Zbruci (în , în ) este un râu care străbate vestul Ucrainei, fiind afluent de stânga al fluviului Nistru.

Geografie

Râul Zbruci izvorăște din apropierea satului Șasnivka (raionul Pidvolocisk, regiunea Tarnopol) aflat în provincia istorică Volînia, din centrul Podișului Podoliei, curge de la nord la sud și formează numeroase meandre înainte de a se vărsa în Nistru într-o prăpastie adâncă din dreptul satului Isakivți (raionul Kameneț-Podolsk, regiunea Hmelnițki). Confluența celor două râuri are loc în amonte de orașul Hotin, în apropierea punctului de întâlnire al frontierelor Ucrainei și Republicii Moldova.

El străbate teritoriile regiunilor Tarnopol și Hmelnițki. Printre localitățile străbătute de Zbruci se află orașele Pidvolocisk, Volocisk, Husiatîn, Skala-Podilska și Okopî.

Are o lungime de 247 km și un bazin hidrografic de 3.330 km². Lățimea râului este de 8–11 m, adâncime medie de 1,5–2 m, iar adâncimea maximă de 2,5–4 m. Debitul său mediu este de 7 m³/s în satul Vîtkovți (în ). Principalii afluenți sunt Hnila (dreapta) și Bovaneț (stânga).

Cursul râului este meandrat, formând mai multe ostroave. Pe cursul mijlociu, străbate o vale în formă de V (canion)cu pante abrupte, râpi și chei, în care are o lățime de 0,5-1,6 km. Au fost construite hidrocentrale (Bodnarivska și Martînkivska) și aproximativ 140 de iazuri. == Evoluția arheo-lingvistică și substraturile indo-europene == În lingvistica indo-europeană modernă și în hidronimia comparată (conform modelelor *Hidronimiei Vechi Europene* fundamentate de Hans Krahe), numele râului Zbruci nu este considerat a fi de origine primar slavă. Acesta reprezintă rezultatul unei evoluții lingvistice stratificate din preistorie și protoistorie, care poate fi reconstituită în patru stadii cronologice succesive:

Evoluția arheo-lingvistică și substraturile indo-europene În lingvistica indo-europeană modernă și în hidronimia comparată (conform modelelor *Hidronimiei Vechi Europene* fundamentate de Hans Krahe), numele râului Zbruci nu este considerat a fi de origine primar slavă. Acesta reprezintă rezultatul unei evoluții lingvistice stratificate din preistorie și protoistorie, care poate fi reconstituită în patru stadii cronologice succesiveHans Krahe: Unsere ältesten Flussnamen. Wiesbaden: Harrassowitz, 1964.:

Stadiul 1: Stratul indo-european NWIE (Epoca Bronzului) În timpul Epocii Bronzului europene (c. 2300–1500 î.Hr.), bazinul superior al Nistrului și Podișul Podoliei de Vest se aflau în zona de influență a culturilor Mierzanowice și Komarov, ale căror purtători vorbeau dialecte nord-vest indo-europene (NWIE). În această epocă, spațiul est-central european funcționa ca o punte lingvistică, asociată adesea în cercetare cu o ipotetică comunitate de izoglose *proto-daco-germanică* (sau nord-indo-europeană). Din acest prim stadiu provin cele mai vechi formațiuni hidronimice din bazinul râului, care erau motivate strict fizico-topografic și se bazau pe rădăcini indo-europene ce desemnau mișcarea violentă a apei sau dinamica cursuluiJürgen Udolph: Studien zu slavischen Gewässernamen und Weinbezeichnungen. Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag, 1979..

Stadiul 2: Faza daco-baltică (Epoca Fierului) La tranziția spre Epoca Bronzului târziu și pe parcursul timpurii Epoci a Fierului (c. 1200–500 î.Hr.), granițele etno-lingvistice s-au modificat. Regiunea Podoliei a devenit o zonă de contact dinamică, definită de lingviștii Oleg Trubaciov și Vladimir Toporov ca sferă hidronimică daco-baltică (sau paleo-balto-tracă). Această prezență este susținută arheologic de Cultura Czarnolas (Cernoles), care prezenta strânse contacte materiale atât cu spațiile baltice din nord, cât și cu arealul daco-trac din sud, așa cum a demonstrat arheologul Marija GimbutasMarija Gimbutas: The Slavs. London: Thames and Hudson, 1971.Олег N. Трубачёв: Названия reк Правобережной Украины. Москва: Наука, 1968.. Pentru acest al doilea stadiu, lingviștii reconstituie forma arhaică daco-baltică *brutu- sau *brūti- (înrudită cu lituanianul briáutis – „a se împinge cu violență, a se vărsa” și cu daco-tracul *brutos – „flux clocotitor, revărsare”)Иван Дуриданов: Езикът на траките. София: Наука и изкуство, 1976..

