Caricatură

miniatura|right|180px| Caricatura unui echipaj al unei navete spațiale a NASA. miniatura|dreapta|230px| Darwin, conform unei caricaturi a timpului său

Caricatura este un gen aparte al artelor vizuale, de obicei un desen, deși poate fi executată și în alte tehnici, care reprezintă o persoană sau o situație printr-o exagerare intenționată a unor trăsături sau caracteristici, în scopul satirizării, ridiculizării sau atragerii atenției.

Prezentare generală

Funcțiile esențiale ale caricaturii sunt de a destinde, de a amuza și a atrage atenția, dar și de a echilibra estetica vizuală a oricărei pagini tipărite și, nu în ultimă instanță, de a ilumina prin relevanță. O caricatură reușită poate avea o țintă directă și poate fi mai elocventă decât multe alte mijloace vizuale sau auditive complexe și/sau sofisticate. Caricatura de calitate esențializează într-o singură formă vizuală ceea ce nu poate fi rostit de numeroase cuvinte sau discursuri întregi.

Caricatura este o reprezentare intenționat amplificată sau deformată, de obicei grotescă, prin exagerarea unor trăsături caracteristice ale înfățișării fizice sau ale caracterului unei persoane (chip, trup, caracteristici morale sau psihice), sau a unei situații. Având variate modalități de expresie, după țelul pe care îl vizează (șarjă amicală, umoristică, satirică, critică, atragerea atenției), caricatura se realizează cu mijloace grafice diferite, în creion, în peniță sau chiar în acuarelă sau guașă, respectiv mai rar în pictură sau sculptură.

Prezentă în arta figurativă a tuturor popoarelor și a tuturor timpurilor, începuturile sale se plasează probabil în antichitatea veche, fiind atestată de desenele pe papirus sau de parodiile scenelor mitologice de pe vasele grecești. Prima datare, pe care o cunoaștem, a unei astfel de notații ironice datează cu circa 7.000 de ani în urmă, pe un papirus egiptean. Imaginea reprezintă o orchestră zoologică, cu un leu ce cântă la liră, un măgar la harpă, o maimuță la un fluier și un crocodil la un flaut. Acest veritabil cvartet cameral, poate desigur interpreta o piesă compusă de un bou.

La Muzeul Anatolian al civilizației, putem vedea desene și obiecte ce posedă un caracter distinct umoristic. Chiar și imaginea lui Buda în postura sa de reverie și seninătate, are o notă umoristică distinctă. Statuetele de lut din Grecia antică cu satiri veseli, cu falusuri gigantice, sunt și ele obiecte de amuzament cu semnificații erotice. Forma cea mai uzuală a unei reprezentări caricaturale o constituie disproporționarea și exagerarea unor anumite parți ale anatomiei.

Stil grafic echivalent pamfletului scris, caricatura poate fi considerată un gen al artelor plastice care își trăiește cu precădere existența în paginile publicațiilor. Caricatura ironizează în forme directe, simbolice sau metaforice, cu text ori fără cuvinte, aspecte și mentalități sociale, persoane de notorietate sau indivizi oarecare. Caricatura amuză majoritatea dar îi și irită pe alții, oricum, de cele mai multe ori creează reacții de receptare și nu trece neobservată. Mass-media de pretutindeni e guvernată de legea nescrisă „If it bleeds, it leads”, care într-o traducere liberă ar însemna: „Orice știre în care curge sânge e o știre de prima pagină” și nu este de mirare că adeseori, spațiul tipografic destinat caricaturii deține o poziționare importantă în conceptul paginației.

În general se face o distincție clară între caricatură și ilustrație editorială dar, adesea o ilustrație la text poate avea aceeași încărcătură satirică ca și o caricatură de sine stătătoare. Caricatura se distinge și ea prin câteva specii distincte: caricatura de satiră, de gag (cu text sau fără), caricatura portretistică, caricatura de metaforă sau simbol (prin excelența fără cuvinte), banda desenată sau comicsul, rareori colajul. Pe lângă aceste forme mai întâlnim caricatura de „șevalet”, cu o lucrătură mai laborioasă destinată sălilor de expoziție sau saloanelor de umor. O specie aparte a desenului satiric îl reprezintă desenul animat.

