Ieșiva (ebraică: Yeshivá יְשִׁיבָה , termen provenind de la verbul ישב "yashav" = a ședea, și însemnând "ședere, ședință", la plural în românește "ieșive", în ebraică "yeshivot") este o instituție evreiască tradițională de învățământ superior religios. În ieșive copiii, adolescenții și tinerii de sex masculin studiază Tora în sensul larg al acestui cuvânt, adică scrierile sfinte ale religiei iudaice, cu accent predominant pe Talmud. Aceasta - după ce în primii ani de învățătură, în așa numitele Heder (pl. hadarim) sau Talmud Tora, s-au familiarizat cu cărțile de rugăciuni (Sidur și Mahzor) și cu cele Cinci cărți ale lui Moise (Moshé) - Torá în sensul îngust, sau în terminologia greacă - Pentateuhul.
În istoria evreilor din primele veacuri ale erei creștine, termenul ieșivă este folosit uneori ca sinonim cu cel de „beit midrash” sau de „academie talmudică” , școli despre care se știe că au funcționat începând din secolul I d.H. în Palestina antică și în comunitățile evreiești din zona Babilonului sau Mesopotamia, dar și în alte părți ale diasporei evreiești. În limba arameică, la acea dată limba vorbită în rândurile evreilor, ieșiva se numea „metiva” מתיבה„ sau metivta” , מתיבתא ,cuvânt având aceeași semnificație de "ședere". Uneori se numea „metivta rabba”, adică „ieșivă mare”. Denumirea „ieșiva” se întâlnește prima dată deja prin anul 190 î.H. în Cartea Învățăturii a lui Yeshua Ben Sira 51:23, 29, autorul numind astfel școala pe care o conducea. În evul mediu învățământul tradițional de acest tip se făcea de obicei sub forma unui cerc de elevi în casa unor rabini învățați. În ultimele două veacuri ieșivele au fost organizate ca școli sau seminare cu mai mulți profesori și elevi, având drept obiectiv și prepararea cadrelor superioare de cult, adică a rabinilor, inclusiv a celor ce vor îndeplini sarcini didactice, și a celor care vor funcționa ca judecători religioși -dayanim (la singular „dayan”).
După vârsta elevilor, se deosebesc în prezent ieșiva mică - yeshivá ktaná- în care învață de obicei elevi între vârstele de 14-17 ani. și ieșiva mare - yeshivá gdolá - în care învață elevi între 17 - 20 ani, de obicei până la căsătorie. Bărbați căsătoriți învață în ieșive numite kolel. În Israel studiile talmudice (numite „studiu al Torei”) în ieșivele ultraortodoxe au devenit un mod de viață, finanțat de bugetul statului. Istoric În Palestina antică În secolul I î.H au fost cunoscute în Palestina (Țara lui Israel sau Eretz Israel) două școli rivale de învățați farisei, cea a lui Hillel cel Bătrân și cea a lui Shamai. Sanhedrinul cel mare din Ierusalim, cuprinzând 71 membri, care avea funcții de tribunal - Beit Din, juca și un rol pedagogic, de Beit Midrash. După distrugerea Templului al doilea din Ierusalim în cursul înăbușirii răscoalei evreilor de către romani în anul 70 d.H., academiile rabinice din Palestina au deținut autoritatea juridică și spirituală principală în comunitățile rămase. Shaul Liberman a descris cum așa numitul studiu al Torei a devenit în iudaism un substitut al Templului fizic din Ierusalim, un „Templu de cuvinte” (Mikdash shel milim) Shaul Liberman - Yevanit ceYavnut beEretz Israel (Greacă și elenism în Țara lui Israel), citat de Dov Elbaum Haaretz,2024 Aceasta se reflectă în afirmația midrașică din tratatul Brakhot 8,71:
Cea dintâi astfel de academie din epoca post-templu a fost cea întemeiată la Yavne de către Yohanan Ben Zakai, ea fiind succesoarea Marelui Sanhedrin din Ierusalim.
