Regatul Roman (latină: Regnum Romanum) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale de la fondarea orașului în anul 753 î.Hr. de către Romulus până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 509 î.Hr. și formarea Republicii Romane.
În mitologia romană, când grecii au dus războiul împotriva orașului Troia, prințul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său Ascanius (Iulus) a mers mai departe, fondând orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au provenit cei doi gemeni Romulus și Remus, care au purces la fondarea Romei în 753 î.Hr.
Italia pre-romană Epoca bronzului În epoca bronzului, indo-europenii s-au stabilit în Italia, înaintând în peninsulă pe direcția nord-sud. După varietatea de artefacte, unelte de bronz și arme , precum și ceramică cu incizii geometrice, s-a produs o uniformitate culturală. Așezările din aria culturii apeninice erau de mici dimensiuni, aveau aspect sedentar, agrar-pastoral, fiind amplasate în zone montane, în sudul Etruriei, în Apulia și în Latium. Satele de mici dimensiuni practicau păstoritul transhumant. Conform descoperirilor de ceramică apeninică , regiunea colinară a Romei era slab locuită. Către sfârșitul epocii bronzului, ceramica se modifică și uneltele se dezvoltă în conformitate cu creșterea demografică și amplificării dimensiunilor așezărilor umane . Cremația înlocuiește sau dublează inhumația, fiind descoperite câmpuri de urne similare celor din centrul Europei. Diferențierile culturale se amplifică .
Epoca fierului Epoca fierului debutează în anii 1100-900 î.Hr., oferind o varietate mare de aspecte culturale, fiind clasificate după informațiile funerare. Se disting două mari zone culturale, către secolul al X-lea î.Hr.: cea de înhumație din cultura apenină și cea de cremație, specifică nordului Italiei și zonelor joase din coasta tireniană.
În Campania și Calabria apar morminte de tip fosă, în Apulia, este întâlnită ceramica cu motive geometrice și cu mânere, într-o varietate mare de forme, în zona coastei Mării Adriatice apar stelele de piatră cu scene de vânătoare și război. Armele erau depuse în mormintele de inhumație, ceea ce atestă existența unei cateogorii sociale militare. În cadrul culturii Golasseca sau Atestine, defuncții aristocrați erau incinerați, a căror urne erau depuse în morminte cu inventare bogate în arme, armuri, care cu patru roți.
În cadrul culturii Villanova, cenușa era depusă în urne bitronconice cu capac, așezate sub lespezi, sau în urne de tip colibă. Așezările din epoca bronzului au fost părăsite, inființându-se altele noi de tip urban în secolele IX-VIII î.Hr. Lingvistic, situația peninsulei era complexă, fiind atestate existența unor populații băștinașe, anterioare sosirii coloniștilor greci, fiind denumiți ca viteloi/italoi, ausoni, sicani/siculi în Sicilia. Existau circa 40 de limbi sau dialecte grupate în graiuri ne-indoeuropene, ca cel raetic, liguric sau cel etrusc, și graiuri indoeuropene. Erau cuprinse în grupul vestic italic timpuriu, ca latina, falisca în Latium, sicula în Sicilia, veneta în nord-estul peninsulei, apoi grupul est-italic ce includea toate dialectele osco-umbrice vorbite în Umbria, Samnium, Lucania, Bruttium, Campania, Picenum, zona central-apeninică; celtica răspândită între Pad-Alpi-Adriatică; dialectul mesapic în tocul cizmei italice și greacă, adusă de coloniștii greci stabiliți în sudul Italiei și în Sicilia .
