Țaratul Bulgar (sau Imperiul Bulgar) (în limba bulgară modernă, , ) a fost un stat medieval fondat de vechii bulgari în Balcanii de nord-est în jurul anului 681. La apogeul puterii sale se întindea până la Budapesta și Marea Neagră și de la Nipru (azi în Ucraina) până la Marea Adriatică. Pe măsură ce statul și-a întărit poziția în Balcani, a început o relație cu Imperiul Bizantin, uneori prietenoasă, uneori ostilă. În cele din urmă Bulgaria a devenit principalul rival al Bizanțului la nord, începând mai multe războaie. Cele două puteri au avut, însă, și perioade de pace și aliere, cel mai relevant în timpul Celui de-al Doilea Asediu Arab al Constantinopolului, când armata bulgară a jucat un rol esențial în oprierea asediului și prevenirea unei invazii arabe în Europa răsăriteană. Bizanțul a avut o influență culturală puternică asupra Bulgariei, așa încât în 864 statul a adoptat creștinismul ca religie de stat.

Împărțirea Hanatului Avar a permis Bulgariei să își extindă granițele către nord-vest până în Câmpia Panoniei (Ungaria de astăzi). Mai târziu, bulgarii s-au confruntat cu sosirea pecenegilor și a cumanilor și au oprit incursiunile maghiarilor în Europa, obligându-i să se așeze definitiv în Panonia.

La sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea, țarul Simeon I a obținut mai multe victorii asupra bizantinilor și a realizat maxima întindere teritorială a imperiului său. După distrugerea armatei bizantine în bătălia de la Achelous, în 917, bulgarii au asediat Constantinopolul în 923 și 924. După ce și-au refăcut forțele, în 1014, sub împăratul Vasile al II-lea, bizantinii au învins bulgarii printr-o lovitură zdrobitoare, Bătălia de la Kleidion. Până în 1018, toate fortărețele bulgare din Imperiul Bizantin se predaseră și în cele din urmă țaratul s-a destrămat. Lui i-a urmat Cel de-al Doilea Țarat Bulgar, în 1185.

După adoptarea creștinismului, în 864, Bulgaria a devenit centrul cultural al Europei slave. Această poziție fruntașă din punct de vedere cultural a fost întărită de crearea de către bizantini a alfabetelor grecești modificate alfabetelor glagolitic și chirilic, urmată de răspândirea scrierii în limba bulgară veche către nord. Slavona (sau bulgara veche) a devenit limba cancelariilor unei părți însemnate din Europa de est. În 927 a fost recunoscută independența Patriarhiei Bulgariei.

Între secolele al VII-lea și al X-lea, populația locală de protobulgari, de origine turcică, a fost treptat asimilată de restul populației, de origine slavă. Începând cu secolul al X-lea, s-a statornicit numele de bulgar pentru a denumi poporul nou-format, atât în vorbire cât și în scris. Răspândirea cunoașterii limbii slavone vechi a prevenit asimilarea slavilor sudici în țările vecine, susținând crearea unei identități bulgare.

Numele Țaratul sau regatul Bulgar a devenit cunoscut sub denumirea de Bulgaria de la recunoașterea de către Imperiul Bizantin în 681. Unii istorici folosesc, de asemenea denumirile Bulgaria Dunăreană sau Primul Stat Bulgar. Oficial nu exista decât un singur împărat în Europa iar denumirea de țarat sau regat vine de la Caesar, care în Imperiul Roman de Răsărit însemna adjunct sau al doilea după împărat. Între 681 și 864, Bulgaria a mai fost numită și Hanatul Bulgariei Dunărene, pentru a se distinge de Bulgaria de pe Volga, un alt stat care s-a format din poporul proto-bulgar care nu a migrat la sud de Dunăre în secolul al VII-lea. Între 864 și până în 917/927, statul a fost numit Principatul Bulgar.

Apărut inițial ca o uniune între proto-bulgari și slavi pentru protecția reciprocă de capriciile Imperiului Bizantin de la sud, dar și a avarilor de la nord-vest, care au fost o putere în Europa începând cu anul 550 și până la sfârșitul secolului al VIII-lea. Conform tradiției proto-bulgare, Primul Țarat a fost condus de un han. Slavii au păstrat o autonomie semnificativă, pentru ca, în cele din urmă, limba și tradițiile lor să devină dominante, Bulgaria devenit, astfel, o țară slavă.