După reprimarea răscoalei lui Shimon Bar Kohba în anul 135 centrul spiritual al evreilor palestineni s-a mutat în Galileea, la Shfaram, apoi la Beit Shearim și Tzipori. Legea sau Tora orală a început a fi pusă în scris sub forma codicelui juridic Mishná compilat în secolul al III-lea de învățați numiți Tannaim, între care cel mai însemnat a fost Rabbi Yehuda Hanassí. Ulterior academii rabinice sau talmudice ale unor învățați numiți Amoraim au existat la Lod, la Caesarea și la Tzipori (Sepphoris), cea mai însemnată dintre ele fiind însă cea de la Tverya Tiberias. În aceasta din urmă au fost redactate comentariile la Mishna - Gemará - sub forma Talmudului palestinian sau ierusalimic, precum și comentarii omiletice numite Midrashim. Se apeciază că în secolele al II-lea-al III-lea e.n. numărul învățăceilor care studeau în mod profesional învățătura iudaică era foarte mare și atingea circa 10.000-20.000 persoane, mai ales în Galileea și la Tiberias D.Elbaum 2024 p.25
În Babilonia Se consideră că în Babilonia în secolele al II-lea-al III-lea numărul celor care studiau lega iudaică era mai mic decat in Palestina, circa 5.000-10.000 persoane. Din cauza situației dificile din punct de vedere demografic, religios și politic pentru evreii din Palestina în timpul stăpânirii bizantine, începând din secolul al III-lea centrul de greutate al iudaismului rabinic a trecut în importantele comunități ale evreilor din Babilonia, adică de pe teritoriul Irakului de astăzi, aflat la început sub stăpânirea persană sasanidă iar mai târziu sub dominație arabă. Pe baza izvoarelor istorice și a opiniilor cercetătorilor, numărul elevilor din școlile superioare iudaice din acea vreme este estimat la între 5.000 și 15.000. D.Elbaum 2024 p.26.Aceasta într-o populație între 800.000-1.200.000 de evrei babilonieni. Între anii 240-1000 viața spirituală iudaică a fost marcată de activitatea a două academii rabinice principale din această arie geografică, așa numitele "Două Ieșive" (Shtei Yeshivot) - cea de la Sura, (înființată de Abba Arika) și cea de la Nehardea, înlocuită după anul 259, când Nehardea a fost distrusă, de cea din Pumbedita, lângă Bagdadul de astăzi, de sub conducerea lui Yehuda Bar Yehezkel. La sfârșitul secolului al V-lea la Sura s-a încheiat de către învățații Ashi și Ravina procesul de redactare al Talmudului babilonean, comentariu al Torei și Mishnei, mai vast decât cel palestinian, și care cuprindea în proporție de aproximativ 2/3 subiecte juridice - legate de dreptul iudaic Halahá, și 1/3 alte tradiții, legende, aforisme, predici, povestiri, numite agadá.
În Africa de nord și Europa medievală În secolele al X-lea - al XI -lea centrele principale de învățământ iudaic au devenit școlile rabinice din Spania, Franța, Germania, Italia și cele din Africa de nord. Mai apoi, în urma deplasării a numeroase mase de evrei spre est, ca urmare a expulzărilor din Franța, Anglia și Germania și a cruciadelor, au apărut centre însemnate de învățământ evreiesc religios în centrul și estul Europei, ca de pildă în Cehia și Polonia, iar ca urmare a exodului evreilor din Peninsula iberică, în Olanda, Italia și pe teritoriul Imperiului Otoman - în Macedonia, Turcia și pe pământul strămoșilor în Palestina. În acea epocă școlile reprezentau mai mult cercuri de elevi din jurul unor rabini vestiți prin erudiția și talentul lor pedagogic.
Evul mediu și începutul epocii moderne În evul mediu studiile religioase se desfășurau în grupuri mici în sinagogi sau batei midrash locale, unde comunitatea sau familiile elevilor finanțau salariile dascălilor.Numărul elevilor era limitat. Începând din secolul al XV-lea și al XVI-lea pe lângă studiul rapid al Talmudului ieșivele au început să refolosească metoda disputei cazuistice numită Pilpul care a ajuns la înalte grade de subtilitate. În cele din urmă, în secolul al XIX-lea metoda aceasta a fost tot mai criticată pentru artificialitatea ei și în cele din urmă a fost marginalizată. În veacul al XVII-lea multe din ieșivele din Polonia și Ucraina au avut de suferit de pe urma pogromurilor ce au însoțit răscoala antipolonă a cazacilor lui Bohdan Hmelnițki.
