thumb|upright=1.3|„Toate lebedele sunt albe” este un exemplu celebru de afirmație... adevărată până la descoperirea lebedelor negre în Australia, în anii 1700. Deci, afirmația „toate lebedele sunt albe" poate fi (după data descoperirii lebedelor negre ușor de infirmat. Falsificabilitatea (infirmabilitatea) este un concept introdus de Karl Popper în filozofia științei.
În lucrarea sa principală „Logik der Forschung” („Logica cercetării”, 1934, Viena), Karl Popper dezvoltă „Teoria falsificării” drept condiție fundamentală a cercetării științifice.
Prezentare În contrast cu reprezentanții „Cercului vienez”, Popper respinge principiul inducției, considerându-l lipsit de bază științifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul științelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze și să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură.
De aceea, niciun sistem științific nu poate pretinde a fi în mod absolut și pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită „falsă”).
În știință nu se pot face progrese prin acel tip de experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc „falsitatea” lor și, în consecință, conduc la formularea de noi ipoteze.
O ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nici o contradicție, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudoștiințifice și capătă astfel - datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic.
Evoluția conceptului de falsificabilitate Karl Popper a propus falsificabilitatea ca un criteriu important în diferențierea dintre știință și pseudoștiință. El susține că verificarea și confirmarea nu pot juca niciun rol în formularea unui criteriu satisfăcător de delimitare. În schimb, propune ca teoriile științifice să se deosebească de teoriile ne-științifice prin pretenții testabile pe care viitoarele observații le-ar putea dezvălui a fi false. Popper atrage atenția asupra faptului că teoriile științifice sunt caracterizate prin existența unor falsificatori potențiali – declarații care ar putea fi descoperite ca fiind false.
Popper este un realist care susține că teoriile științifice urmăresc adevărul, nu crede că dovezile empirice ne pot oferi vreodată motive pentru a crede că o teorie este adevărată sau poate fi adevărată. În acest sens, Popper este un falibilist, afirmând că este imposibil să se justifice convingerea că o anumită teorie științifică este adevărată. Unde alții văd progresul științei confirmând adevărul diferitelor revendicări particulare, Popper descrie știința ca progresând pe un model evolutiv, observațiile selectând împotriva teoriilor nepotrivite prin falsificarea lor. Astfel, termenul falsificabilitate este sinonim cu testabilitatea.
”Propunerea mea se bazează pe o asimetrie între verificabilitate și falsificabilitate; o asimetrie care rezultă din forma logică a afirmațiilor universale. Deoarece acestea nu sunt derivate niciodată din afirmații singulare, ele pot fi contrazise de afirmații singulare.” – Karl Popper, Logica descoperirii științifice
Popper a subliniat faptul că afirmațiile nefalsificabile sunt importante în știință. Contrar intuiției, afirmațiile nefalsificabile pot fi încorporate în – și deductiv generate de – teorii falsificabile. Popper a inventat noțiunea de programe de cercetare metafizice pentru a numi astfel de idei nefalsificabile. Spre deosebire de pozitivism, care a considerat că declarațiile sunt lipsite de sens dacă nu pot fi verificate sau falsificate, Popper a susținut că falsificabilitatea este doar un caz special al noțiunii mai generale de criticabilitate, chiar dacă a recunoscut că respingerea empirică este una dintre metodele cele mai eficiente prin care teoriile pot fi criticate. Criticabilitatea, spre deosebire de falsificabilitate și, deci, de raționalitate, poate fi cuprinzătoare (fără limite logice), deși această afirmație este controversată, chiar și printre susținătorii filozofiei și raționalismului lui Popper.
Falsificabilitatea dogmatică Falsificabilitatea deductivă inițială (naivă, dogmatică, sau naturalistă) a declarațiilor are loc prin modus tollens, prin intermediul unei anumite observații. Logica falsificării naive este valabilă dar limitată, datorită posibilelor „ajustări compensatorii”. Popper recunoscut aceste limitări ca răspuns la criticile lui Pierre Duhem. W. V. Quine a numit acest argument holism de confirmare. Pentru a falsifica logic un universal se poate găsi o afirmație singulară adevărată falsificabilă, dar este întotdeauna posibilă schimbarea declarației universale sau a afirmației existențiale, astfel încât să nu se producă falsificarea. Astfel, falsificarea naivă nu permite oamenilor de știință să prezinte o falsificare definitivă a declarațiilor universale.
Popper a negat că ar fi imaginat o astfel de teorie naivă a falsificabilității:
”Ceea ce aș dori să contest este faptul că aș fi elaborat vreodată o asemenea teorie naivă a falsificabilității. De la bun început am subliniat în lucrarea mea publicată în 1933, și mai ales în cea din 1934, că poți să te sustragi oricărei infirmări, dar că este foarte important să încerci să-ți clădești teoria în așa fel încât ea să poată fi infirmată…. niciodată nu trebuie să se renunțe la o teorie. Se mai poate încerca – și asta am spus-o explicit în Logica cercetării – salvarea teoriei cu ajutorul unor ipoteze ajutătoare sau cu alte mijloace.”
Pentru a depăși aceste probleme, Popper a imaginat că știința progresează prin respingerea succesivă a teoriilor falsificate păstrând pe cele cu putere explicativă mai mare, mai degrabă decât prin declarații falsificate.
