Iosephus Flavius

Iosephus Flavius, în , în , în (n. 37 e.n., Ierusalim – d. cca. 100, Roma)Feldman, Louis & Mason, Steve: Flavius Josephus. Brill Academic Publishers 1999 a fost un istoric evreu din primul secol (e.n.), de origine regală și preoțească, care a descris Primul război evreo-roman (66–70) și Marea Revoltă a Evreilor de la începutul erei noastre contra cotropirii romane, de la primele agitații anti-romane din Iudea din anul 66 și până la cucerirea și distrugerea Ierusalimului de către Titus Flavius Vespasianus în anul 70 și la cucerirea cetății Masada (73).

Născut într-o vreme de efervescență politică și militară, care a influențat istoria lumii până în zilele noastre, și dotat cu o inteligență deosebită, dublată de o cultură aleasă, a ajuns comandant militar în Marea Revoltă a Evreilor la 29 ani, prizonier la romani și sclav la 30, a fost eliberat și promovat la rangul de sfetnic imperial roman la 33 de ani. Opera sa este estimată a fi un important document-sursă al istoriei Iudeei din primul secol al erei creștine. După primirea funcției imperiale, poporul său l-a considerat trădător, întrucât devenise colaborator, propagandist și negociator din partea Romei în tratativele cu liderii evrei. Aceștia i-au tratat opera cu suspiciune, ca fiind scrisă de pe poziții filo-romane.Cohen Shaye J. D.: Josephus in Galilee and Rome: his vita and development as a historian, Columbia Studies in the Classical Tradition; 8, Leiden: Brill, 1979

Biografie

thumb|left|220px|Iosephus Flavius - gravură imaginară apărută în traducerea în engleză a scrierilor lui Iosephus de William Whiston, 1732Traducerea William Whiston a scrierilor lui Iosephus Flavius (1732) Dissertation 6 Accesat: 27 noiembrie 2011 thumb|220px|left|Harta provinciei Galileea, aproximativ pe vremea guvernării lui Iosephus Flavius Shepherd, William R.: The Historical Atlas, 1923, Accesat: 27 noiembrie 2011 Iosephus Flavius s-a născut în anul 37 e.n. - în primul an al domniei lui Caligula (37-38 e.n.) - la Ierusalim, într-o familie sus-pusă, sacerdotală din Iudea, înrudită cu dinastia Hașmoneilor. În „Autobiografia” sa (în ) Pelletier, A. (trad.): Les Belles Lettres, (1959), a V-a ed. 2003 Iosephus se prezintă ca Iosephus, fiul lui Matatyahu (în ). Bunicul său, Iosephus, se trăgea din Simion Bâlbăitul Sacerdotul (Simon Psellus HacohenFlavius, Josephus (trd. & comment., Mason, S.): Autobiografia, p.7-8, Brill, 2001.Fergus, M., Emil, S. & Geza, V.: The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ (175 B.C. - A.D. 135), p.45-6, Continuum International Publishing Group, 1973.), din familia sacerdotală (de coheni) a lui Ioiariv și din Marele preot Ionaton - probabil regele hașmoneu Alexandru Ianai (Alexandru Jannæus, 103-76 e.v.) - și a apucat să servească ca preot în Templul din Ierusalim. El a fost căsătorit cu o rudă de ascendență asemănătoare cu care a avut 9 copii, printre care și pe Matityahu ben Simion (Matias Ephlias), tatăl lui Iosephus (în „testamentul” său Iosephus și-a numit bunicul „Patriarhul familiei”Flavius, Josephus: op. cit.). Fratele mai mare al lui Iosephus Flavius, Matityahu ben Matityahu Hacohen i-a folosit ca sprijin și îndrumător.

Iosephus a fost un istoric de cultură deopotrivă ebraică - religioasă și laică internațională (adică, la vremea respectivă, cultura elenistă, latină, babiloniană/persană, asiro-caldeeană). El vorbea ebraica, arameica, latina, greaca și - posibil - alte limbi din Orientul Apropiat. În „Autobiografia” sa Iosephus menționează că la 13 ani era deja investit ca preot în Ierusalim, s-a izolat în deșert pentru o perioadă de sihăstrie, apoi s-a înrolat în armata insurgenților evrei și la 16 ani a primit comanda unui detașament militar din Galileea. În anul 64 a fost trimis la Roma pentru a negocia cu reprezentanții lui Nero eliberarea unui preot evreu prizonier.

