Războaiele Bizantino-Arabe

Războaiele bizantino-arabe reprezintă o serie de conflicte din perioada 634 – 1180 între Imperiul Roman de Răsărit și califatele arabe.

Conflictele au început în timpul primelor cuceriri musulmane ale Califatului Rashidun și ale Califatului Omeiad și au continuat sub forma unor lungi lupte de frontieră până la începutul cruciadelor. Ca rezultat, bizantinii au pierdut multe teritorii, iar Levantul, Mesopotamia și Africa de Nord au fost cucerite de către arabi.

Înainte de conflict

Prelungirea și escaladarea războaielor dintre bizantini și sasanizi din secolele al șaselea și al șaptelea au lăsat ambele imperii epuizate și vulnerabile în fața apariției bruște și extinderii arabilor. Ultimul dintre aceste războaie bizantino-persane s-a încheiat cu victoria bizantinilor: Împăratul Heraclius I a recăpătat toate teritoriile pierdute și a restaurat Sfânta Cruce la Ierusalim în 629Theophanes, Chronicle, 317–327 Greatrex–Lieu (2002), II, 217–227; Haldon (1997), 46; Baynes (1912), passim; Speck (1984), 178.

Cu toate acestea, niciun imperiu nu a avut șansa de a se recupera deoarece în câțiva ani ambele au fost lovite de atacul arabilor (uniți de Islam). Potrivit lui Howard-Johnston atacul arab era asemănator cu un tsunami umanFoss (1975), 746–47; Howard-Johnston (2006), xv.

Potrivit lui George Liska, inutilul și prelungitul conflict bizantino-persan a netezit calea IslamuluiLiska (1998), 170.

La sfârșitul anilor 620, profetul Mohammed a reușit să unifice o mare parte din Arabia sub conducere musulmană. El a fost conducătorul arabilor când au avut loc primele hărțuieli între musulmani și bizantini. La câteva luni după ce Heraclius și generalul persan Shahrbaraz au convenit asupra condițiilor de retragere ale trupelor persane din provinciile est-bizantine ocupate în 629, trupele arabe și bizantine se confruntă la Mu'tahKaegi (1995), 66.

Mohammed a murit în 632 și a fost urmat de Abu Bakr, primul calif și liderul de necontestat al întregii Peninsule Arabe după succesul din războaiele civile din 632 și 633, succes care a dus la consolidarea unui stat puternic musulman în întreaga peninsulăNicolle (1994), 14.

Începutul conflictelor Conform biografilor musulmani, Mohammed (după ce a primit informații că forțele bizantine au fost concentrate în nordul Arabiei cu intenția de a invada Peninsula Arabică) a condus o expediție la nord de Tabuk (astăzi în nord-vestul Arabiei Saudite), cu intenția de a ataca armata bizantină. Cu toate acestea, informația s-a dovedit a fi falsă. Deși nu a fost o bătălie, evenimentul, dacă într-adevăr a avut loc, reprezintă prima expediție arabă împotriva bizantinilor, expediție care însă nu a dus la o confruntare militară"Muhammad", Late Antiquity; Butler (2007), 145.

Cu toate acestea, nu există nicio relatare bizantină contemporană a expediției spre Tabuk și majoritatea detaliilor provin din surse musulmane mult mai târzii. S-a afirmat că există o singură sursă bizantină care face o posibilă referire la Bătălia de la Mu'tah, bătălie tradițional datată în anul 629, dar acest lucru nu este sigurKaegi (1995), 67. Arabii musulmani, după 634, au învins pe gassanizi și au cucerit Levantul, Egiptul și Persia. Generalii cu mari succese au fost Khalid ibn al-Walid și 'Amr ibn al-'As.

