Dominatul, sau Imperiul Roman Târziu, a fost faza de regim monarhic totalitar ce a urmat Principatului în Imperiul Roman. Dominatul a început după încheierea crizei din 235-284 și a durat până la asediul Constantinopolului și colapsul Imperiului Roman de Răsărit din 1453. În Imperiul Roman de Răsărit, mai ales în timpul lui Iustinian I, sistemul dominatului a evoluat spre absolutism autocratic.
Termenul de „dominat” provine din latinescul dominus („stăpân”). Termenul era utilizat de sclavi pentru a-și apela stăpânii. Termenul a fost utilizat de împărați încă din dinastia iulio-claudiană. Dioclețian a fost însă primul care s-a impus ca „stăpân” deplin al imperiului, imaginea împăratului schimbându-se prin afișarea puterii sale.
Criza secolului al III-lea
Anarhia militarǎ: barbari și uzurpatori Dinastia Antoninilor a fost o adevărată epoca de aur a Principatului. Dar în timpul domniei împăratului Marc Aureliu au izbucnit primele semne ale slăbirii imperiului: atacurile germanicilor, războiul cu parții din Orient, uzurparea lui Avidius Cassius din 175. Criza secolului al III-lea s-a caracterizat și prin conflictul dintre senat și armata ce proclama împăratul. În timpul domniei lui Hadrian, imperiul a trecut la o politică defensivă împotriva populațiilor considerate „barbare” ce năvăleau pe limes. Limes-ul a determinat constituirea spațiului cultural dinstinct, cel al culturii de frontieră, un spațiu intermediar dintre imperiu și lumea barbarǎ, unde se desăvârșeau confederații sau uniuni tribale ce conduceau raiduri de mică amploare. Cǎpetenile doreau să-și mențină prestigiul prin purtarea unui război permanent, societatea acestora fiind constituită din aristocrația militară, ai căror membri mențineau războinici ce trebuiau întreținuți, iar prăzile reprezentau principala modalitate de achiziționare a bunurilor de prestigiu. Politica de recrutare provincială în cadrul armatei imperiale, începută de la Hadrian, a dus la constituirea armatelor regionale, staționate la limes. De pe urma victoriilor obținute împotriva barbarilor, comandanții triumfători profitau de situație și erau proclamați împărați de către soldați, și cum uzurpatorii trebuiau să se deplaseze la Roma pentru a obține recunoașterea senatului, părăseau frontiera, ceea ce favoriza intensificarea raidurilor.
Regimul instituit de Augustus, ce avea o aparență republicană, presupunea o colaborare formală cu senatul. Senatul părea să fie deposedat de prerogativele pe care le deținuse. Armata, încă din anii 68-69, proclama împărați în oricare colț al imperiului. Ascensiunea militarilor a fost determinată de problemele externe cu care se confrunta imperiul: războaiele din Orient, ascensiunea dinastiei Sasanizilor în Parthia, reactivarea limes-ului renano-danubian, unde populațiile germanice declanșau o serie de năvăliri asupra teritoriilor imperiale.
Puterea senatului a scăzut în privința rolului sǎu decizional. Din epoca Principatului, membrii senatului au promovat quies și mediocritas drept calități esențiale pentru supraviețuire. Autoritatea monarhică se impunea, iar prestigiile senatului scădeau după ce împăratul avea favoriții-homines noui. În secolul al III-lea, autoritatea senatului a decăzut. Fenomenul uzurpărilor a devenit tot mai frecvent în decursul secolului, fiind determinat de conflictele externe și invaziile „barbarilor” din nord. Raidurile barbarilor permiteau unui comandant militar să câștige un prestigiu militar prin intermediul victoriei, iar soldații puteau să-l proclame „Augustus”. Pentru a-i fi legitimată titulatura, uzurpatorul trebuia să obțină recunoașterea din partea împǎratului în exercițiu sau a senatului roman și să se deplaseze spre Roma. Toate acestea contribuiau la instabilitatea guvernării și la accentuarea crizei.
Sentimentul dinastic a crescut în rândul militarilor. O serie de uzurpatori au tins spre crearea unei dinastii, cooptând rude la guvernare, în calitate de moștenitori desemnați. Din timpul împăraților illyri erau tot mai mulți asociați prin legaturi de rudenie cooptați. Formele exterioare ale puterii sunt întărite și sunt adoptate în plan ideologic elemente orientale. Coroana radiantă a devenit un simbol al puterii utilizat pentru împărați din timpul vieții, marcând superioritatea. De la Gallienus, diadema elenistică este folosită regulat în monede, alături de cununa de lauri sau coroana radiată.