Încă de la apariția primelor gazete, caricatura a fost un ingredient sine qua non al publicațiilor. Prin caricatură se transmite un mesaj de opinie dar care poate fi în perfectă concordanță cu opțiunile privitorului. Caricatura a devenit atât de răspândită odată cu apariția tiparului și implicit a presei, devenind un barometru al evenimentelor sociale. Prin apariția internetului, se pare că ne aflăm în zorii unei noi (r)evoluții a comunicării. Internetul deschide căi nebănuite de mediatizare a imaginii, având un cost minimal și fiind accesibil oricui. Programele de soft ce creează imagini tridimensionale, facilitează descripția amănunțită. Site-uri destinate în exclusivitate caricaturii le putem accesa cu ușurință de pe diverse web-uri. Muzeul umorului din Montreal este poate cea mai complexă și la zi colecție de umor cu reprezentări în toate mediile plastice.

Comicul este unic prin geneză și conținut, „Redus la tipul său cel mai general, comicul este totdeauna o impostură demascată” enunța Tudor Vianu. Ralph Waldo Emerson a sintetizat genial genul caricaturii în următorul aforism: „Caricatura este adesea cea mai adevărată istorie a timpului”.

Istoric thumb|280px|Caricatură antică a unui politician din Pompeii

Provenind din verbul italian „caricare” (a încărca), exagerările (distorsiunile) grafice în privința cuiva, caricatura ar fi apărut prin unele lucrări ale lui Leonardo da Vinci și mai ales ale lui Annibale Carracci și Gianlorenzo Bernini (1598-1680), „care puteau defini o persoană importantă din trei-patru tușe”.Artistul mituit de rege , 13 septembrie 2006, Revista Magazin, accesat la 17 iunie 2012

Până pe la jumătatea secolului XIX, o caricatură desemna o schiță premergătoare unei lucrări plastice serioase sau a unei lucrări din domeniul arhitecturii. În anul 1843 s-a organizat la Londra o expoziție de astfel de schițe "cartoons" în scopul pavoazării Casei Parlamentului. Revista londoneză Punch, prima revistă săptămânală de umor, care își începuse apariția la 17 iulie 1841, publica o serie de desene ironice la adresa schițelor prezentate în această expoziție. Din acest moment noțiunea de caricatură va fi definitiv stabilită în înțelesul pe care îl acordăm și noi astăzi.

Dacă ar fi să stabilim o geneză a genului caricatural, putem lesne să considerăm chiar desenele rupestre ca având adesea o însușire satirică datorită sintezei și a reducerii la abstract prin stilizare, nota caracteristică a caricaturii fiind stilizarea și reliefarea accentelor predominante ale subiectului. În tradițiile tuturor popoarelor, pe toate continentele, întâlnim astfel de reprezentări umane sau animale care dacă nu posedă neapărat însușiri amuzante, simplitatea expresiei lor grafice le conferă cel puțin noțiunea de caricaturi în înțelesul arhaic al termenului.

Este dificil a-l găsi și numi pe primul caricaturist european. Cum am subliniat mai sus, străbunicii caricaturiștilor au fost artiști de seamă, respectabili și cât se poate de serioși care foloseau termenul de caricatură în înțelesul său primar de schiță în vederea realizării unei opere de artă. Niciunul dintre ei nu a considerat că aceste schițe s-ar preta a fi prezentate publicului larg, aceasta datorită lipsei unui suport adecvat de promovare publică cum ar fi ziarul. Unii artiști și-au păstrat aceste schițe în mapele personale, alții probabil au făcut troc cu ele în piața de legume unde, hârtia era la acea vreme posibil mai prețioasă decât foaia de varză sau chiar desenul de pe ea.