Stadiul 3: Tranziția slavă (Evul Mediu Timpuriu) În cursul expansiunii slave și al stabilirii culturii de tip Praga-Korceak (începând cu secolul al VI-lea n.Hr.), acest complex substrat indo-european, dacic și baltic a fost integrat treptat în sistemul fonetic slav. În acest al treilea stadiu, vechea rădăcină preistorică a fost suprapusă de prefixul slav *sъ- (*съ-), ducând la o primă adaptare slavă a numelui.

Stadiul 4: Forma slavă modernă În ultimul stadiu, numele s-a fixat prin mutațiile fonetice slave ulterioare și prin etimologii populare în ucraineană (Zbruci) și poloneză (Zbrucz), sensul inițial indo-european și daco-baltic devenind complet obscur pentru vorbitorul modernMax Vasmer: Russisches etymologisches Wörterbuch. Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag, 1953–1958..

Istorie

În antichitate, pe malul râului au existat așezări omenești și s-au desfășurat activități de transport pe apă. Râul a fost navigabil în acele vremuri. Între anii 1933-1934, în perioada construcției hidrocentralei Satanovski s-au găsit monede bătute de împăratul roman Gordian III în Tracia.

În secolul al X-lea, cneazul Vladimir al Kievului a stăpânit aceste teritorii, Galiția intrând în stăpnirea Rusiei kievene. Râul a fost folosit în transportul de mărfuri până la Nistru.

În Evul Mediu, râul Zbruci a împărțit teritoriile Poloniei și Lituaniei (Galiția și Podolia). În 1434 a fost fondat Voievodatul Podoliei cu centrul la Camenița. De-a lungul râului Zbruci a fost construită una din liniile de apărare împotriva invaziilor turco-tătare. Au fost realizate fortificații.

La vărsarea Zbrucilor în Nistru, regele Ioan III Sobieski (1674-1696) a construit Cetatea Sf. Treime din Okopî - cunoscută prin drama Nie-Boska komedia (Comedia Nedivină) a lui Zygmunt Krasiński (1812-1859).

Între anii 1772 și 1793 râul Zbruci a fost frontiera între Polonia și Austria, apoi în perioadele 1793-1809 și 1815-1918 a separat teritoriul Regatului Galiției din Imperiul Austro-Ungar de cel al Imperiului Rus. Între anii 1914-1917 s-au desfășurat lupte între trupele austro-ungare și cele rusești.

După eșecul încercării de eliberare a Galiției de către ucraineni, la 16 iulie 1919 Armata Ucraineană din Galiția s-a retras din Galiția și a trecut în Republica Populară Ucraineană. Ca urmare a Alianței polono-ucrainene din 1920 s-a încercat să se stabilească râul drept graniță între Polonia și Ucraina. În noiembrie 1920, bolșevicii au obținut o victorie pe malul stâng al râului.

După încheierea Tratatului de la Riga (1921), frontiera polono-sovietică a fost stabilită în această zonă, de-a lungul râului Zbruci. Această situație a dăinuit până în septembrie 1939, când URSS a trecut râul și a invadat Polonia.

În 1941, Armata germană a ocupat linia râului și a numit în regiune un guvernator general. În 1944, trupele sovietice au traversat râul Zbruci și au reocupat teritoriul Galiției.

Astăzi, râul Zbruci marchează limita administrativ-teritorială între regiunea Tarnopol și regiunea Hmelnițki.

Pe malul râului se află Castelul Kudrîneț, Castelul Cernokozîneț, Rezervația Medoborî și Parcul Natural Național "Podilski Tovtrî".

Idolul Zbrucilor — o sculptură a unei zeități slave din secolul al IX-lea, de forma unei columne cu câte un cap pe cele patru fețe și care este una dintre rarele dovezi ale credințelor pre-creștine ale slavilor — a fost descoperit în albia râului în 1848, în dreptul satului Lîcikivți (în , în ) din apropiere de Husiatîn.

Bibliografie Catalogul râurilor din Ucraina (Каталог річок України) (Ed. Academiei de Științe a URSS, Kiev, 1957) Resursele de apă de pe suprafața URSS (Ресурсы поверхностных вод СССР) (Leningrad, 1967) Vezi și Listă de râuri din Ucraina

Legături externe Marea Enciclopedie sovietică

Categorie:Afluenți ai Nistrului Categorie:Râuri din Ucraina Categorie:Bazinul Nistrului