După asasinarea ultimului împărat din dinastia Severilor, Alexandru Sever, de către o conjurație, Maximin Tracul a fost proclamat „Augustus”, fiind primul împărat roman de origine barbară. Pretendentul ce i-a luat locul lui Alexander, Iulius Maximinius, era un simplu soldat înaintat în rangul ecvestru.
Maximinus era înzestrat cu o forță fizică extraordinară, capabil să lupte cu 15 soldați deodată. Părea să fie un model de comportament. Brutalitatea, cruzimea, lipsa de educație erau însă defectele majore ale acestuia. Membrii senatului se temeau de el, rugându-se zeilor să nu pășească în Roma. Era de origine umilă, provenind dintr-un mediu militar, neavând educație aleasă. Dar proveniența din armată i-a scos la iveală o anumită calitate necesară pentru a deveni un Augustus: vitejia, alături de disciplina militară, duritatea, cruzimea și brutalitatea. A fost proclamat împărat după ce a înăbușit două revolte ale trupelor din nord, justificându-și proclamarea de împărat pentru restaurarea ordinii în zona Rinului și la frontiera de la Dunăre. I-a înlocuit pe consilierii lui Alexandru și a stârnit opoziția senatului. Având nevoie de bani, a promis dublarea soldei, determinându-l să practice o politică fiscală impovoratoare, ceea ce a determinat un grup de proprietari de pământ din Africa să-l asasineze pe procurorul împăratului.
În urma revoltei, M. Antonius Gordianus, proconsulul Africii, a fost proclamat împărat; având peste 80 de ani și fiind descendent al Gracchilor și al lui Traian, este recunoscut de Senat, care a desemnat un comitet din 20 de senatori ca să apere Italia împotriva lui Maximinius. L-a numit regent pe fiul sau, Gordian al II-lea. În aprilie 238, ambii au fost uciși într-un război împotriva guvernatorului Numidiei, care i s-a alăturat lui Maximinius. Senatul numește doi membri ai comisiei, pe Clodius Pupienus Maximus și pe Caelius Balbinus ca împărați cu drepturi egale. Maximinus ignoră Senatul și pornește din Pannonia spre Italia, întâmpinând o puternică rezistență. În timp ce încerca să cucerească orașul de granița Aquileia, italicii au tăiat calea coloanelor ce-i veneau în ajutor, iar armata sa înfometată îl ucide în iunie împreună cu fiul sau.
La scurt timp, gărzile pretoriene i-au ucis și pe împărații Pupienus și Balbinus și au impus Senatului un nou împărat, nepotul lui Gordian I, în vârstă de 13 ani. Gordian al III-lea l-a ales ca perfect al pretoriului și consilier pe Furius Timesitheus, ce va exercita autoritatea efectivă în stat.
În 242, Gordian, împreună cu Timesitheus, a plecat în Orient pentru a respinge invazia perșilor ce au ocupat Carrhae și Nisibis și amenință Antiochia. În 243, Timesitheus moare, iar Gordian este aruncat în brațele noului perfect al pretoriului, ofițerul arab M . Iulius Phillipus, care a organizat o revoltă și l-a înlăturat pe tânărul împărat. Uzurpatorul a încheiat cu Shapur pacea și a protejat frontiera. A revenit pe frontul din nord, unde a înfrânt triburile germane în 246 și pe carpii din Dacia în 247. Și-a ridicat fiul la rang de Augustus, Filip Arabul sperând să fondeze o nouă dinastie. A ajuns la un acord cu Senatul, devenind un bun administrator. Dar unul din pretendenții la tron, ofițer din Pannonia, Messius Decius, forțat de trupele sale, pleacă din Dacia. Îl va învinge pe Filip la Verona. Filip este ucis, iar fiul sau este ucis de pretorieni în 249. Decius este confirmat de senat ca împărat și a fost numit „Traianus”. A fost preocupat în scurtă să domnie cu persecuțiile creștine.
