În Al Doilea Război Mondial, multe guverne, organizații și indivizi au colaborat cu Puterile Axei, „din convingere, din disperare sau sub constrângere”. Naționaliștii au întâmpinat uneori trupele germane sau italiene pe care le credeau capabile să le elibereze țările de colonizare. Guvernele danez, belgian și cel al Franței de la Vichy au încercat să împace și să negocieze cu invadatorii în speranța de a reduce daunele aduse cetățenilor și economiilor lor.

Unii lideri de țări, precum din Ungaria, stat membru al Axei, au cooperat cu Italia și Germania deoarece doreau să recâștige teritorii pierdute în timpul și după Primul Război Mondial sau pe care cetățenii lor naționaliști pur și simplu le râvneau. Alții, precum Franța, aveau deja propriile mișcări fasciste în ascensiune și/sau un sentiment antisemit, pe care invadatorii l-au validat și întărit. Indivizi precum în Țările de Jos și în Grecia au văzut colaborarea ca pe o cale către putere personală în politica țării lor. Alții credeau că Germania va învinge și doreau să fie de partea câștigătoare sau se temeau să nu fie de partea învinsă.

Forțele militare ale Axei au recrutat mulți voluntari, uneori sub amenințarea armei, mai des cu promisiuni pe care ulterior le-au încălcat, sau dintre prizonierii de război care încercau să scape de condițiile îngrozitoare și adesea letale din lagărele de detenție. Alți voluntari s-au înrolat de bunăvoie deoarece împărtășeau ideologii naziste sau fasciste.

Terminologie a folosit în 1968 termenul colaboraționist pentru a-i descrie pe cei care au colaborat din motive ideologice. Bertram Gordon, profesor de istorie modernă, a folosit de asemenea termenii colaboraționist și colaborator pentru colaborarea ideologică și non-ideologică. Termenul colaborare descria cooperarea, uneori pasivă, cu o putere învingătoare.

Europa Occidentală Belgia

Belgia a fost invadată de Germania nazistă în mai 1940German Invasion of Western Europe, May 1940, Holocaust Encyclopedia, United States Holocaust Memorial Museum și a fost ocupată până la sfârșitul anului 1944.

Colaborarea politică a luat forme diferite de-a lungul . În Flandra vorbitoare de neerlandeză, (Uniunea Națională Flamandă sau VNV), clar autoritară, antidemocratică și influențată de idei fasciste,B. De Wever, Vlaams Nationaal Verbond (VNV) at Belgium-WWII, ("Au sein de la direction du parti, on retrouve deux tendances: une aile fasciste et une aile modérée.") a devenit un actor major în strategia germană de ocupație ca parte a de dinainte de război. Politicienii VNV au fost promovați în funcții în administrația civilă belgiană.Hitler's Foreign Executioners: Europe's Dirty Secret, Christopher Hale, The History Press, 2011 "by June the plum jobs in the Belgian administration had been grabbed by VNV men" Poziția VNV, comparativ moderată, a fost tot mai mult eclipsată ulterior în război de mișcarea mai radicală și pro-germană .

În Valonia francofonă, Partidul Rexist al lui Léon Degrelle, un partid politic autoritar și de existent înainte de război, a devenit echivalentul valon al VNV, deși naționalismul belgian al Rex îl punea în conflict cu naționalismul flamand al VNV și cu germană. Rex s-a radicalizat tot mai mult după 1941 și s-a declarat parte a Waffen-SS.

Deși a plecat în exil în 1940, serviciul civil belgian a rămas în funcțiune pe o mare parte a ocupației. , un organism administrativ format din funcționari publici, deși conceput ca o instituție pur tehnocratică, a fost acuzat că a ajutat la implementarea politicilor de ocupație germane. În ciuda intenției de a reduce prejudiciile aduse belgienilor, acesta a permis, dar nu a putut modera politicile germane precum și în Germania. A reușit totuși să amâne aceasta din urmă până în octombrie 1942.Gotovitch, José; Aron, Paul, eds. (2008). Dictionnaire de la Seconde Guerre Mondiale en Belgique. Brussels: André Versaille ed. p. 408. . Încurajarea germanilor să delege sarcini Comitetului a făcut ca implementarea lor să fie mult mai eficientă decât ar fi putut realiza germanii prin forță. Belgia depindea de Germania pentru importurile de alimente, astfel că comitetul era mereu într-o poziție dezavantajoasă în negocieri.