Cucerirea arabă a Siriei Romane, 634–638 «Poporul din HomsHoms (în limba arabă : Ḥims حمص, numit în antichitate Emesa, în limba greacă: Ἔμεσα ἡ) este un oraș în vestul Siriei și capitala provinciei Hims. Se găsește la altitudinea de 501 de metri este situat la 162 km nord de Damasc a răspuns [musulmanilor]: „Este mult mai bună domnia și justiția voastră față de starea de asuprire și de tiranie în care am fost. Armata lui Heraclius se va întoarce într-adevăr, dar cu ajutorul vostru o vom respinge din oraș.” Evreii s-au ridicat și au spus: „Jurăm pe Tora că niciun guvernator de-al lui Heraclius nu va intra în oraș cu excepția cazului în care vom fi mai întâi învinși și epuizați![...]” Locuitorii din celelalte orașe, creștini și evrei, care au capitulat în fața musulmanilor, au făcut la fel[...] Atunci când, prin voia lui Allah, necredincioșii au fost învinși și musulmanii au câștigat, ei au deschis porțile orașelor lor, au ieșit cu cântăreți și muzicieni care au început să joace, și au plătit tribut.» Al-BaladhuriAl-Baladhuri, Bătălia de la Yarmuk (636) și după * Sahas (1972), 23 Potrivit istoricului musulman din secolul al IX-lea, populațiile băștinașe considerau domnia bizantină prea asupritoare și preferau în schimb conducerea musulmanăEvenimentele politico-religioase (cum ar fi apariția bruscă a monotelismului care a dezamăgit atât pe monofiziți cât și pe calcedonieni) au agravat relațiile dintre bizantini și sirienii. De asemenea, impozitele mari, puterea prea mare a proprietarilor de terenuri asupra țăranilor și participarea la războaie lungi și costisitoare cu perșii au fost câteva dintre motivele pentru care sirienii au salutat schimbarea. Read (2001), 50-51; Sahas (1972), 23. thumb|175px|Mișcările trupelor bizantine și musulmane din septembrie 635 înainte de Bătălia de la Yarmuk În Levant, armata Califatului Rashidun a dus lupte cu o armată bizantină formată din trupe imperiale, dar și voluntari locali. Monofiziții și evreii din Siria au salutat cucerirea arabă, deoarece erau nemulțumiți de stăpânirea bizantină. Triburile arabe au avut, de asemenea, legături economice importante, culturale și familiare cu cetățenii majoritar arabi din Cornul Abundenței.

Împăratul roman Heraclius s-a îmbolnăvit și a fost în imposibilitatea de a conduce personal armatele sale pentru a rezista cuceririlor arabe din Siria și Palestina în 634. Într-o bătălie de lângă Ajnadayn, în vara anului 634, armata Califatului Rashidun a obținut o victorie decisivăNicolle (1994), 47–49. thumb|left|140px|Ruine ale străvechiului oraș Petra, unul dintre primele orașe atacate de arabi După victoria de la Fahl, forțele musulmane au cucerit Damascul în 634 sub comanda lui Khalid ibn WalidKaegi (1995), 112.

Replica bizantină a fost strângerea și trimiterea numărului maxim de trupe disponibil sub comanda unor generali iscusiți, inclusiv Theodore Trithyrius și generalul armean Vahan, pentru a-i înlătura pe musulmani din teritoriile recent câștigate.

În Bătălia de la Yarmuk din 636, musulmanii, care au cercetat locurile în detaliu, au atras pe bizantini să lupte pe un teren înclinat, pe care bizantinii îl evitau de obicei. Printr-o serie de atacuri costisitoare, printre văi adânci și stânci, bizantinii au intrat într-o capcană catastrofalăNicolle (1994), 45. thumb|110px|Patriarhul Sofronie de Ierusalim Pierderea Siriei de către bizantini a fost o lovitură enormă. Potrivit istoricului Al-Baladhuri din sec. al IX-lea, Heraclius I, în timp ce se îndepărta de Antiohia spre Constantinopol ar fi exclamat: „Ah, Siria! Ce țară extraordinară este aceasta pentru inamic!”. Impactul pierderii Siriei de către bizantini este ilustrat și de cuvintele lui Joannes Zonaras: „[...]Din acel moment [după căderea Siriei] Ismaeliții nu au încetat să ne invadeze și să jefuiască întregul teritoriu al romanilor”Zonaras, Annales, CXXXIV, 1288Sahas (1972), 20.

În aprilie 637 arabii, după un lung asediu, au capturat cetatea Ierusalimului, care a fost predată de patriarhul Sofronie. În vara anului 637 musulmanii au capturat Gaza, și, în aceeași perioadă, autoritățile bizantine din Egipt și Mesopotamia au încheiat un armistițiu scump, care a durat trei ani pentru Egipt și un an pentru Mesopotamia. Antiohia a fost cucerită la sfârșitul anului 637. Apoi musulmanii au ocupat întreg nordul Siriei, cu excepția Mesopotamiei de Sus, cu care au încheiat un armistițiu timp un an. La expirarea acestui armistițiu în 638 - 639, arabii au invadat Mesopotamia bizantină și Armenia bizantină. În același timp arabii au finalizat cucerirea Palestinei printr-un asalt asupra orașului Caesarea Maritima și capturarea cetății Ascalon. În decembrie 639, musulmanii au părăsit Palestina pentru a invada Egiptul la începutul anului 640.

