Întrucât nu mai era centrată pe scopuri politice imediate (drepturi naționale, independență, unitate națională etc.), idea a avut de acum un caracter mai pronunțat cultural. Așadar, abordarea temei specificului național în istoriografie, literatură și filosofie au devenit un lucru obișnuit. Prima istorie a filosofiei românești a fost publicată în 1922 de Marin Ștefănescu, arătând că gândirea filosofică din România a atins nivelul autoreflexivității; cu alte cuvinte, ea a devenit conștientă de ea însăși. Concluzia generală a discuțiilor interbelice, în care a fost implicat aproape fiecare filosof notabil, a fost că există ceva propriu filosofiei românești, cu un profil distinct printre alte filosofii naționale. Constantin Noica, care a devenit unul dintre cei mai proeminenți filosofi români, gândea că filosofia românească se caracterizează prin păgânism, cosmicism (adică lipsa undei separări acute a lumii oamenilor de transcendență) și determinism (sau mai curând, „fatalism”).
În timpul perioadei comuniste de după 1965, existența unei filosofii românești specifice a devenit o dogmă incontestabilă. Relatările oficiale, puternic influențate de doctrina național-comunistă, așa-zisa ideologie protocronistă, vorbeau chiar despre „filosofia geto-dacilor”. Ele au afirmat continuitatea viziunii filosofice de la daci, prin folclor, spre autorii contemporani. Inutil de spus că caracterul „materialist” al filosofiei românești și alte pretenții de dogmă oficială erau inexistente sau extravagant exagerate. În orice caz, unii autori importanți nemarxiști, precum Noica, de asemenea au accentuat singularitatea gândirii filosofice românești. Noica chiar a scris o carte întitulată Sentimentul românesc al ființei.
După căderea regimului comunist în 1989, această discuție a reapărut. O opinie este că sunt filosofi români, dar nu și filosofie românească. Cu alte cuvinte, noțiunea „filosofie românească” are doar un sens istorico-geografic. Punctul de vedere opus constă din două teze:
1) nu toate națiunile europene au filosofia lor națională;
2) națiunea română are propria filosofie națională distinctă, ce continuă, la un nivel mai înalt, viziunea sa tradițională asupra lumii.
Articolul din Enciclopedia Routledge de filosofie, care se concentrează pe filosofia din România, pare să adopte mai curând o versiune mai firavă a celei de-a doua poziții. Existența unei filosofii românești este recunoscută, dar nu este asociată ethosului național, nici substanței etnice a românilor. Așadar, autorii spun: „La culmea dezvoltării sale dintre cele două războaie mondiale, filosofia românească a avut următoarele trăsături caracteristice: era strâns legată de literatură, în sensul că cei mai mulți filosofi români erau de asemenea scriitori importanți; a arătat o preocupare excesivă în chestiunea identității românești; a fost implicată în dezbaterile istorice, politice și ideologice din România, stimulând atitudini în favoarea sau împotriva occidentalizării și modernizării; s-a sincronizat repede cu gândirea filosofică occidentală; și a avut (și încă are) lipsuri în gândirea etică”. Marta Petreu, Mircea Flonta, Ioan Lucian Muntean, „România, Filosofia în” din Enciclopedia Routledge de filosofie, 2004
Schiță istorică
Începuturile
Primele texte filosofice atestate pe teritoriul românesc sunt scrierile patristice. Din aceste culegeri de texte, care sunt traduceri în slavona bisericească, cele mai importante sunt lucrările lui Pseudo-Dionisie Areopagitul și Dialectica de Sf. Ioan Damaschin. De asemenea, au circulat extrase din filosofii antici. Singurul produs indigen notabil al epocii este Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, scris în slavonă în jurul lui 1521. Vezi textul tradus de Udriște Năsturel în română, cândva pe la jumătatea veacului al XVII-lea : https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8Env%C4%83%C8%9B%C4%83turile_lui_Neagoe_Basarab_c%C4%83tre_fiul_s%C4%83u_Teodosie. Cartea este o compilație de surse biblice și patristice, cu multe reflecții morale și politice, dintr-un punct de vedere ascetic. Ea ilustrează teocrația bizantină și propune un model de prinț-călugăr.
Secolul 17
La mijlocul secolului 17, româna dobândește statul de limbă liturgică pe lângă greacă și slavonă, și începe să-și dezvolte vocabularul filosofic. Nicolae Milescu (1638–1708) a făcut prima traducere în română a unui text filosofic tratatul Despre rațiunea dominantă de Pseudo-Iosif Flaviu, tradusă în jurul 1688. Miron Costin (1633–1691) a scris primul poem filosofic în română, „Viața lumii” (1672), o reflecție etică asupra fericirii pământești. Cea mai importantă alcătuire filosofică a acestui secol este Divanul (1698) de Dimitrie Cantemir (1673–1723), tratat filosofic care susține etica ortodoxă cu argumente raționale. Tratatul a fost tradus în arabă pentru a fi folosit de creștinii sirieni.
Unele texte filosofice au fost scrise în latină. Gavril Ivul (1619–1678), un iezuit care a predat filosofia la Universitatea din Viena, a scris un tratat logic, Propositiones ex universa logica (1654). Cantemir a scris un manual de logică și un tratat teologo-fizic, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (1700) care, afară de faptul că abordează natura timpului și problema universalelor, încearcă să justifice cosmologia biblică cu argumente neteologice, folosind filosofia lui Jan Baptist van Helmont. El de asemenea a lăsat un text de filosofie a istoriei, Monarchiarum physica examinatio.