Fiindcă și-a părăsit postul, Decius a lăsat Peninsula Balcanică pradă goților și triburilor înrudite. S-a întors să-i alunge pe invadatori, ce au ocupat Tracia. A fost învins de goți la Abrittus, în Dobrogea, fiind ucis în 251, trădat de guvernatorul celor două Moesii, Trebonianus Gallus, care a fost proclamat împărat de către trupele sale. Gallus a încheiat o pace rușinoasă cu goții și a fost recunoscut de senat când a venit la Roma fiul sau, Volsianus, devenit împărat cu drepturi egale cu ale tatălui sau. Succesorul său la comanda Moesiei, maurul Aemilius Aemilianus l-a invadat pe Cniva, regele goților din Moesia, în 253. A izbucnit un nou război civil în Italia, terminându-se cu moartea lui Gallus la Iteramna. Aemilianus s-a asigurat că nu vor mai izbucni alte revolte și a ajuns la o înțelegere cu Senatul, dar trupele sale l-au ucis după trei luni de domnie. Locul său a fost ocupat de ultimul reprezentant al vechii nobilimi republicane, P. Licinius Valerianus, numit censor în timpul lui Decius, fiind proclamat împărat de către trupele sale. Valerian a câștigat încrederea senatului și a reinstaurat disciplina în rândul armatei militare. Frontiera de la Dunăre era invadată de goți și alamani. De asemenea, se remarcă francii, reunindu-i pe cherusci, chatii și alți vechi inamici ai Romei în 256. Saxonii de pe coastele Iutlandei și Frisiei s-au aventurat în Canalul Mânecii cu ambarcațiunile lor de pirați. Pe frontul de pe Eufrat, Shapur a profitat de situație. „Ciuma lui Ciprian” a făcut ravagii, în 262 a ajuns în Italia și Africa, iar la Roma, mureau zilnic câte 5000 de oameni.
Valerian a ajuns la Roma și l-a ridicat pe fiul său Gallienus la rangul de Augustus și a împărțit cu el conducerea imperiului. Când Valerian se pregătea să-i înfrunte pe parți, Gallienus a stopat cu succes înaintarea alamanilor pe frontiera de la Rin și a fost numit împărat de Apus. Francii au cucerit estul și centrul Galiei și nord-estul Spaniei, iar alamanii au pătruns în Italia. Gallienus a pornit spre sud și i-a învins lângă Milano în 259. A trebuit să-l confrunte și pe pretendentul la tron, Ingenuus, guvernatorul Pannoniei, apoi pe Regillianus. Între timp, Postumus l-a ucis pe generalul Salonius și a luat cu asalt oraș după oraș și a obținut controlul asupra Galiei, Spaniei și Britaniei.
Valerian a stationat in Orient in 256. Intre timp, Shapur I l-a asasinat pe regele armean, Chosroes, inlocuindu-l cu un susținător de-al său. Shapur a ocupat Antiochia, Apamea si Seleucia, invingandu-i pe romani în bătălia de la Barbalissos de pe cursul mijlociu al Eufratului. Valerian a actionat, dar armata sa a fost decimată de ciumă. Ajuns in Mesopotamia, la Edessa, s-a decis să încheie pace. Valerian a fost capturat de Shapur și ținut prizonier până la moarte. Între timp, Macrinus a respins atacurile parților. Si-a proclamat independența față de Siria și a fost susținut de Asia Mică si Egipt. Postumus crease imperiul galic. Prin urmare, Gallienus nu mai avea control decât în Italia, Africa și provinciile dunărene. Macrianus pornește spre Europa, dar este înfrânt și ucis. Sub împăratul Gallienus, filoelen convins, a fost totuși un bun administrator, reformând statul și întărind puterea imperială. Domnia sa a coincis cu apogeul crizei: tatăl sǎu Valerian a fost luat prizonier de către parți; goții năvăleau în număr mare, iar multe teritorii își proclamau independența și desfășurau procesul de secesiune de imperiu sau erau abandonate. Gallienus a trebuit sǎ înfrunte treizeci de uzurpatori.
Gallienus a instituit reforme: a creat comitatus, un corp de cavalerie mobilă, după modelul perșilor, alcătuit din cataphtractarii. În 261 a emis un edict prin care senatorii erau excluși de la comanda legiunilor, fiind promovați în locul lor membri ai ordinului ecvestru, subminând autoritatea senatorială.. Pentru senatori a fost un șoc, deoarece se simțeau lipsiți de posibilitatea de a mai dobândi glorii militare și de a se mai remarca pe câmpurile de lupta.