Emiratul Transiordaniei (în limba arabă: إمارة شرق الأردن ʾImārat Sharq al-ʾUrdun) a fost un teritoriu care a aparținut Imperiului Otoman, care, după încheierea luptelor Primului Război Mondial a devenit parte a a mandatului britanic al Palestinei. În 1921, Transiordania a fost desprinsă din Palestina și a devenit autonomă din punct de vedere politic sub conducerea emirului as-Sharif Abdullah bin al-HusaynBernard Wasserstein, 2004, pp. 105-106.. Într-o telegramă către Foreign Office, în care făcea un rezumat al rezultatelor conferinței de la San Remo, ministrul de externe George Curzon scria: „Granițele nu vor fi definite de tratatul de pace, ci trebui determinate mai târziu de către principalele puteri aliate”.
Când Samuel a organizat guvernul civil al teritoriilor sub mandat britanic la mijlocul deceniului al treilea, el a primit instrucțiuni clare din parte lui Curzon care stipulau faptul că în jurisdicția sa nu se află și Transiordania. După ocuparea de către francezi a Damascului în iulie 1920, aceștia, acționând în conformitate cu înțelegerile încheiate în timpul războiului cu aliații britanici, nu și-au extins controlul spre sud, în Transiordania. În toamna aceluiași an, fratele emirului Faisal, Abdulah, a organizat și condus un grup înarmat din Hedjaz în Transiordania. Abdulah amenința să atace Siria, revendicând drepturile dinastiei Hashemite asupra acestui teritoriu. Samuel a sesizat șansa care i se oferea pentru întărirea controlului britanic în regiune. În martie 1921, secretarul coloniilor, Winston Churchill, a vizitat Orientul Mijlociu și a susținut un plan prin care Transiordania era separată din teritoriul original al Palestinei, cu Abdulah numit emir sub autoritatea Înaltului Comisar, și în condițiile în care planurile pentru crearea unui cămin național evreiesc în Palestina să nu se aplice și în regiunea Transiordaniei. Prin această acțiune, teritoriul inițial al Palestinei a fost redus cu aproximativ 78%, lăsând ca prevederile Declarației Balfour să fie aplicate doar în restul de 22%. Transiordania a rămas sub controlul oficial al Ligii Națiunilor și sub administrație britanică până la obținerea independenței.
Stăpânirea otomană În timpul stăpânirii otomane, Transiordania nu a corespuns din punct de vedere teritorial, istoric sau cultural cu oricare formațiune existentă până la cucerirea ei de către turci. Cea mai mare parte a teritoriului făcea parte din vilayetul Siriei, iar regiunea sudică, cu ieșirea la Marea Roșie, a fost încorporată în provinciile Ma'an și Aqaba ale vilayetului HejazAvi Shlaim, 2007, p 16. .
Populația trăitoare în regiunea traversată de Iordan erau legate prin numeroase legături culturale, lingvistice și religioaseY. Ben Gad (1991), p. 105.. Locuitorii de la nord de Iordan erau asociați în mod tradițional cu Siria, iar cei de pe cursul inferior cu locuitorii Peninsulei Arabice. Mandatul britanic Administrația britanică a Ierusalimului acoperea doar aria de la vest de Iordan, iar regiunea de est a fost condusă de „căpitanul” Ma’anului, Alex KirkbrideAvi Shlaim, 2007, p. 11. până la venirea lui Abdulah la putere în noiebrie 1920. Mandatul Palestinei avea prevederi clare care, pe de-o parte sprijinea emigrația evreiască la est de Iordan, iar pe de altă parte permitea britanicilor să amâne sau să oprească extinderea prevederilor privitoare la Căminul național evreiesc la vest de fluviu.
În august 1922, guvernul britanic a prezentat un memorandum Ligii Națiunilor prin care cerea aprobarea pentru excluderea Transiordaniei din toate planurile privind colonizarea evreilor. Planul britanic a fost aprobat de Liga Națiunilor pe 12 august. Din acest moment, britanicii au administrat partea de la vest de Iordan ca „Palestina”, iar partea de la est ca „Transiordania” 12 august 1922 Britain is given the Mandate of the League of Nations to Administer Palestine.. Din punct de vedere tehnic a rămas un mandat unic, dar majoritatea documentelor oficiale se refereau la ele ca la două mandate separate. În mai 1923, Transiordania a primit un anumit grad de independență, funcția de șef de stat fiind exercitată de Abdullah, iar cea de reprezentat al monarhiei britanice de Harry St. John Philby.Avi Shlaim, 2007 p. 14..
Transiordania a rămas sub controlul britanicilor până la semnarea tratatului anglo-transiordanian din 1928. Transiordania a devenit independentă din punct de vedere oficial, dar britanicii au continuat să-și mențină prezența armată în țară și au exercitat controlul asupra politicii externe. De asemenea, britanicii controlau parțial finanțele regatului. Aspirațiile transiordanienilor nu au fost astfel satisfăcute în totalitate, ceea ce a dus la răspândirea nemulțumirilor în rândul cetățenilor regatului, reflectate în Congresul din 25 iulie 1928, primul de acest fel din țară, care a analizat prevederile tratatului bilateral și a propus un program politic de acțiuneAvi Shlaim, Lion of Jordan, 2007, p. 17..