Lumea ieșivelor în secolele al XVIII-lea-prima jumătate a secolului al XX-lea În secolul al XVIII-lea lea mișcarea hasidică a exprimat o anumită nemulțumire a unor largi mase din populația evreiască față de caracterul elitist și auster al ieșivelor din Polonia, Lituania, Bielorusia și celelalte regiuni unde era permisă reședința evreilor în Imperiul Rus. Promovând accesul la Tora și la credință pe căi emoționale nemijlocite, inclusiv folosind parabolele, muzica și dansul, și nu neapărat pe calea învățăturii scolastice, hasidismul a înființat, în cele din urmă, și el, ieșive proprii, unde învățătura era îmbinată cu cultul conducătorilor spirituali carismatici numiți tzadikim (drepți) sau admorim. thumb|left|250 px|Ieşiva din Volojin în Belorusia, cea dintâi ieşivă instituţionalizată, denumită şi „Em Hayeshivot” - Mama ieşivelor Dar prototipul ieșivei ortodoxe din ultimele două sute de ani l-a reprezentat ieșiva din Volojin, în Bielorusia, întemeiată în anul 1803, de rabinul Haim ben Itzhak din Volojin (Haim Ițkovici) (1749 - 1821) , discipolul gaonului Eliahu din Vilna, aflați în tabăra adversară hasidismului - denumită mitnagdim ׂ(opozanți sau adversari) sau litayim (adică lituanieni). Ieșiva din Volojin a concentrat câteva sute de elevi, despărțiți în anul școlar de familiile lor, și care studiau învățătura talmudică toata ziua în mod intensiv, studiul punând accent pe analiză și independența cugetării în limitele permise de religie. Învățatura se făcea în perechi de elevi (numite haveruta) iar șeful ieșivei, respectat pentru eruditia în domeniu și înțelepciune, se bucura de autoritatea supremă în școală . Sub influența mișcării Musar (de morală sau etică) a rabinului Israel Lipkin Salanter (1810 - 1883) s-au deschis și ieșive unde se dorea, pe lângă obținerea de performanțe intelectuale în domeniul studiul Talmudului, și citirea și meditarea pe marginea unor lucrări din literatura etică iudaică. Așa au fost ieșivele de la Slobodka, Telz, Mir și Novardok. În secolul al XX-lea, înaintea Holocaustului circa 30% din populația evreiască, mai ales in estul Europei, circa 3 milioane persoane - era, dupa estimări, foarte ortodoxă. D.Elbaum 2024 p.27. Înaintea Holocaustului, se estimează (ex. studiile lui Michal Shaul, citată de Dov Elbaum, 2024) că numărul elevilor din ieșivele de genul cele din Volojin, era de câteva mii. Numărul total al elevilor din ieșivele foarte ortodoxe nu depășea 15.000, ceea ce reprezenta 0.5% din populația evreiască ultraortodoxă .. În ieșivele foarte ortodoxe din Statele Unite învățau înainte de al Doilea Război Mondial circa 500-1000 elevi., iar în Regatul Unit -200-300. . În comunitățile evreiești din lumea islamică, numărul elevilor din ieșive era și mai mic decât în Europa sau America, și înainte și după al Doilea Război Mondial. Între ieșivele cele mai renumite se număra Beit Zilka din Bagdad, înființată de rabinul Abdallah Somekh și ieșiva Porat Yosef din orașul vechi la Ierusalim, înființată de rabinul Yosef Haim, tot din Bagdad.
Tedințele de reformă și contra-reforma ultraortodoxă În fața avântului mișcării Haskala de emancipare evreiască și a tendințelor de aculturare, inclusiv de promovare a unor schimbări în teologia și liturghia iudaică în cadrul iudaismului reformist de tip reformat sau conservativ, o parte din liderii ieșivelor ortodoxe au reacționat prin respingerea marii majorității încercărilor de înnoire și prin prezervarea și mai înverșunată a obiceiurilor și a modului de educație tradițional. A excelat în aceasta ieșiva din Pressburg (Bratislava), din Slovacia, de sub conducerea rabinului Moshe Schreiber (1762 - 1839), cunoscut ca Hatam Sofer. O atitudine similară opusă schimbărilor au adoptat și ieșivele hasidice ca de pildă Gur, , Vijnița, Satmar, Braslav etc.
Dar totuși, în cadrul iudaismului ortodox a avut loc și un proces de modernizare numit neo-ortodoxie, pe care l-au condus în Germania rabinii Azriel Hildesheimer și Shimshon Rafael Hirsch (1808-1888) care au acceptat idea de a furniza paralel cu studiul Talmudului și o bună pregătire în materiile de cultură generală, necesare adaptării la viața în societatea modernă din jur, fără a renunța cu nimic la respectarea foarte strictă a prescripțiilor religioase după Torá și Halahá. Aceasta sub lozinca "Torá ve dereh eretz" - adică "Torá și obiceiul Țării".