Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și ca Bătălia celor trei împărați, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliții formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de țarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverșunată. Bătălia a avut loc lângă dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la aproape 20 km (12 mile) est de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.
Pe 26 decembrie 1805, Austria și Franța au semnat Tratatul de la Pressburg, care a îndepărtat-o pe prima din război, a întărit tratatele inițiale de la Campo Formio și Lunéville, a obligat Austria să cedeze pământuri aliaților germani ai lui Napoleon și a impus o indemnizație de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinși. Trupelor ruse li s-a permis să se retragă în țara natală. Victoria de la Austerlitz a permis de asemenea crearea Confederației Rinului, compusă dintr-o multitudine de state germane, intenționată să fie o zonă-tampon între Franța și restul Europei. În 1806, Sfântul Imperiu Roman a încetat să mai existe, atunci când Împăratul Roman Francisc al II-lea a ales să păstreze numai Francisc I al Austriei drept singurul său titlu oficial. Totuși, aceste realizări nu au adus o pace durabilă pe continent. Îngrijorările prusacilor cu privire la influența crescândă Franței în Europa Centrală au declanșat Războiul celei de-a Patra Coaliții în 1806.
Prolog Europa era răvășită încă de la începutul războaielor revoluționare franceze în 1792. După cinci ani, Republica Franceză a înfrânt Prima Coaliție în 1797. O a doua Coaliție a fost formată în 1798, dar și aceasta a fost învinsă în 1801, lăsând Marea Britanie drept singurul oponent al noului Consulat Francez. În martie 1802, Franța și Marea Britanie au fost de acord să pună capăt ostilităților prin Tratatul de la Amiens. Pentru prima dată în ultimii zece ani, pacea domnea în toată Europa. Cu toate acestea, au persistat multe probleme între cele două părți, făcând implementarea tratatului din ce în ce mai dificilă. Guvernul britanic a refuzat să predea mare parte din cuceririle coloniale pe care le făcuse începând cu 1793. Napoleon era furios din cauza faptului că trupele britanice nu evacuaseră insula Malta.Chandler p. 304 Tensiunea situației s-a accentuat și mai mult atunci când Napoleon a trimis o forță expediționară să zdrobească Revoluția haitiană.Chandler p. 320 În mai 1803, Marea Britanie a declarat război Franței.
A treia Coaliție În decembrie 1804, o înțelegere anglo-suedeză a condus la crearea celei de-a treia Coaliții. Primul ministru britanic William Pitt a petrecut anii 1804 și 1805 angajat în numeroase activități diplomatice cu scopul de a crea o nouă coaliție împotriva Franței. Suspiciunile mutuale dintre britanici și ruși au scăzut din cauza mai multor greșeli politice franceze, și până în aprilie 1805 cele două semnaseră un tratat de alianță.Chandler p. 328. Marea Baltică era dominată de Rusia, lucru de care Marea Britanie nu era mulțumită, deoarece pe această cale se aproviziona cu resurse valoroase precum lemn, gudron și cânepă, rezerve cruciale pentru Imperiul Britanic. În plus, Marea Britanie a sprijinit Imperiul Otoman împotriva incursiunilor rusești înspre Mediterana. Între timp, rearanjamentele teritoriale franceze din Germania au avut loc fără o consultare cu rușii iar anexările lui Napoleon din valea râului Po au tensionat și mai mult relațiile dintre cele două. Fiind înfrântă recent de două ori de Franța și dornică de răzbunare, Austria s-a alăturat de asemenea coaliției câteva luni mai târziu.Chandler p. 331