a criticat comitetul pentru că a ajutat germanii. Secretarii generali erau, de asemenea, nepopulari chiar în Belgia. În 1942, jurnalistul i-a descris drept „obiectul unei nepopularități crescânde și aproape unanime”. Ca față a autorității de ocupație germane, au devenit nepopulari în rândul publicului, care îi învinovățea pentru cerințele germane pe care le aplicau.

După război, mai mulți dintre secretarii generali au fost judecați pentru colaborare. Majoritatea au fost rapid achitați. , fost secretar general pentru afaceri interne, a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare, iar Gaston Schuind, din Poliția Judiciară din Bruxelles,Ministerie van Justitie. Commissariaat-generaal van de gerechtelijke politie / Ministère de la Justice. Commissariat-général de la police judiciaire, European Holocaust Research Infrastructure a fost condamnat la cinci. Mulți foști secretari generali au avut cariere politice după război. a fost senator din partea partidului de centru-dreapta (PSC-CVP) și a devenit președinte al Parlamentului European.

Poliția belgiană a fost, de asemenea, acuzată de colaborare, în special în .

Spre sfârșitul războiului, milițiile partidelor colaboraționiste au desfășurat activ represalii pentru atacurile rezistenței sau chiar asasinate. Aceste asasinate au inclus figuri importante suspectate de implicare sau simpatie față de rezistență, precum , conducătorul , asasinat în februarie 1944. Printre masacrele represive asupra civililor s-au numărat , în care 20 de civili au fost uciși de paramilitarii rexisti pentru asasinarea unui burgomaster, și un masacru la Meensel-Kiezegem, unde au fost uciși 67 de oameni.

Insulele Canalului Insulele Canalului au fost singurul teritoriu controlat de britanici din Europa ocupat de Germania nazistă. Politica guvernelor insulelor a fost ceea ce ele au numit „relații corecte” cu ocupanții germani. Nu a existat rezistență armată sau violentă a insularilor față de ocupație.Bunting, Madeleine (1995), The Model Occupation: The Channel Islands under German Rule, 1940–1945, London: Harper Collins Publisher, pp. 51, 316 După 1945, acuzațiile de colaborare au fost investigate. În noiembrie 1946, ministrul britanic de interne a informat Camera Comunelor a Regatului Unit că majoritatea acuzațiilor nu aveau fundament. Doar douăsprezece cazuri de colaborare au fost considerate pentru urmărire penală, iar le-a respins din lipsă de temei. În special, s-a decis că nu existau baze legale pentru a acționa împotriva celor acuzați că au informat autoritățile de ocupație împotriva concetățenilor lor.

Pe insulele Jersey și Guernsey, au fost adoptate legi pentru confiscarea retroactivă a câștigurilor financiare realizate de și speculanții de pe piața neagră. După eliberare, forțele britanice au trebuit să intervină pentru a preveni atacurile de răzbunare împotriva femeilor considerate că au practicat (relații) cu soldații germani.

Danemarca

Când, la 9 aprilie 1940, forțele germane au invadat Danemarca neutră, au încălcat un tratat de neagresiune semnat cu un an înainte, dar au susținut că vor „respecta suveranitatea și integritatea teritorială și neutralitatea Danemarcei”. Guvernul danez s-a predat rapid și a rămas în funcție. a menținut controlul asupra politicii interne. Opinia publică daneză a sprijinit în general noul guvern, mai ales după Căderea Franței în iunie 1940.

Guvernul Danemarcei a cooperat cu ocupanții germani până în 1943, și a ajutat la organizarea vânzărilor de produse industriale și agricole către Germania. Guvernul danez a adoptat o serie de politici pentru a satisface Germania și a menține ordinea socială. La 25 noiembrie 1941, Danemarca a aderat la Pactul Anti-Comintern. Guvernul danez și regele Christian X au descurajat în mod repetat sabotajul și au încurajat denunțarea mișcării de rezistență. Luptătorii rezistenței au fost închiși sau executați; după război, informatorii au fost condamnați la moarte.