Participarea la Primul război evreo-roman

Dominația romană, începută de prin anul 103 e.v. a atras animozități în cadrul poporului evreu care au dus la răscoale care au urmat o linie ascendentă de participare și gravitate, culminând cu cele trei revolte majore ale evreilor din Provincia Iudeea împotriva imperiului roman.

Conform „Autobiografiei”, în anii 66-67 e.n. Iosephus este numit de către Sanhedrin guvernatorul Galileei și ia parte activă la Primului război evreo-roman (sau Marea Revoltă a Evreilor, în ).

Legiunile romane se aflau sub comanda lui Vespasian și a fiului său, Titus (ulterior ambii au devenit împărați). thumb|180px|Vespasian thumb|180px|Titus Flavius Vespasianus, bust de teracotă, Gliptoteca de la München La asediul fortăreței Iotapata, actualul Iodfat, apărată de o unitate militară iudaică aflată sub comanda sa, sute de soldați au căzut în luptă. Iosephus a vrut să depună armele dar locuitorii fortăreței s-au opus. Iosephus a apărat Iodfatul 47 de zile și când romanii au cucerit locul s-a retras împreună cu un mic grup de luptători și s-au ascuns într-o peșteră. Romanii i-au descoperit și le-au cerut depunerea armelor. Evreii au refuzat preferând moartea, pentru a nu cădea în mâinile răzbunătoare ale legionarilor. Deoarece sinuciderea era interzisă de religie, evreii asediați au hotărât să tragă la sorți, perechi-perechi, pentru a se omorî între ei. Rămași ultimii, Iosephus, realizând că evreii vor pierde războiul, l-a convins pe luptătorul evreu cu care urmau să se răpună reciproc să se predea romanilor.

În „Autobiografia” sa Iosephus descrie cu ambiguitate evenimentele care l-au făcut să rateze sinuciderea și să treacă de partea romanilor. El și-a salvat viața profețind generalului Vespasian - pe care este posibil că l-a considerat ca un fel de Mesia - că va deveni împărat roman. Cum profeția s-a adeverit (în anul 69, anul celor patru împărați) Vespasian, care fusese cucerit de inteligența și nivelul cultural al lui Iosephus, l-a eliberat (la finele anului 69, după ce a fost încoronat) l-a chemat la Roma (71) unde i-a acordat favoruri, cetățenia romană, o indemnizație, o casă într-un cartier rezidențial și l-a folosit ca sfetnic în anturajul imperial. Ca recunoștință, sau ca lingușire, Iosef Ben Matityahu Hacohen și-a preluat numele ocrotitorului: Titus Iosephus FlaviusBilde, Per: Flavius Josephus between Jerusalem and Rome: his life, his works and their importance. Sheffield: JSOT, 1988. Sub protecția flavienilor Iosephus și-a scris operele cunoscute, principalele scrieri istorice necreștine despre cel de al II-lea Templu din Ierusalim și despre asediul și cucerirea Masadei din 74.Atestat de Origene, teolog creștin din sec. al III-lea în comentariile la Matei, 10.17

În anul 70, Iosephus participase ca negociator din partea lui Titus la tratativele cu evreii asediați pentru predarea Ierusalimului și a asistat la căderea orașului, pe care o va descrie ulterior în „Războiul evreilor”. În timpul asediului el și-a pierdut prima sa soție, dintr-o familie nobilă, pierită împreună cu părinții ei. Vespasian i-a aranjat lui Iosephus o recăsătorire cu o evreică luată în sclavie de romani, de care a divorțat și și-a luat o a treia soție, originară din Alexandria, cu care a avut trei băieți, dintre care a supraviețuit numai unul, Flavius Hircanus, care va deveni demnitar roman. Prin anul 75 Iosephus divorțează și se recăsătorește - pentru a patra oară - cu o evreică dintr-o familie distinsă, originară din Creta, cu care va avea alți doi băieți, pe Flavius Justus și pe Flavius Simonides Agripa.

Există posibilitatea că Iosephus să fi participat la complotul lui Titus și al fraților Agripa al II-lea (Irod Agripa) și al prințesei iudaice Berenice care a facilitat urcarea pe tronul roman a Dinastiei Flaviene.

Conform cu Eusebiu din Cezareea (Hist. eccl., 3.9.2) o statuie a lui Iosephus Flavius a fost ridicată la Roma.

