Număr (gramatică)

În morfologie, numărul este o categorie gramaticală bazată pe distincția naturală dintre un singur exemplar și mai multe exemplare ale aceluiași obiect considerat în sens larg (persoană, animal, inanimat) exprimat printr-un substantiv, această distincție fiind marcată cu mijloace gramaticaleBidu-Vrănceanu 1997, p. 177.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul număr.Bussmann 1998, p. 819.Dubois 2002, pp. 325–327..

Opoziția de număr (între un obiect și mai multe) caracterizează clasa substantivelor numărabile (numite și discrete), adică a celor care denumesc obiecte ce pot fi izolate între ele, numărate și grupate, dar nu și pe cea a substantivelor nenumărabile, care denumesc mase indivizibile. Opoziția de număr este exprimată și de pronume, cele de persoana a III-a ca substitute ale substativului, atât ca distincție naturală, cât și prin acord cu substantivul pe care îl înlocuiesc. Adjectivul și verbul exprimă de asemenea numărul, dar numai prin acord cu substantivul sau pronumele.

Limbile pot fi grupate în primul rând în cele care au categoria numărului și cele care nu o au în sensul exprimării sale prin mijloace gramaticale. Așa sunt, de exemplu, chineza și vietnameza, în care substantivul este invariabil, iar numărul este exprimat numai prin mijloace lexicale, prin numerale sau alte cuvinte care exprimă singularitatea și pluralitatea, asociate cu substantivul. În al doilea rând, limbile care posedă categoria numărului pot fi grupate după tipurile de opoziții de număr pe care le exprimă. În al treilea rând, grupuri de limbi diferă și după tipul mijloacelor gramaticale prin care exprimă numărul și, în fine, între limbi poate fi diferență referitoare la măsura în care se exprimă.

Opoziții de număr

În unele limbi, precum latina, limbile romanice etc., este exprimată gramatical numai o opoziție, cea a singularității (un singur obiect) față de cea a plurarității (mai mult de un obiect), prin formele de singular, respectiv de plural.

În alte limbi, singularității i se opune dualitatea (exprimarea a două exemplare), iar acestora li se opune pluralitatea, adică un număr mai mare de două obiecte. Această opoziție a caracterizat limbile indoeuropene vechi precum sanscrita, greaca și slava veche. Se mai găsesc vestigii ale ei în limba gotică, în domeniul pronumelui personal (ex. weis „noi” vs. wit „noi doi”), iar printre limbile indoeuropene actuale, bunăoară în unele limbi slaveBussmann 1998, p. 341..

Printre limbile slave, dualul se păstrează bine în limba slovenă. Este exprimat, de pildă, de către substantivele care au drept atribut numeralele corespunzătoare lui „doi, două”, „amândoi, amândouă”, prin unele desinențe specifice la mai multe cazuri. Exemplu la nominativ, genul feminin: dve mizi „două mese” vs. ena miza „o masă” vs. šest mize „șase mese”Greenberg 2006, p. 31.. Nu numai adjectivul, ci și verbul are desinențe specifice pentru a se acorda la dual, ex. verbul biti „a fi” la indicativ prezent, persoana a III-a, are formele sta „(ei doi / ele două) sunt” vs. je „este” vs. so „(ei/ele) sunt”Greenberg 2006, p. 62.. Exemplu în propoziție: Živela sta dva psa (indicativ trecut cu verbul auxiliar biti) „Au fost odată doi câini”Greenberg 2006, p. 122..

În limbile din diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă, prescurtat BCMS), dualul prezintă numai urme. De exemplu, cu numeralele corespunzătoare lui „doi, două”, „amândoi, amândouă”, acestea fiind la nominativ, se folosește substantivul la nominativ dual, care în limba actuală a ajuns să fie identic cu genitivul singular, pe când cu numeralele corespunzătoare lui „cinci”, „șase” etc. se folosește genitivul plural: dva lonca „două lanțuri” vs. pet lonaca „cinci lanțuri”. Însă cu aceeași formă a substantivului ca și cu dva, dve se folosește acesta și cu tri „trei” și četiri „patru”, de aceea, după Klajn 2005, această formă devine cea de paucalKlajn 2005, p. 49 (gramatică sârbă)., folosită pentru un număr mic de obiecte. Numărul paucal mai este exprimat de pildă în limba arabă, în unele cuvinte.