Context În timpul Imperiului Roman târziu, zona geografică pe care se întinde Bulgaria de astăzi era împărțită în mai multe provincii, printre care Scitia Minor, Moesia Superior și Moesia Inferior, Tracia, Macedonia, Dacia (la nord de Dunăre) și Dardania. Populația acelei regiuni era compusă în principal din geți (daci) romanizați și traci elenizați. Între secolele al VI-lea și al VII-lea, ca parte din prima mare migrație a popoarelor indo-europene, mai multe valuri de slavi s-au așezat în această regiune, ducând la slavizarea aproape completă a populației de acolo.

Protobulgarii

Protobulgarii, un popor turanic,Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. Humanitas, 2009, p. 23 care dețineau și elemente de origine scito-sarmată, au format Hanatul Turc Apusean. Între 630 și 635, hanul Kubrat a reușit să unească principalele triburi bulgare, creând o confederație puternică, denumită Bulgaria Mare, cunoscută și ca Vechea Bulgarie Mare sau Onoguria. Sub presiunea hazarilor, Vechea Bulgarie s-a împărțit în 668. Hanul Asparuh a plecat atunci pentru a găsi un loc sigur, împreună cu un număr de protobulgari cuprins între 30 000 și 50 000. În 680, în urma bătăliei de la Ongal, Asparuh a fondat Primul Imperiu Bulgar, la sud de Dunăre, pe pământ bizantin. Imperiul Bizantin a recunoscut statul bulgar în 681. Denumirea de țarat urma să fie statornicită mai târziu, când după creștinarea bulgarilor în 864, liderul Boris își va spune țar, cuvânt derivat de la latinescul caesar.

Etnogeneza bulgară Probabil că protobulgarii au fost în mare inferioritate numerică față de populația slavă în sânul căreia s-au așezat. Între secolele al VII-lea și al X-lea, protobulgarii au fost treptat absorbiți de către slavi, adoptând și ei o limbă slavă de sud și convertindu-se la creștinismul de rit bizantin, în timpul lui Boris I, în 864. Bulgarii de astăzi sunt considerați a fi urmași ai slavilor de sud. Totuși, slavii erau doar unul dintre popoarele care se aflau în aria ocupată de protobulgari, întrucât slavii înșiși erau un popor care abia ajunsese acolo, cu un secol înainte de sosirea protobulgarilor. Mai multe populații au fost până la urmă contopite, printre care se numără, traco-romani și traco-bizantini. Noul popor format s-a numit bulgar și a considerat Bulgaria drept statul său. Bulgarii de astăzi nu se dezic de vechiul stat dinaintea slavilor și nici de vechii locuitori, tracii, dar în același timp își asumă o identitate slavă. În general, oamenii de știință consideră că bulgarii actuali sunt rezultatul contopirii slavilor cu autohtonii traci, greci și cu coloniștii latini, protobulgarii neavând un rol semnificativ în cadrul etnogenezei bulgarilor, datorită numărului lor foarte redus în comparație cu populațiile slavo-tracice, latine și grecești de pe teritoriul actual al Bulgariei, fapt demonstrat prin analizele genetice făcute la nivelul etnicilor bulgari, ceea ce a arătat slabe urme (aproape inexistente) lăsate de protobulgari în ADN-ul bulgarilor actuali.

Istoria Țaratului

Așezarea în Balcani După victoria decisivă de la Ongala, în 680, armatele de protobulgari și slavi s-au îndreptat spre sudul Munților Balcani, înfrângându-i din nou pe bizantini și forțându-i să accepte un tratat de pace umilitor care recunoștea înființarea noului stat în interiorul granițelor imperiului și instituia și plata unui tribut anual către acest stat. În același timp, războiul cu hazarii a continuat la est, hanul Asparuh pierind în luptă în anul 700. Protobulgarii au pierdut regiunile de la est de râul Nistru, dar au reușit să păstreze tărâmurile din vest.

Succesorul lui Asparuh, hanul Tervel, l-a ajutat pe împăratul bizantin destituit Iustinian al II-lea să-și recapete tronul, în 705. În schimb, a primit regiunea Zagore din Tracia de Nord, aceasta fiind prima expansiune a țării la sud de Balcani. Când Iustinian a încercat să ia înapoi această regiune, trei ani mai târziu, armata lui a fost învinsă în bătălia de la Anchilaus. În 716, hanul Tervel a semnat un acord important cu Bizanțul, așa încât în timpul asediului Constantinopolului din 717-718, a trimis 50 000 de ostași pentru a-i ajuta pe bizantini, omorând în jur de 30 000 de arabi și fiind numit de contemporanii lui salvatorul Europei.

