Hugo Chávez (n. 28 iulie 1954 - d. 5 martie 2013) a fost președintele Venezuelei din 2 februarie 1999 până la moartea sa de pe 5 martie 2013. El a fost anterior liderul partidului politic Mișcarea a Cincea Republică de la înființarea sa din 1997 până în 2007, atunci când a fuzionat cu mai multe partide pentru a forma Partidul Socialist Unit din Venezuela (PSUV), pe care l-a condus până la moartea sa. Urmând propria ideologie politică de și „socialism al secolului XXI-lea”, el s-a concentrat pe implementarea unor reforme socialiste în țară ca o parte a unui proiect social, cunoscut sub numele de Revoluția Bolivariană, care prevedea punerea în aplicare a unei noi constituții, consiliile democrației participative, naționalizarea mai multor industrii-cheie, creșterea fondurilor publice de îngrijire a sănătății și educației și reducerea semnificativă a sărăciei, după datele guvernului.
Pe 30 iunie 2011, Chavez a declarat că a avut o recuperare medicală după o operație pentru eliminarea unei tumori canceroase."President Chávez's address to the Nation" . El a cerut o a doua operație în decembrie 2012. El a fost învestit în funcție la 10 ianuarie 2013, Adunarea Națională a Venezuelei fiind de acord să amâne inaugurarea sa și să-i dea timp pentru o recuperare și revenire dintr-o călătorie cu scopul de a se trata în Cuba. Chávez a murit pe 5 martie 2013, la vârsta de 58 de ani.Moartea lui Hugo Chavez. Isterie pe străzile din Caracas. Guvernul a declarat 7 zile de doliu național, 6 martie 2013, Ionuț Fantaziu, evz.ro
Biografie
Chávez s-a născut pe 28 iulie 1954 în casa bunicii sale paterne, Rosa Inés Chávez, o casă modestă cu trei camere situată în satul rural Sabaneta, statul Barinas. Familia Chávez era de origine amerindiană, afro-venezuelană, spaniolă și italiană. Părinții săi, Hugo de los Reyes Chávez și Elena Frías de Chávez, descriși ca membri mândri COPEI, erau profesori care locuiau în micul sat Los Rastrojos.
Hugo s-a născut ca al doilea dintre șapte copii.Marcano și Tyszka 2007. pp. 7–8, 247. Copilăria lui Chávez, caracterizată de presupusa sărăcie, a fost contestată, deoarece este posibil ca acesta să fi schimbat povestea despre trecutul său din motive politice. În timp ce era elev la Școala Elementară Julián Pino, Chávez era deosebit de interesat de generalul federalist din secolul al XIX-lea, Ezequiel Zamora, în a cărui armată servise propriul său stră-străbunic.Marcano și Tyszka 2007. p. 11. Întrucât nu exista un liceu în zona lor, părinții lui Hugo i-au trimis pe Hugo și pe fratele său mai mare, Adán, să locuiască cu bunica lor Rosa, care locuia într-o casă subvenționată de guvern, din clasa mijlocie inferioară, unde au urmat cursurile liceului Daniel O'Leary la mijlocul anilor 1960.Marcano și Tyszka 2007. pp. 7, 24–26.Marcano și Tyszka 2007. pp. 8–9. Tatăl său, în ciuda faptului că avea un salariu de profesor, a ajutat la plata studiilor universitare pentru Chávez și frații săi.
Cariera militară Academia militară La vârsta de 17 ani, Chávez a studiat la Academia Venezueleană de Științe Militare din Caracas, urmând o programă de învățământ cunoscută sub numele de Planul Andrés Bello, instituită de un grup de ofițeri militari progresiști și naționaliști. Această nouă programă de învățământ i-a încurajat pe studenți să învețe nu doar rutine și tactici militare, ci și o gamă largă de alte subiecte, iar pentru a face acest lucru, au fost aduși profesori civili de la alte universități pentru a ține prelegeri cadeților militari.