La Grande Armée right|100px Anterior formării celei de-a treia coaliții, Napoleon constituise Armata Angliei, o forță de invazie menită să lovească Insulele Britanice, în jurul a șase tabere la Boulogne în nordul Franței. Deși nu au pășit niciodată pe pământ britanic, trupele lui Napoleon au primit un antrenament atent și valoros în cazul demarării vreunei operațiuni militare. Plictiseala s-a stabilit ocazional printre trupe, dar Napoleon a făcut multe vizite și a organizat parade pompoase pentru a ridica moralul.Chandler p. 323
Oamenii de la Boulogne au format nucleul a ceea ce Napoleon va numi mai târziu la Grande Armée (română: Marea Armată). La început, această armată franceză avea aproximativ 200.000 de oameni organizați în șapte corpuri, care erau mari unități terestre conținând între 36 și 40 de tunuri fiecare și capabile de acțiuni independente până ce alte corpuri puteau sosi în ajutor.Chandler p. 332 Un singur corp (situat într-o puternică poziție defensivă) putea supraviețui cel puțin o zi fără suport, oferind Grande Armée nenumărate opțiuni strategice și tactice în fiecare campanie. Deasupra acestor forțe, Napoleon a creat o rezervă de cavalerie de 22.000 organizată în două divizii de cuirasieri, două divizii călări de dragoni și două divizii de dragoni și cavalerie ușoară pedestre, toate sprijinite de 24 de piese de artilerie. Până în 1805, Grande Armée crescuse până la o forță de 350.000,Chandler p. 333 bine echipată, bine antrenată și condusă de ofițeri competenți.
Armata rusă
Armata rusă din 1805 avea multe caracteristici de organizare Ancien Régime: nu exista o formație permanentă deasupra nivelului de regiment, ofițerii majori erau recrutați din cercuri aristrocratice (iar funcțiile erau vândute în general la prețuri mari); și soldatul rus, conform obiceiurilor din secolul 18, era adeseori bătut și pedepsit pentru a instaura disciplina. În plus, mulți ofițeri inferiori erau slab antrenați și aveau dificultăți în a își organiza soldații astfel încât să execute uneori complexele manevre necesare într-o bătălie. Cu toate acestea, rușii stăteau bine la capitolul artilerie, manevrată de soldați care adeseori se luptau din greu pentru a evita ca piesele lor să cadă în mâinile inamicilor.Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, Războaiele napoleoniene: Ascensiunea și decăderea unui imperiu. p. 33
Sistemul de aprovizionare al armatei imperiale ruse depindea în principal de populația locală și de aliații lor austrieci. Șaptezeci la sută dintre proviziile rușilor erau furnizate de către Austria. În lipsa unui sistem de aprovizionare stabil și organizat și din cauza supraîntinderii liniilor de aprovizionare, soldaților ruși le-a fost dificil să se mențină într-o stare bună de sănătate și capabili de luptă.
Armata austriacă right|100px Arhiducele Carol, fratele împăratului austriac, începuse să reformeze armata austriacă în 1801 reducând puterea Hofkriegsrat-ului, consiliul militar-politic responsabil cu luarea deciziilor în cadrul forțelor armate austriece.Fisher & Fremont-Barnes p. 31 Carol era cel mai bun comandant de câmp al Austriei,Andrew Uffindell, Marii generali ai războaielor napoleoniene. p. 155 însă nu era popular și la curtea imperială, pierzându-și mult din influență atunci când, împotriva sfatului său, Austria a decis să declare război Franței. Karl Mack a devenit noul comandant principal al armatei austriece, instituind reforme în privința infanteriei în ajunul războiului, care stipulau ca un regiment să fie compus din patru batalioane a câte patru companii în detrimentul vechilor trei batalioane de câte șase companii. Schimbarea subită nu a fost însoțită și de antrenamentul corespunzător al ofițerilor, astfel aceste noi unități nu erau conduse la fel de bine ca înainte.Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, Războaiele napoleoniene: Ascensiunea și decăderea unui imperiu. p. 32 Cavaleria austriacă era privită drept cea mai bună din Europa, dar detașarea multor unități de cavalerie la variate formații de infanterie i-a slăbit forța de impact în comparație cu echivalenta sa franceză masată.