Cucerirea arabă a Africii de Nord, 639–717

thumb|225px|left|Expansiunea musulmană în est și în vest Cuceririle Umayyazilor din Africa de Nord au continuat timp de un secol printr-o expansiune rapidă arabă după moartea lui Muhammad în 632. În anul 640, arabii controlau Mesopotamia, au invadat Armenia și au încheiat cucerirea Siriei bizantine. Cetatea Damasc a fost sediul Califatului Umayyad. Până la sfârșitul anului 641 întreg Egiptul a fost cucerit de arabi. Apoi, după distrugerea armatei persane în bătălia de la Nihawānd (Nehawand) în 642, aproape întreg Imperiul Persan a fost cucerit.

În această situație au avut loc primele expediții militare arabe în Africa de Nord din inițiativa localnicilor Egiptului. Aceste expediții au loc timp de mai mulți ani și au ca rezultat răspândirea islamului.

În 644, la Damasc, Califul Umar (Omar) a fost urmat la domnie de Uthman ibn Affan (Othman). În timpul acestuia, arabii au stăpânit Armenia, Cipru și întreg Iranul, care au fost alipite imperiului islamic în creștere; Afganistanul și Africa de Nord au suferit invazii majore, iar incursiunile musulmane pe mare au fost din Rodos până pe coastele sudice ale Peninsulei Iberice. Marina bizantină a fost învinsă în estul Mării Mediterane.

Prima incursiune în Africa de Nord a fost ordonată de către califul Uthman bin Affan în 647. Mărșăluind din Medina, Arabia, 20.000 arabi s-au unit în Memphis, Egipt, cu alți 20.000 arabi. Această armată a fost condusă în regiunea bizantină Exarchatus Africae de către Abdallah Ibn al-Sa'ad. Tripolitania, ceea ce este acum Libia, a fost cucerită. Guvernatorul bizantin local Gregorios PatricianulGregorios Patricianul a fost singurul om din istorie care s-a autointitulat „Împărat al Africii”. a declarat independența față de Imperiul Bizantin a teritoriilor imperiale din Africa de Nord și i-a chemat pe toți aliații săi în ajutor. El a inițiat o confruntare cu musulmanii, dar a fost înfrânt în bătălia de la Sufetula, un oraș la cca. 175 km. sud de Cartagina. Odată cu moartea uzurpatorului Gregorios întreaga Africa de Nord a fost cucerită de Califatul Rashidun căreia i-a plătit tribut, devenind astfel un stat vasal pentru musulmani. Campania a durat cincisprezece luni și armatele lui Abdallah s-au întors în Egipt în 648.

Toate cuceririle musulmane au fost întrerupte datorită unui război civil între facțiunile rivale arabe care a dus la uciderea califului Uthman ibn Affan în 656. El a fost înlocuit cu Ali Ibn Abi Talib, care la rândul său a fost asasinat în 661. Dinastia Umayyazilor - o dinastie seculară de califi și ereditar arabă - s-a auto-restabilit la Damasc și califul Muawiya a început imediat consolidarea imperiului de la Marea Aral la granița de vest a Egiptului. El a numit guvernator în Egipt, la Al-Fustat, creând astfel, pentru următoarele două secole, o nouă putere subordonată califului. El a lansat apoi mai multe atacuri în Sicilia și în Anatolia (Turcia) în 663. În 664 musulmanii au cucerit Kabul, Afganistan. thumb|Cyrene, Libia, în ruine Apoi, în perioada 665 - 689 a început o nouă campanie în Africa de Nord. Ea a început, potrivit istoricului american Will Durant, pentru a proteja Egiptul de la atacul pe flancuri a bizantinilor din Cyrene. O armată de 40.000 de musulmani a avansat prin desert până la Barca, l-a cucerit și a mărșăluit spre Cartagina. O armată de 30.000 de greci bizantini a fost învinsă cu această ocazie.

Apoi a venit o armată de peste 10.000 - 12.000 de arabi condusă de generalul arab Uqba ibn Nafi. Această forță a plecat de la Damasc, a intrat în Africa de Nord și și-a stabilit tabăra în 670, în orașul Kairouan (cca. 160 km sud de orașul modern Tunis) ca loc de refugiu și bază pentru operațiunile următoare. Această zonă va deveni capitala provinciei islamice Ifriqiya, care se întindea pe regiunile de coastă a ceea ce sunt astăzi vestul Libia, Tunisia și estul Algeriei. left|thumb|175px|Fosta provincie romană Mauretania Tingitana