Falsificabilitatea metodologică A doua formă de falsificabilitate luată în considerare a fost cea metodologică. Falsificatorul face aceleași ipoteze de bază ca în falsificabilitatea dogmatică, dar se numesc tentative, un set de presupuse cu ajutorul cărora se încearcă falsificarea teoriilor. Falsificabilitatea metodologică susține deciziile riscante. Deși alegerea pe care o facem ar putea fi greșită, falsificatorul metodologic vede acest lucru ca pe o problemă a celor mai puține două rele. Paul Newall afirmă că este greu de criticat falsificabilitatea metodologică pentru simplul motiv că este nefalsificabilă.
Falsificabilitatea sofisticată Pentru a reduce convenționalismul din falsificabilitatea metodologică, Popper a conceput o versiune sofisticată a falsificabilitatății pe baza unor condiții impuse, respectiv noua teorie să aibă un conținut empiric în exces, să explice tot ce a fost explicat anterior și unele dintre aceste predicții noi să fi fost confirmate prin experiment. O teorie nu trebuie respinsă ca fiind falsă până când nu se dezvoltă una mai bună. Aceasta ne conduce la o noțiune de creștere sau dezvoltare a teoriilor în locul falsificabilitatății dogmatice care le acceptă sau le respinge în cazuri singulare, și niciun experiment nu poate fi crucial, dacă nu este interpretat ca atare după eveniment în lumina unei noi teorii pentru care oferă coroborarea. În cele din urmă, ideea de proliferare a teoriilor (pluralism) este importantă pentru falsificabilitatea sofisticată, spre deosebire de varianta dogmatică. Conflictul în știință nu este astfel între teorii și experimente, ci întotdeauna între teorii rivale.
”în timp ce eu nu pretind științei nici un fel de certitudine finală prin urmare nici nu o obțin, convenționalistul caută în știință „un sistem de cunoaștere bazat pe temeiuri-ultime“, pentru a folosi o frază a lui Dingler”.
Imre Lakatos afirmă că falsificabilitatea sofisticată se deosebește de cea dogmatică atât în regulile de acceptare (sau „criteriul de delimitare”), cât și în regulile sale de falsificare sau eliminare. Nu există nici o falsificare înainte de apariția unei teorii mai bune. Dar atunci caracterul distinctiv negativ al falsificabilității dogmatice dispare; critica devine mai dificilă și, de asemenea, pozitivă, constructivă. (Lakatos 1970)
Problema falsificabilității sofisticate este însă tocmai multitudinea teoriilor luate în considerare. În cazul a două teorii incompatibile, trebuie să ne întoarcem la aspectele convenționale ale falsificabilității metodologice sau la ipotezele incontestabile ale falsificabilității dogmatice pentru a face o alegere. Apelarea la fapte noi coroborate presupune o delimitare clară între termeni observaționali și teoretici, cu decizii convenționale cu privire la ceea ce constituie cunoștințe „de bază”. Pentru falsificabilitatea dogmatică știința se dezvoltă prin respingerea experimentală succesivă a teoriilor; proliferarea constantă a teoriilor este opțională, dar nu obligatorie. Pentru falsificabilitatea sofisticată, proliferarea teoriilor nu poate aștepta până când teoriile acceptate sunt „respinse”. În timp ce falsificabilitatea dogmatică accentuează „urgența înlocuirii unei ipoteze falsificate cu una mai bună”, falsificabilitatea sofisticată subliniază urgența înlocuirii oricărei ipoteze cu cea mai bună.
Popper afirmă că
”Sistemul de enunțuri de bază. în sensul în care folosesc eu termenul, include mai degrabă toate enunțurile singulare auto-consistente care au o anumită formă logică — toate enunțurile singulare factuale care pot t concepute ca atare. Astfel, sistemul enunțurilor de bază va conține multe enunțuri reciproc incompatibile.”
”O teorie va fi numită „empirică“ sau ..falsificabilă“ dacă împarte în mod ambiguu mulțimea tuturor enunțurilor de bază posibile în următoarele două subclase nevide. În primul rând, mulțimea tuturor acelor enunțuri de bază cu care aceasta este inconsistentă (sau pe care îl elimină sau interzice): numim această mulțime, mulțimea falsificatorilor potențiali ai teoriei, iar în al doilea rând mulțimea acelor enunțuri elementare pe care nu le contrazice (sau pe care le „permite“). Putem spune mai concis că o teorie este falsificabilă dacă mulțimea falsificatorilor ei potențiali nu este vidă.”
Eseul „Prezumții și infirmări” Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observațiilor următoare, parafrazate dintr-un eseu din 1963 numit „Prezumții și infirmări” (Conjectures and Refutations):
Este ușor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie - dacă căutăm confirmări. Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă suntem nelămuriți de teorie, ar fi trebuit să ne așteptăm la un eveniment care era incompatibil cu teoria - un eveniment care ar fi infirmat teoria. Teoriile științifice „bune” includ interdicții care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple. O teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment științific posibil, nu este științifică. Infirmabilitatea este o virtute a unei teorii, nu este un defect. Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care își asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare. A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al teoriei; aici, „veridic” înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eșuată, de a falsifica teoria Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare susținute de către apologeții lor - de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să scape infirmarii. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu prețul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul său științific.
Critică