Există și limbi, de exemplu unele din Pacificul de Sud-Vest care marchează și numărul trial, opus singularului, dualului și pluralului, cel din urmă însemnând în acest sistem „mai multe obiecte decât trei”. Limbi care au numărul trial sunt, de exemplu, Hyslop 2009, p. 161. și Corbet 2000, p. 25..

Exprimarea numărului

Între limbi există diferențe în ceea ce privește mijloacele gramaticale prin care se exprimă numărul. În general, numărul singular se consideră nemarcat față de celelalte numere, care sunt marcate, adică prezintă o trăsătură în plus față de singular.

În primul rând se distinge exprimarea numărului prin forma cuvântului caracterizat prin număr, față de exprimarea sa prin alt mijloc gramatical.

Primul mijloc este caracteristic pentru limbile flexionare și cele aglutinante. În cele flexionare, cum este și limba română, este caracteristică exprimarea numărului prin afixe de tip desinență. La părțile de vorbire nominale, aceasta exprimă în același timp și genul (această masă), și cazul (în limbile cu declinare, ex. acestei mese), uneori și caracterul definit, prin articolul hotărât enclitic (ex. în română – masa). Desinența de singular poate fi și zero, de pildă în română, la masculin, cazul nominativ și acuzativ: pom înaltBidu-Vrănceanu 1997, p. 456–457.. În aceste limbi, la exprimarea pluralului, pe lângă desinență pot contribui și alternanțe fonetice în rădăcina cuvântului: carte vs. cărți.

Schimbarea suferită de rădăcină poate exprima pluralul și fără aplicarea unei desinențe. Este vorba de flexiune internă, caracteristică unor limbi flexionare precum araba: kitab „carte” vs. kutub „cărți”Eifring și Theil 2005, cap. 2, p. 31.. La un număr relativ mic de cuvinte, acest mijloc se găsește și în limba engleză: man „bărbat” vs. men „bărbați”Eifring și Theil 2005, cap. 4, p. 5..

În privința măsurii în care se exprimă numărul există o diferență între limba franceză și celelalte limbi romanice. Deși limbă flexionară, franceza prezintă particularitatea de a nu mai exprima de regulă prin desinență pluralul substantivului și al adjectivului în vorbire, ci doar în scris, vestigiu al unei perioade din istoria limbii în care desinența era pronunțată. În această situație, exprimarea numărului este preluată de forma unor cuvinte gramaticale asociate substantivului: l’enfant „copilul” vs. les enfants „copiii”. Un fenomen asemănător există și în română, dar numai excepțional, în cazul substantivelor cu formă identică de singular și plural: acest / acești pui. În franceză este excepțională marcarea și în vorbire a pluralului prin forma substantivului: journal „ziar” vs. journaux „ziare”.

În limbi aglutinante precum turca sau maghiara, numărul plural al substantivului se exprimă prin sufixe specifice care nu sunt și desinențe. Desinențele, care exprimă numai cazurile, urmează după sufixul de plural: ev „casă” vs. evler „case”, evleri „case” (acuzativ)Eifring și Theil 2005, cap. 2, p. 28.; ház „casă” vs. házak „case”, házakat „case” (acuzativ)Rounds 2001, p. 296..

Și verbul în funcție de predicat marchează mai mult sau mai puțin, în funcție de limbă, numărul în acord cu cel al subiectului: în mare măsură în română sau în limbile slave, în ceva mai mică măsură în franceză, în și mai mică măsură în engleză. Odată cu numărul, prin desinență se exprimă cel puțin și persoana verbului, eventual și alte trăsături: porți vs. purtați; tu chantes [ʃɑ̃t] „cânți” vs. vous chantez [ʃɑ̃'te] „cântați”, dar il chante [il'ʃɑ̃t] „el cântă” – ils chantent [il'ʃɑ̃t] „ei cântă”Delatour 2004, p. 120.; he/she plays „el/ea (se) joacă” vs. they play „ei/ele (se) joacă”, dar I play „(mă) joc” – we play „(ne) jucăm”, aceasta fiind forma tuturor celorlalte persoane la sigular și la plural ale prezentului simpluEastwood 1994, p. 76.; čitaćeš „vei citi” vs. čitaćete „veți citi”Čirgić 2010, p. 126.; látom „îl/o/îi/le văd” vs. látjuk „îl/o/îi/le vedem”– Pe lângă numărul și persoana subiectului, desinența verbului exprimă și faptul că are complement direct definit de persoana a treiaBokor 2007, p. 257..