Instabilitatea internă și zbaterea pentru supraviețuire Hanul Sevar, ultimul membru al clanului Dulo, a murit în 753. Acest eveniment a aruncat hanatul într-o criză politică de durată, în timpul căreia tânăra țară a fost în pericol de a fi distrusă. În cincisprezece ani, toți cei șapte hani care au stăpânit au fost asasinați. Au existat două mari facțiuni: nobilii care doreau un război precaut împotriva Imperiului Bizantin, și cei care doreau încheierea pașnică a conflictului. Împăratul bizantin Constantin al V-lea (745-775) s-a folosit de acest conflict intern pentru a distruge Bulgaria, lansând nouă mari campanii militare în acest scop. În 763, l-a învins pe hanul bulgar Telets, la Anchilaus, însă nu a mai putut avansa spre nord. În 775, hanul Telerig l-a păcălit pe Constantin, făcându-l să dezvăluie cine erau spionii bizantini de la Curtea Bulgară, după care i-a executat pe aceștia în capitala Pliska. Sub succesorul lui, hanul Kardam, războiul a căpătat o turnură favorabilă odată cu victoria în bătălia de la Marcelae din 792. Bizantinii au suferit atunci o înfrângere năprasnică, fiind obligați să plătească tribut hanilor. În urma acestei victorii, criza a luat sfârșit, iar Bulgaria a pășit în următorul secol stabilă, mai puternică și întărită.

Extinderea teritorială Sub conducerea marelui han Krum (803-814), cunoscut și sub numele de Crummus, sau Keanus Magnus, Bulgaria s-a întins spre sud și spre nord-est, ocupând teritoriile Dunării mijlocii, Sofia în 809 și Adrianopol în 813, amenințând Constantinopolul. Între 804 și 806, armatele bulgare au dat o lovitură crâncenă Hanatului Avar, realizând pe Dunărea mijlocie o graniță cu Imperiul Franc. Dubla lovitură dată avarilor de hanul Krum și de armatele regelui francilor, Carol cel Mare, a dus la destrămarea definitivă a hanatului (care fusese timp de aproape două secole o putere în Europa), până în 815.

În 811 o mare armată bizantină a fost învinsă decisiv în Bătălia de la Pasul Vrabița. Împăratul bizantin Nechifor I a fost ucis alături de cea mai mare parte din trupele lui, craniul lui fiind folosit pe post de pahar pentru băutură. Krum a îndreptat trupele către Tracia, învingându-i pe bizantini din nou la Versinikia, în 813. După o încercare șireată de a-l ucide pe han în timpul negocierilor, Krum a jefuit întreaga Tracie, mutând cei 10 000 de locuitori ai săi în Bulgaria de pe Dunăre. A continuat cu zel pregătirile pentru capturarea Constantinopolului, construind 5000 de vehicole blindate cu fier pentru a transporta echipamentul militar. Aceste acțiuni i-au determinat pe bizantini să ceară ajutor de la împăratul franc Ludovic cel Pios. În urma morții subite a marelui han, această campanie nu a mai fost lansată.

Hanul Krum a implementat reforme legate, stabilind reguli și pedepse egale pentru toți locuitori țării, în încercarea de a reduce sărăcia și de a strânge legăturile dintre popoarele statului său mult lărgit.

Hanul Omurtag (814-831) a semnat un tratat de pace de 30 de ani cu Imperiul Bizantin, permițând ambelor țări să-și refacă economia după conflictele sângeroase în care fuseseră implicate în primul deceniu al secolului. Până în 827 granițele nord-vestice cu Imperiul Franc au fost stabilite clar în lungul Dunării mijlocii. Multe construcții au fost ridicate în capitala Pliska, printre care un palat măreț, temple, reședința, fortăreața, citatela și baia conducătorului, în principal din piatră și cărămidă.

În anul 814 hanul Omurtag a dezlănțuit persecutarea creștinilor din Balcani.Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, Cambridge University Press, Pag.xv, 978-0-521-89452-4 Executarea creștinilor este descrisă în Menologul împăratului Vasile al II-lea.