Primele contacte ale populațiilor din Italia cu grecii au avut loc la sfârșitul epocii bronzului, de când datează obiectele miceniene descoperite în Apulia, Sicilia sau în centrul Italiei. Italia a fost expusă valurilor de arcadieni conduși de Evandru, thesalieni, dorieni și troienii lui Aeneas. Prezența ceramicii pictate în stil egeo-cipriot în Sicilia, obiectele cretane sau orientale atestă vechimea relațiilor Italiei cu estul Mediteranei. Orașul Roma s-a dezvoltat în Latium, regiune în care primele locuiri permanente au avut loc în jurul anului 1000 î.Hr., după mormintele de incinerație din spațiul viitorului forum roman, din zona Munților Albani, din Lavinium, din ținutul sabin, ce aparțin culturii latiale. Simbolismul funerar presupune existența unor forme de organizare. În epoca Hallstat se dezvoltă așezările de la Antemnae, Fidenae, Crustumerium, Tibur și Corniculum. Doar bărbații privilegiați erau incinerați, a căror cenușă era depusă alături de cenușa a trei obiecte depuse în urnă. Crematia presupunea un efort mai mare decât simplă îngropare.
Printre obiectele asociate cu urnele funerare se numără cești, boluri, farfurii, arme, lănci și săbii, ceea ce sublinia dubla calitate de războinic și conducător al unui clan al defunctului. Probabil avea și roluri religioase din pricina prezenței cuțitelor de jertfă depuse în unele morminte. Mormintele de inhumație de femei și bărbați erau simple, mormintele de bărbați neavând arme. Locuințele găzduiau sedentar o populație agrar-pastorală, ce practică meșteșugul casnic, împărțit în mici sate separate ce se vor unifica în a două faza a culturii Latiale.
Zona colinară a Romei (cele șapte coline fiind Palatin, Capitoliu, Esquilin, Quirinal, Viminal, Caelius, Aventin) cunoaște o dezvoltare demografică semnificativă, centrul constituindu-l colina Palatin. Descoperirile atestă existența unor mici comunități rurale pe Palatin ce s-au unificat între secolele IX-VIII î.Hr. , locuințele având un inventar modest, fără urme de diferențiere socială, fiind practicate ambele rituri de înmormântare.
Comunitățile din Latium și cele din Roma au cunoscut o serie de schimbări: creșterea demografică dublată de stratificarea socială și organizarea politică. Așezările se multiplică, iar dimensiunile lor cresc, inventarul funerar devine tot mai bogat și variat, găsindu-se și obiecte de import sau produse locale orientale și grecești. Apar morminte de tip cameră legate de simbolistica și relațiile de familie și de clan. Sunt construite spații de comerț și de dezbateri politice. În spațiul dintre colinele Palatin, Capitoliu și Velia au fost construite stabilimente publice ca Curia Hostilia-locul de întrunire a Senatului și Comitium-spațiul de adunare a poporului, un templu închinat lui Vulcan, unde s-a descoperit piatra neagră a lui Iupiter cu o inscripție ce conține cuvântul "recei" (rex).
Ceramica grecească figurată din depozitul votiv al sanctuarului oferă imaginea zeului Vulcan reintorcandu-se în Olimp. În zona dintre Colina Palatin, Capitoliu și malul stâng al Tibrului sunt construite lăcașuri de cult, ca templul decorat cu teracote și statui dedicate lui Hercule și Atenei, iar pe Capitoliu sunt atestate prin fragmente de teracotă și fundament, ridicarea complexului dedicat cultului triadei Iupiter, Iunona și Minerva.
Din 650 î.Hr. sunt construite pe colinele Quirinal, Viminal și Capitoliu alte locuri de cult, după depozitele votive fauissae. Roma devenea o așezare de tip urban, cu ierarhii sociale și funcționare politică (sistematizările edilitare a spațiului civic, scrisul ca instrument de stocare a informației) în secolul VII î.Hr. Mormintele devin tot mai sărace în inventar, morții fiind înhumați, fără a marca statutul social de după moarte, ce atestă fie un recul demografic, fie au dispus de necropole, fie din modificări de mentalitate, prin care statutele sociale privilegiate se afișau prin ridicarea unor lăcașe de cult sau edificarea unor locuințe somptuoase, precum cartierul rezidențial de pe Palatin. Probabil și datorită legslației scrise a Romei (cele 12 table) ce introduceau restricții de limitare a luxului funerar.