Secolul 18 În secolul 18, filosofia dominantă în Moldova și Valahia este neoaristotelismul lui Teophilos Korydalleus, ce a fost în fapt neoaristotelismul paduan a lui Zabarella, Pomponazzi și Cremonini. Către ultimul sfert al secolului, acest curent a fost recuzat datorită răspândirii raționalismului (Christian Wolff) și empirismului (John Locke). Importante personaje ale secolului pot fi considerate Samuel Micu (1745–1806) în Transilvania, și Iosif Moisiodax (1730–1800) în Moldova. Primul a tradus intensiv din Wolffian Baumeister, promovând implicit iluminismul german. Ultimul a contribuit în mod decisiv la modernizarea curriculumului filosofic în Academiile Princiare. El a scris eseul numit Apologia, o pledoarie în favoarea filosofiei europene moderne și împotriva scolasticii korydaleiane aristotelice. Limba filosofică a acestui secol a fost mai mult cea greacă. O excepție notabilă a fost clucerul Ioan Geanetu, care a publicat în 1787, în greacă și franceză, un tratat numit Réfutation du traité d'Ocellus de la nature de l'univers. În el a criticat o concepție antică cu privire la eternitatea universului, cu scopul de la întări credința coreligionarilor săi.
Secolul 19 Secolul 19 poate fi divizat din punct de vedere al istoriei filosofiei în trei perioade: cea a zilelor finale ale regimului fanariot, cea a reinstaurării dinastiilor românești și, în final, cea a lui Carol I, care provine dintr-o dinastie străină (Hohenzollern).
Sfârșitul regimului fanariot În primele două decenii ale secolului 19, cei mai proeminenți filosofii de pe teritoriul voivodatelor românești, erau încă profesori greci la Academiile Princiare. Printre ei, îi putem menționa pe: Lambros Photiades, Konstantinos Vardalachos, Neophyte Doucas și Benjamin Lesvios în București, precum și pe Daniel Philippidis, Stephanos Doungas și Dimitrios Panayotou Govdelas în Iași. Unii dintre ei au fost absolvenți ai Academiilor din principate, precum Vardalachos, care a studiat cu Photiades, el însuși vechi student al Academiei Princiare din București. Daniel Philippidis a studiat de asemenea la această Academie în anii 1780, sub îndrumarea cunoscutului filolog Neophyte Cavsocalyvitis. Dar ei au studiat de asemenea (cu excepția lui Photiades) în universitățile occidentale majore. Doungas, de exemplu, a fost student al lui Friedrich Wilhelm Joseph Schelling. În Fizica, a încercat să împace teologia dogmatică ortodoxă cu științele naturii, urmând sistemul lui Schelling.
Ei n-au fost doar promotori ai filosofiei moderne și a științelor naturii, dar de asemenea a ideilor iluministe. Filosofia „filosofilor” francezi a avut așadar un impact major asupra intelighenției românești prin cursurile lor și cărțile publicate. Filosofic, cel mai interesant dintre acești autori a fost Beniamin Lesvios, Metafizica căruia conține, printre altele, o teorie a percepției în care e implicată discuția despre posibilitatea conceptuală a inversiei culorilor. De asemenea, este important de menționat că Philippides este primul adept al lui Kant în cadrul voievodatelor românești.
Epoca dinastiilor autohtone restaurate După 1821, voievozii vor fi din nou aleși de boierii locali (decizia fiind validată de sultani). Grecii vor fi înlocuiți în Academii cu români. A fost o epocă de patriotism exaltat și deelenizare a culturii și obiceiurilor românești. Românii încep să meargă direct la sursele occidentale și să practice filosofia în propria lor limbă.
În jurul anului 1818, transilvăneanul Gheorghe Lazăr (1779–1821), care a studiat la Viena, a început să predea filosofia în română la Academia de limbă greacă. Nu avem nici unul din cursurile lui, dar știm că a fost adept la lui Kant. Este discutabil dacă l-a cunoscut sau nu personal pe Kant. Știm că în scopuri didactice, a decis să facă o traducere românească a unora dintre lucrările lui Krug, pe le-a folosit ulterior ca manual. Manualul de filosofie și literatură filosofică a lui Krug a fost tradus în prima perioadă a secolului 19, de trei ori, de August Treboniu Laurian (1810–1881), Timotei Cipariu (1805–1887) și Simeon Bărnuțiu (1808–1864). Ei au fost toți transilvăneni și au studiat la Viena. Ciprariu a fost profesor de filosofie la Colegiul Român din Blaj, unde a predat folosirea lucrărilor lui Krug în jurul anului 1828. Ca atare, critica filosofică a fost în principal o specialitate transilvăneană.
Un filosof important al acestei perioade este Eufrosin Poteca (1786–1858). El a studiat la Academia Domnească din București alături de Vardalachos, Doukas și Lesvios, precum și la universitățile din Pisa și Paris (1820–1825). Eufrosin Poteca a predat filosofia la Academia Sfântul Sava și a fost un traducător prolific de lucrări filosofice și teologice. Propria sa filosofie a fost puternic influențată de senzualismul lui Condillac, de Tracy și Soave, de filosofia politică a lui Rousseau și de puternicele sale credințe creștine. El a susținut că trei principii metafizice principale, corpul, sufletul și spiritul, studiate de trei științe distincte: fizica (studiul corpurilor neînsuflețite), psihologia (studiul corpurilor însuflețite) și ideologia (în sensul lui de Tracy, știința ideilor). Tot universul afișează această structură triadică, ce este străbătură de materie, viață și logos. El identifică legile naturii cu legile lui Dumnezeu și a tras din această concepție multe concluzii morale, de exemplu, lipsa fundamentului celibatului. De asemenea, a susținut că baza a toată morala, politica și dreptul, este regula de aur. De aici argumentația sa împotriva sclaviei, fapt pentru care a fost exilat la o mănăstire izolată unde a locuit până la sfârșitul vieții.