Înainte, în timpul și după război, Danemarca a aplicat o politică restrictivă privind refugiații; a predat autorităților germane cel puțin 21 de refugiați evrei care au reușit să treacă frontiera; 18 dintre ei au murit în lagăre de concentrare, inclusiv o femeie și cei trei copii ai ei. În 2005, prim-ministrul Anders Fogh Rasmussen și-a cerut oficial scuze pentru aceste politici.

După invazia germană a Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941, autoritățile germane au cerut arestarea comuniștilor danezi. Guvernul danez s-a conformat, ordonând poliției să aresteze 339 de comuniști aflați pe registre secrete. Dintre aceștia, 246, inclusiv cei trei membri comuniști ai parlamentului danez, au fost închiși în , încălcând constituția daneză. La 22 august 1941, parlamentul danez a adoptat , scoțând în afara legii și activitățile comuniste, o altă încălcare a constituției daneze. În 1943, aproximativ jumătate dintre comuniștii închiși au fost transferați în , unde 22 dintre ei au murit.

Producția industrială și comerțul au fost, parțial din cauza realităților geopolitice și a necesităților economice, redirecționate către Germania. Mulți oficiali guvernamentali au considerat extinderea comerțului cu Germania drept vitală pentru menținerea ordinii sociale în Danemarca și se temeau că un nivel mai ridicat al șomajului și al sărăciei ar putea duce la tulburări civile, rezultând într-o reprimare din partea germanilor. Indemnizațiile de șomaj puteau fi refuzate dacă existau locuri de muncă disponibile în Germania, astfel încât, în medie, aproximativ 20.000 de danezi au lucrat în fabrici germane pe parcursul celor cinci ani de război.

Franța

Franța de la Vichy

miniatura|Conducătorul (Chef) Franței de la Vichy, mareșalul Philippe Pétain, întâlnindu-se cu Adolf Hitler la Montoire, 24 octombrie 1940. (Interpretul lui Hitler, dr. , stă între ei, în timp ce Joachim von Ribbentrop, ministrul german de externe, stă în dreapta.) După înfrângerea Franței din iunie 1940, A Treia Republică Franceză s-a prăbușit și a fost înlocuită de autoritarul Statul Francez (État Français), condus de eroul din Primul Război Mondial, mareșalul Philippe Pétain.Why did France lose to Germany in 1940?, Stéphanie Trouillard, France24, 16 May 2020 Noul guvern a fost stabilit la Vichy în loc de Paris. Prim-ministrul Paul Reynaud a demisionat mai degrabă decât să semneze armistițiul cu Germania, după care Adunarea Națională i-a acordat lui Pétain puteri depline pentru a redacta o nouă constituție. În schimb, el a folosit aceste puteri pentru a institui un regim bazat pe principii autoritare și conservatoare.Mark Mazower: Dark Continent (p. 73), Penguin books,

și alți miniștri de la Vichy s-au concentrat inițial pe păstrarea suveranității franceze și pe repatrierea prizonierilor de război. Regimul a încercat să mențină o iluzie de autonomie și să evite instaurarea directă a administrației militare germane. În Parisul ocupat, autoritățile germane au tolerat activitatea mai multor grupuri colaborationiste care criticau public regimul de la Vichy pentru că nu mergea suficient de departe. Acest lucru a servit drept tactică de presiune, amenințând implicit cu înlocuirea liderilor de la Vichy care se opuneau cerințelor germane. Până în ultimele luni ale ocupației, Statul Francez a sprijinit activ obiectivele economice și strategice ale autorităților germane.

Mișcări colaborationiste miniatura|Liderii principalelor partide colaboraționiste franceze. De la stânga la dreapta: , , și . Cele patru principale facțiuni politice care au apărut drept susținătoare majore ale colaborationismului radical în Franța au fost:

(, RNP), condus de neo-socialistul ; (, PPF), fondat de fostul comunist ; (, MSR), fondată de , care condusese înainte de război gruparea paramilitară ; și și ().