Opera thumb|left|180px|Coperta cărții lui Iosephus Flavius: Bellum Judaicum, (în - „Războiul Evreilor”), traducerea în limba germană din 1552 180px|thumb|left|Ediția a II-a (din 1640) a traducerii lui Thomas Lodge a operei lui Iosephus Flavius în engleză. Prima ediție datează din 1602.

Iosephus Flavius a fost un istoric de cultură ebraică - religioasă și laică internațională (adică, la vremea respectivă, cultura elenistă, latină, babiloniană/persană, asiro-caldeeană). El vorbea ebraica, arameica, latina, greaca și - posibil - alte limbi din Orientul Apropiat. Opera sa este estimată a fi un document de primă sursă a istoriei Iudeei din primul secol. Datorită faptului că și-a trădat poporul, devenind colaborator, propagandist și negociator din partea Romei în tratativele cu liderii evrei, aceștia i-au tratat opera cu suspiciune, ca fiind scrisă de pe poziții filo-romane.Cohen Shaye J. D.: Josephus in Galilee and Rome, op.cit.

„Antichități Iudaice”

Opera sa de bază, „Antichități Iudaice” (în ), are 21 volume și descrie istoria poporului evreu de la origine până la Primul război evreo-roman (anii 66-67), respectiv până în ultimul an al domniei împăratului Domițian. Această vastă lucrare - la care a lucrat până în anul 93 - conține relatări de primă sursă asupra curentelor din religia iudaică din primul secol, ca Esenienii, Fariseii (în ), Zeloții (în ), etc.Schwartz, Daniel R.: Priesthood and Priestly Descent: Josephus, Antiquities 10. 80,, pp.129-135, Journal of Theological Studies 32, 1981.Schwartz, Daniel R.: MMT, Josephus and the Pharisees, în: Reading 4QMMT: New Perspectives on Qumran Law and History, pp. 67-80, edd. J. Kampen& M. J. Bernstein, Atlanta 1996. Antichități Iudaice a fost tradusă și publicată în România. Vezi: Antichități Iudaice, traducere Ion Acsan, (București: Hasefer, 2003). Testimonium Flavianum Presupunerea că Iosephus este cel mai timpuriu istoric necreștin care l-a menționat pe Iisus Christos, în capitolul Testimonium Flavianum în trei pasaje despre Iisus sau creștinism și i-a descris decesul, după cum se susține în EvanghelieFeldman, Louis H.: "Josephus" - Anchor Bible Dictionary, p. 430, vol. 3, 1992.Schürer, E.: The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ (175 B.C.- A.D. 135), 4 vols., Edinburgh: T.& T.Clark, 1973-87. Chadwick, H.: The Early Church, 2nd ed., London: Penguin, 1993. a provocat dispute între istorici în jurul supoziției că acest capitol ar fi fost intercalat ulterior, total, sau parțial în originalul grec aflat în custodia Bisericii creștine. Cercetări ale lui Shlomo Pines, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim (1971), bazate pe un codice arab din secolul al X-lea (atribuit istoricului arab Agapius din Manbij) conclud că versiunea Testimoniului se apropie mult de stilul lui Josephus, deși nu exclud posibilitatea unor intervenții creștine ulterioare.Socci, A.: La guerra contro Gesù, pp. 217-238, Rizzoli, Milano 2011.Pines, Shlomo: Agapius; Josephus, Flavius, An Arabic version of the Testimonium Flavianum and its implications, Israel Academy of Sciences and Humanities, Jerusalem, 1971. Louis H. Feldman a numărat 87 de articole pe tema fragmentului, scrise între 1937 și 1980, „a căror covârșitoare majoritate contestă integral sau în parte autenticitatea acestuia”.Feldman, Louis H., op. cit., p. cit.

„Războiul evreilor” „Războiul Evreilor” (în , , ), 7 volume traduse în limba germană în 1552. Cartea descrie primele agitații anti-romane din Iudea din 66, până la cucerirea și distrugerea Ierusalimului de către Titus. Scrisă inițial în arameică a fost tradusă de Iosephus în limba greacă prin anii 75-79.Pelletier, A.(trad.): La Guerre des Juifs contre les Romains, Les Belles Lettres, 1975, reed. 2003 Unul dintre volume relatează rezistența unui grup de luptători evrei care s-au refugiat în pustiu, la Masada, un fost pichet de pază herodian aflat pe un pisc din apropierea Mării Moarte, unde au rezistat atacurilor romane, apoi, după epuizarea posibilităților de rezistență, s-au sinucis (majoritatea) împreună cu soțiile și copii.