Lăcașele de cult sunt amenajate în noile centre urbane organizate politic: fiind inițial simple altare în aer liber, au fost ridicate complexe elaborate cu altare și temple, ridicate peste vechile lăcașe din perioada proto-urbană. La Roma este atestat efortul edilitar cultural de la Veii, Caere, Lanuvium etc. cât și în zonele extraurbane, ca sanctuarele extra-pomeriale, ca sanctuarul Dianei de pe colina Aventin sau cel închinat triadei Afrodita-Hera-Demetra de la Gravisca, din portul orașului Tarquinium, cel de la Pyrgi, ce atestă activitate comercială și raporturi politice federative intensificate.
Civilizația etruscă Originile etruscilor sunt controversate, iar limba vorbită de aceștia poartă mister. Herodot afirmă că etruscii ar fi imigrat în Italia din Lidia, Dionis din Halicarnar îi consideră locuitori ai Italiei. Solul și subsolul Etruriei, corespundea Toscanei actuale, bogate în resurse naturale: lemn utilizat pentru construcții navale, mine de plumb argentifer, staniu , cupru și fier. Etruscii au format o civilizație urbană prosperă, relevată de numeroase monumente: morminte ornate cu fresce, vase, reliefuri. Au fondat orașe opulente, în care au introdus , sistematizat și codificat practici grecești. În orașul Caere (care măsură 150 ha) se concentrau 25 000 de locuitori. În secolul al VII-lea î.Hr. civilizația etruscă a cunoscut o largă expansiune, iar între sec. VII-V î.Hr. a existat o confederație etruscă, menită a promova interesele așezărilor urbane etrusce, între Bologna și Capua. Până în secolul al VI-lea î.Hr. orașele etrusce au fost conduse de un monarh-lauche, înzestrat cu drepturi militare și de coerciție asupra supușilor, drept simbolizat de securea și nuielele purtate de gărzile lui, lictorii. Posedă rol religios, a căror puteri le erau transmise pe linie dinastică. Era asistat de un consiliu oligarhic, care a sfârșit prin a-l înlătura, cu excepția cetății Veii, unde el s-a menținut stăpân până la cucerirea romană. Societatea etruscă era caracterizată de o structura oligarhică, iar nobilii dominau cu o mâna de fier, iar slujitorii lor osteneau pe ogoare, în orașe, în ateliere industriale sau în mine. Nu existau adunări populare, dar femeile dețineau o funcție relevanță în viață politică, dar și în cea privată a etruscilor. Familia etruscă era împărțită în multe ramuri. Erau religioși, crezând că zeii intervin fără încetare în viață oamenilor, iar prezicătorii specializați, haruspicii, deslușeau sensul intervențiilor divine în descifrarea semnelor divine exprimate de ficatul victimelor animale sacrficate. Panteonul etrusc era populat de numeroși zei care se deosebeau de la un oraș la altul. Influențele grecești asupra panteonului erau evidente, etruscii adoptând cultul lui Heracles. Etruscii venerau zei că Tinia, Uni, Menerva, Nethuns, Turan, Mariș. Cele 12 cetăți ale confederației etrusce dispuneau de un sanctuar comun plasat la Voltumna. Aristocrații ridicau cavouri bogate și decorate, iar vinul libațiilor și sângele animalelor sacrificate determinau defuncții să nu se mai întoarcă printre muritori. Aveau la dispoziție porturi, corăbiile și negustorii lor străbăteau Mediterana. Confederația etruscă, de multe ori agitată de tensiuni interne, a cucerit valea Padului la nord, Latium și o parte din Campania la sud, inclusiv Capuâ. Au fost aliați cu cartaginezii pe termen limitat. După ce au fost învinși într-o bătălie năvală în față cetății Cumae în 474 i.en., Capuâ a ajuns pe mâna samniților în 432 i.en. Samniții și alte populații italice au blocat ulterior expansiunea grecilor. Etruria septentrională a prosperat, porturile situate pe aceste meleaguri realizând un comerț activ cu Grecia continentală, mai ales cu Atena.
Colonizarea greacă