Locuind în Caracas, a început să se implice în activități în afara școlii militare, jucând baseball și softball cu echipa Criollitos de Venezuela, progresând alături de ei până la Campionatele Naționale de Baseball din Venezuela. De asemenea, a scris poezie, ficțiune și drame și a pictat. De asemenea, a devenit interesat de revoluționarul marxist Che Guevara (1928–1967) după ce a citit memoriile sale, Jurnalul lui Che Guevara. În 1974, a fost selectat să fie reprezentant la comemorările pentru cea de-a 150-a aniversare a Bătăliei de la Ayacucho din Peru, conflictul în care locotenentul lui Simon Bolívar, Antonio José de Sucre, a învins forțele regaliste în timpul Războiului de Independență peruan. În Peru, Chávez l-a ascultat pe președintele de stânga, generalul Juan Velasco Alvarado (1910–1977), vorbind și a fost inspirat de ideile lui Velasco conform cărora armata ar trebui să acționeze în interesul clasei muncitoare atunci când clasele conducătoare erau percepute ca fiind corupte.
Împrietenindu-se cu fiul liderului maxim Omar Torrijos, dictatorul de stânga a Panamei, Chávez a vizitat Panama, unde s-a întâlnit cu Torrijos și a fost impresionat de programul său de reformă funciară, conceput pentru a aduce beneficii țăranilor. Influențat de Torrijos și Velasco, el a văzut potențialul generalilor militari de a prelua controlul asupra unui guvern atunci când autoritățile civile erau percepute ca servind doar interesele elitelor bogate. Chávez a spus mai târziu: „Cu Torrijos, am devenit torrijist. Cu Velasco am devenit velasquist. Și cu Pinochet, am devenit anti-pinochetist”. În 1975, Chávez a absolvit academia militară, fiind unul dintre cei mai buni absolvenți ai anului.
Cariera militară timpurie După absolvire, Chávez a fost detașat ca ofițer de comunicații la o unitate de contrainsurgență din Barinas.
În 1977, unitatea lui Chávez a fost transferată la Anzoátegui, unde a fost implicată în lupta împotriva Partidului Steagul Roșu, un grup insurgent marxist-hoxhaist. După ce a intervenit pentru a împiedica bătaia unui presupus insurgent de către alți soldați, Chávez a început să aibă îndoieli cu privire la armată.
În 1977, a fondat o mișcare revoluționară în cadrul forțelor armate, în speranța că va putea într-o zi să introducă un guvern de stânga în Venezuela: Armata Populară de Eliberare a Venezuelei (, sau ELPV), era formată din el și o mână de camarazi soldați care nu aveau planuri imediate de acțiune directă, deși știau că doreau o cale de mijloc între politicile de dreapta ale guvernului și poziția de extremă stângă a partidului Steagul Roșu. Cu toate acestea, sperând să obțină o alianță cu grupurile civile de stânga din Venezuela, Chávez a organizat întâlniri clandestine cu diverși marxiști proeminenți, inclusiv Alfredo Maneiro (fondatorul Cauzei Radicale) și Douglas Bravo.
Armata Revoluționară Bolivariană-200
La cinci ani după crearea ELPV, Chávez a format o nouă celulă secretă în cadrul armatei, Armata Revoluționară Bolivariană-200 (EBR-200), redenumită ulterior Mișcarea Revoluționară Bolivariană-200 (MBR-200). El a fost inspirat de Simón Bolívar, Simón Rodríguez și Ezequiel Zamora, care au devenit cunoscuți drept „cele trei rădăcini ale copacului” MBR-200.
În 1984, a întâlnit-o pe Herma Marksman, o profesoară de istorie recent divorțată, cu care a avut o aventură care a durat câțiva ani. În această perioadă, Francisco Arias Cárdenas, un soldat interesat de teologia eliberării, s-a alăturat și el grupării MBR-200. După un timp, unii ofițeri militari superiori au devenit suspicioși față de Chávez și l-au reasignat, astfel încât să nu mai poată recruta alți candidați noi de la academie. A fost trimis să preia comanda cazărmii izolate de la Elorza, în statul Apure.
Tentativa de lovitură de stat din 1992 În 1989, Carlos Andrés Pérez a fost ales președinte și, deși promisese să se opună politicilor Fondului Monetar Internațional, odată ajuns în funcție a adoptat politici economice susținute de FMI, provocând furia publicului. Într-o încercare de a opri jafurile și protestele pe scară largă care au urmat reducerilor sale de cheltuieli, cunoscute sub numele de El Caracazo, Pérez a inițiat Planul Ávila, un plan militar de contingență al armatei venezuelene pentru menținerea ordinii publice, iar o izbucnire de represiune violentă a avut loc. Deși se presupune că membrii mișcării MBR-200 a lui Chávez au participat la represiune, Chávez nu a făcut-o, deoarece a fost apoi spitalizat cu varicelă. Ulterior, el a condamnat evenimentul drept „genocid”.