Celebrele schițe caricaturi ale lui Leonardo da Vinci, desenele grotești ale lui Callat sau Bosh, Goya, G. Grosz sau E. Munch sunt reperele cele mai adesea abordate de către istoricii artei când vorbesc despre grafica caricaturală. Numit de către unii analiști ai artei drept Realism critic, caricatura este mai degrabă o critică a realității.

O evoluție se poate totuși depista, și aceasta se poate considera ca începând cu artistul britanic William Hogarth (1697-1764). Hogarth a fost înzestrat de natură cu toate calitățile unui artist plastic și, în plus, cu un puternic simț etic și spirit critic. Dezgustat de lipsa de moralitate a concetățenilor lui, precum și a societății în general, lasă colegilor săi de breaslă să reprezinte eternele și banalele teme, el dedicându-se unei analize fine și critice a societății și timpului în care trăia. De la Bosh și Bruegel, Hogarth a deprins utilizarea fantasticului și a simbolului, de la precursorii săi renascentiști a învățat simțul compoziției ample și reprezentarea expresivității faciale și de mișcare. Hogarth a renunțat cu bună știință la un loc în panteonul artiștilor de renume, în locul realizării unor opere ample dedicându-se desenelor și gravurilor cu tematică satirică. Desenele sale sunt anecdotice, dar nu în maniera sentimental-anecdotică a lui Gerome (în secolul al XIX-lea), ci realist sagace și usturător morale. Realismul lor le conferea o actualitate în contemporaneitatea sa, abordând, totuși, temele uzitate la modă, cum ar fi mitologia, scene bucolice, religioase și portretistică. Stilul aparte al lucrărilor sale a generat rapid o nouă percepție a operei de artă, tehnică și emoțiile exprimate în vizualul său dând naștere unor comentarii și discuții aprinse. Hogarth a reușit, astfel, să deturneze comentariile tipice în fața unei picturi, legate de un discurs mai mult sau mai puțin academic, spre reacția spontană a privitorului prin comunicarea unei atitudini intelectuale.

Thomas Rowlandson (1756-1872) este considerat a fi primul mare caricaturist al Angliei. Sub puternica influență a lui Hogarth (Rowlandson se naște când Hogarth avea 59 de ani), Rowlandson își începe cariera drept caricaturist, dar datorită înglodirii în datorii la jocurile de noroc, se angajează desenator cu norma întreagă (aparent influența lui Hogarth a fost doar artistică și mai puțin morală). Rowlandson face desene complicate, cu multe personaje, aproape epice, de un umor amar și cu ținte directe spre cei bogați și puternici. Majore probleme sociale se desfășurau în timpurile sale și Rowlandson a contribuit prin desenele lui satirice la o prezentare de profil a acestei realități. Nefiind un analist filosof, el a fost doar un critic sagace și intolerabil al injusteții sociale. Prin aceasta el reprezintă o noua etapă și fațetă a caracteristicii caricaturii moderne. Cu precădere caricaturile sale au fost gravuri în cupru și, dat fiind evoluția tehnologică a tiparului, de largă circulație. Desenele sale se tipăreau cu regularitate drept "Tours of Dr. Syntax". Acest lucru i-a adus de altfel și notorietatea. Anglia fiind prima țară larg industrializată, a creat și premisele apariției primelor racile ale societății moderne, iar Hogarth, Rowlandson și Cruikshank au fost caricaturiștii care au desenat cronica satirică a aproape 200 de ani de istorie britanică modernă.

George Cruikshank (1792-1878) este cel de-al treilea important exponent al caricaturii timpurii. Considerat ca fiind cel mai mare gravor din timpul sau, Cruikshank a fost și un fin observator al caracterului uman și al comportamentelor inumane, ilustrând sintagma homo homini lupus cu desăvârșită și intolerabilă acuitate. În ultimii treizeci de ani ai carierei sale, viața ziarelor prinsese contur devenind eficiente și sofisticate, acest lucru conferindu-i o largă popularitate. Termenul de caricatură, în conotația pe care i-o acordam noi astăzi, devine uzitat pe când Cruikshank avea 50 de ani și poate datorită acestui fapt, el este considerat a fi veriga de legătura între satira clasică și caricatura modernă.