Mișcări preliminare thumb|left|350px|Napoleon acceptă predarea nefericitului general Mack și a armatei austriece la Ulm. Pictură de Charles Thévenin. În august 1805, Napoleon, împărat al francezilor din mai anul trecut, și-a mutat armata de la Canalul Mânecii la Rin pentru a se confrunta cu noile amenințări austriece și rusești. Pe 25 septembrie, după un marș forțat și în mare secret, 200.000Richard Brooks (editor), Atlas de istorie militară mondială. p. 108 de trupe franceze au început să traverseze Rinul pe un front de 260 km (160 de mile).Andrew Uffindell, Marii generali ai războaielor napoleoniene. p. 15 Mack strânsese cea mai mare parte din armata austriacă la fortăreața Ulm din Bavaria. Napoleon spera să își balanseze forțele spre nord și să execute o mișcare de rotație care să îi aducă pe francezi în spatele austriecilor. Manevra Ulm a fost bine executată și pe 20 octombrie Mack și 23.000 de trupe austriece s-au predat la Ulm, ridicând numărul total de prizonieri austrieci al campaniei la 60.000. Deși victoria spectaculoasă a fost umbrită de înfrângerea flotei franco-spaniole în Bătălia de la Trafalgar, în ziua următoare succesul francezilor pe pământ a continuat cu căderea Vienei în noiembrie, împreună cu 100.000 de muschete, 500 de tunuri și podurile rămase intacte de-a lungul Dunării.David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 407
Între timp, sosirea târzie a trupelor ruse sub comanda lui Kutuzov l-a împiedicat să salveze armatele de câmp austriece, astfel că rușii s-au retras înspre nord-est pentru a aștepta întăriri și pentru a se reuni cu unitățile austriece care au supraviețuit. Francezii i-au urmărit, însă curând s-au găsit într-o poziție strategică dezavantajoasă: intențiile prusacilor erau necunoscute și puteau fi ostile, armatele rusă și austriacă erau acum unite și, pentru a întări frustrarea, liniile de comunicare ale lui Napoleon erau foarte lungi și necesitau garnizoane puternice pentru a le ține deschise. Napoleon a realizat că singura modalitate de a capitaliza succesul de la Ulm era să îi forțeze pe aliați într-o bătălie și să îi învingă.Chandler p. 409 Spre norocul său, țarul rus era dornic de luptă.
Bătălia thumb|200px|Napoleon cu trupele sale în ajunul bătăliei. Pictură de Lejeune.
Napoleon dispunea de aproximativ 65.000 de oameni și 157 de tunuri pentru bătălia iminentă, însă aproape 7.000 de trupe sub comanda lui Davout erau încă mult spre sud, în direcția Vienei.Andrew Uffindell, Marii generali ai războaielor napoleoniene. p. 19 Aliații aveau în jur de 73.000 de soldați, șaptezeci la sută dintre ei fiind ruși, și 318 tunuri.
Câmpul de luptă Partea nordică a câmpului de luptă era dominată de dealul Santon, înalt de 210 metri (700 de picioare), și de dealul Zuran, înalt de 260 de metri (850 de picioare), ambele fiind amplasate lângă vitalul drum Olmutz-Brno, care mergea de-a lungul unei axe vest-est. La vest de aceste două dealuri se afla satul Bellowitz, iar între ele pârâul Bosenitz, care curgea spre sud pentru a se uni cu pârâul Goldbach, ultimul traversând satele Kobelnitz, Sokolnitz și Telnitz. Piesa centrală a întregii zone erau înălțimile Pratzen, un deal ușor înclinat de aproape 11-12 metri (35-40 de picioare) înălțime. Un consilier a notat faptul că Napoleon le-a spus în mod repetat mareșalilor săi, "Domnilor, examinați acest teren cu atenție, va fi un câmp de luptă; veți avea rolul de a vă juca pe el".David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 412–413
Planurile și dispunerea aliaților 300px|thumb|Dispunerile aliaţilor (roşu) şi francezilor (albastru) la ora 18:00 pe 1 decembrie 1805