În unele limbi în care numărul se exprimă prin afix, acesta nu este sufix, ci prefix, bunăoară în limba swahili: mtoto „copil”, watoto „copii”.

Un alt mijloc de exprimare a pluralului prin forma cuvântului este tăierea consoanei finale a formei de singular. Se găsește în limba murle din familia limbilor nilo-sahariene, vorbită în sudul Sudanului, ex. nyoon „miel” vs. nyoo „miei” .

Unul din mijloacele de exprimare a numărului plural fără schimbarea formei cuvântului, prin aplicarea unei particule specifice antepuse substantivului, se găsește de pildă în limba tagalog: bato „piatră” vs. mga bato „pietre”.

Un alt mijloc care nu afectează forma cuvântului este repetarea sa pentru a-l exprima la plural, ca în limba malaieză: anak „copil” vs. anak-anak „copii”.

În funcție de limbă, numărul se exprimă mai mult sau mai puțin redundant. Redundanța rezultă în primul rând din exprimarea numărului prin acord cu substantivul. De pildă româna este puternic marcată pentru categoria numărului, acesta realizându-se în forma substantivului, prin desinență, eventual și prin alternanță, iar, în cadrul grupului nominal, și prin acord cu el al determinanților abstracți (articol, adjectiv pronominal) și al adjectivelor în funcție de atribut, iar în relația subiect – predicat, prin acordul celui din urmă cu primul. Se poate ajunge și la opt mărci de număr pentru aceeași unitate de conținut, ex. Cărțile cele noi ale profesorului sunt primele cu acest subiect.

Redundanța poate rezulta și din dublarea unor părți de propoziție prin anticipare sau reluare prin pronume care se acordă cu termenul anticipat, respectiv reluat. Exemplu în franceză: Ces filles, elles croient au père Noël „Aceste fete cred în moș Crăciun” (literal „Aceste fete, ele cred…”).

O limbă mai puțin marcată pentru categoria numărului decât româna este, de pildă, maghiara. În aceasta se folosește forma de singular în locul celei de plural, deși sensul cuvântului este de plural, în mai multe cazuri: părțile perechi sau plurale ale corpului ca obiecte posedate: Piszkos a kezed „Ai mâinile murdare”Szende și Kassai 2001, p. 37.; substantivul cu atribut exprimat printr-un numeral cardinal sau prin alt cuvânt care exprimă o cantitate mai mare decât unitatea: három füzet „trei caiete”, Hány könyvet vettél? „Câte cărți ai cumpărat?”Szende și Kassai 2001, pp. 59–60.; atributul adjectival: híres írók „scriitori celebri”Szende și Kassai 2001, p. 408.; substantive numărabile văzute ca nenumărabile în anumite contexte: Virággal díszítjük a termet „Împodobim sala cu flori”H. Varga 2012, p. 89..

Singularia tantum și pluralia tantum

În limbile care posedă categoria numărului, și substantivele nenumărabile au formă de singular sau de plural. Unele au ambele forme, dar în contexte diferite.

Substantive care satisfac numai contexte de singular, numite singularia tantum, sunt nume de materie, unele nume abstracte și unele nume proprii: făină, lapte, curaj, entuziasm; le vin „vinul”; wood „lemn”, air „aer”, anger „mânie”Bussmann 1998, p. 1080.; duhan „tutun”, šećer „zahăr”, Bosna „Bosnia”Jahić 2000, p. 192–193.; homok „nisip”, víz „apă”H. Varga 2012, p. 90..

Substantivele pluralia tantum se caracterizează prin imposibilitatea de a satisface contexte de singular: moaște, zori, icre, tăieței; les ciseaux „foarfeca”, les obsèques „funeraliile”; scissors „foarfecă”, measles „rujeolă”, the Alps „Alpii”Bussmann 1998, p. 914.; naočari „ochelari”, vrata „ușă”, Karpati „Carpații”; javak „bunuri”, gázművek „întreprindere de distribuție a gazelor”, Amerikai Egyesült Államok „Statele Unite ale Americii”H. Varga 2012, p. 91..