Chávez a început să pregătească o lovitură de stat militară, cunoscută sub numele de Operațiunea Zamora. Planul prevedea ca membrii armatei să cucerească locațiile militare și instalațiile de comunicații, iar apoi să-l instaleze la putere pe Rafael Caldera odată ce Pérez ar fi fost capturat și asasinat. Chávez a amânat lovitura de stat MBR-200, planificată inițial pentru decembrie, până la primele ore ale amurgului zilei de 4 februarie 1992.
La acea dată, cinci unități ale armatei sub comanda lui Chávez au intrat în zona urbană Caracas. În ciuda anilor de planificare, lovitura de stat a întâmpinat rapid probleme, deoarece Chávez se bucura de loialitatea a mai puțin de 10% din armata Venezuelei. După numeroase trădări, dezertări, greșeli și alte circumstanțe neprevăzute, Chávez și un mic grup de rebeli s-au trezit ascunși în Muzeul Militar, incapabili să comunice cu ceilalți membri ai echipei lor. Pérez a reușit să scape de Palatul Miraflores. Oficial, treizeci și doi de civili, ofițeri de poliție și soldați au fost uciși, și cincizeci de soldați și aproximativ optzeci de civili au fost răniți în timpul violențelor care au urmat.
Chávez s-a predat guvernului și a apărut la televizor, în uniformă, pentru a-i îndemna pe membrii loviturii de stat rămași să depună armele. Chávez a remarcat în discursul său că au eșuat doar „por ahora” (deocamdată). Venezuelenii, în special cei săraci, au început să-l vadă ca pe cineva care s-a ridicat împotriva corupției guvernamentale și a cleptocrației. „Lovitura de stat a fost un eșec militar — și zeci de persoane au murit — dar l-a transformat într-o vedetă media”, a remarcat Rory Carroll de la The Guardian.
Chávez a fost arestat și închis la închisoarea militară din San Carlos, copleșit de vinovăție și simțindu-se responsabil pentru eșecul loviturii de stat. Demonstrațiile pro-Chávez din fața orașului San Carlos au dus la transferul său la închisoarea Yare. O altă lovitură de stat nereușită împotriva guvernului a avut loc în noiembrie, luptele din timpul loviturilor de stat soldându-se cu moartea a cel puțin 143 de persoane și poate chiar a câtorva sute. Pérez a fost pus sub acuzare un an mai târziu, acuzat de abuz și deturnare de fonduri.
Ascensiunea politică
În timp ce Chávez și ceilalți membri superiori ai MBR-200 se aflau în închisoare, relația sa cu Herma Marksman s-a destrămat în iulie 1993. În 1994, Rafael Caldera (1916–2009), membru al Partidului Convergența Națională, partid centrist, despre care se presupune că știa de lovitura de stat, a fost ales președinte și la scurt timp după aceea i-a eliberat pe Chávez și pe ceilalți membri MBR-200 închiși, deși Caldera le-a interzis să se întoarcă în armată. După eliberarea sa, pe 14 decembrie 1994, Chávez a vizitat Cuba în timpul Perioadei Speciale, unde a fost primit de Fidel Castro cu onoruri de șef al statului. În timpul vizitei sale, Chávez a ținut un discurs în Aula Magna a Universității din Havana, în fața lui Fidel și a înaltei ierarhii cubaneze, unde, printre altele, a spus: „Avem un proiect strategic pe termen lung, la care cubanezii au și ar avea mult de contribuit” și „este un proiect cu un orizont de douăzeci până la patruzeci de ani, un model economic suveran”.
Călătorind prin America Latină în căutarea sprijinului străin pentru mișcarea sa bolivariană, a vizitat Argentina, Uruguay, Chile, Columbia și Cuba, unde l-a întâlnit pe Castro și s-a împrietenit cu el. Potrivit jurnalistei Patricia Poleo, în timpul șederii sale în Columbia, a petrecut șase luni primind antrenament de gherilă și stabilind contacte cu grupurile de gherilă marxiste FARC și Armata de Eliberare Națională (Columbia) și chiar a adoptat un nume de război, Comandante Centeno.