Frontierele Transiordaniei nu au fost trasate decât după intrarea în vigoare a Mandatului britanic. În răsărit, frontierele au fost gândite în așa fel încât să ajute la construirea petroductului din Irak, prin Transiordania, spre teritoriile palestiniene.
Statalitatea și încheierea mandatului Emirul Hashemit Abdullah, fiul cel mai în vârstă al lui Sharif Hussein, aliat al britanicilor în timpul răzoiului mondial, a proclamat monarh al Transiordaniei. Prevederile mandatului pentru Palestina au fost revizuite în decizia din 16 septembrie 1922, în care s-a precizat administrația separată pentru Transiordania. Guvernul teritoriului era subiect al mandatului și a fost format de emirul Abdullah, fratele regelui Faisal al Irakului. Regatul Unit a recunoscut independența Transiordaniei pe 15 mai 1923 și a cedat controlul asupra țării treptat către noile autorități, păstrând însă dreptul de supraveghere a problemelor financiare, militare și politicii externe. Proclamarea independenței Transiordaniei a avut un impact important asupra sionismului revizionist, care avea ca obiectiv formarea unui stat pe ambele maluri ale Iordaniei. Prin recunoașterea independenței Transiordaniei, teritoriul Palestinei și implicit cel destinat viitorului cămin național evreiesc a fost redus foarte multWasserstein, 2004, The Making of Transjordan..
Departamentul de Stat al SUA a considerat că statutul mandatului nu a fost alterat de înțelegerea dintre Regatul Unit și Emirat din 20 februarie 1928League of Nations, Official Journal, 1928, p. 1574, prin care se recunoștea existența unui guvern independent în Transiordania și definea limitele atribuțiilor acestuia. Ratificarea acestei înțelegeri a fost făcută pe 31 octombrie 19291919 Foreign Relations of the United States, vol. XIII, Paris Peace Conference (1947), p. 100Marjorie M. Whiteman, Digest of International Law, vol. 1 (Washington, DC: U. S. Government Printing Office, 1963) 631
În 1937, consulul general al SUA în Ierusalim a trimis un raport prin care informa Departamentul de Stat că muftiul Palestinei a refuzat să accepte împărțirea teritoriului și nu a recunoscut-o. Consulul raporta de asemenea că, în schimb, emirul Abdullah cerea urgentarea acceptării internaționale a înțelegerii ținând seama de realitățile locale, dar dorea modificarea frontierelor și administrația enclavei neutreForeign relations of the United States diplomatic papers, 1937. The British Commonwealth, Europe, Near East and Africa, vol. II, p. 894 .
În timpul negocierilor de la Ialta s-a subliniat că mandatele Ligii Națiunilor ar trebui plasate sub mandatul ONU. Agenția Evreiască a trimis un memoriu la Conferința de la San Francisco cerând asigurarea din partea marilor puteri că nici un acord de mandat ONU să nu contravină dreptului evreilor de întemeiere a unui stat propriu, drept garantat de Declarația Balfour și de Mandatul pentru Palestina. Conferința a respins în mod implicit cererea evreilor prin Articolul 80 al Cartei ONU, care stipula că mandatul organizației internaționale „ar putea” modifica un mandatJacob Robinson, Palestine and the United Nations: Prelude to a Solution, Greenwood Press, 1971, pp. 2-3. Istoricul negocierilor articolului sus-numit, așa cum este ea reflectată în documentele americane, indică că a fost dezvoltată ca o înțelegere de status quo cu privire la mandatul pentru Palestina. Forma finală a Articolului 80 a fost rezultatul insistențelor Ligii Arabe, care se temea de o eventuală relaxare a prevederilor Cărții Albe din 1939"Palestine" în Foreign relations of the United States: diplomatic papers, 1945. General: the United Nations, vol. I, pp. 859-860 .
Atunci când Regatul Unit și-a anunțat intențiile pentru acordarea independenței Transiordaniei, Adunarea Generală a Ligii Națiunilor a adoptat o rezoluție de sprijinire a unei asemenea hotărâri. Agenția Evreiască și o serie de juriști au ridicat o serie de obiecțiuni. Duncan Hall a afirmat că fiecare mandat are natura unui tratat, iar în această calitate nu ar putea fi modificat unilateral.H. Duncan Hall, Mandates, Dependencies and Trusteeship, Carnegie Endowment, 1948, pp. 91-112. John Marlowe a notat că în ciuda independenței Transiordaniei, conferită prin tratatul din 1946, englezii au continuat să se folosească pentru serviciile de poliție și de apărare a frontierei de Legiuniea Arabă, aflată din punct de vedere oficial sub comanda Transiordaniei, dar din punct de vedere preactic sub cea a Regatului Unit.John Marlowe, The Seat of Pilate; an Account of the Palestine Mandate, London, Cresset Press, 1959, p. 222. Purtătorul de cuvânt al Agenției Evreiești a spuis că Transiordania este parte integrantă a Palestinei, iar, în conformitate cu Articolul 80 din Carta ONU, poporul evreu are un interes legitim în acest teritoriuNational Archive, Tel Aviv University, Palestine Post, The Mandate is Indivisble, 9 aprilie 1946, p. 3 .
În 1948 a fost semnat Tratatul de la Londra și Transiordania a fost proclamată regat pe 25 mai 1946. Parlamentul l-a proclamat rege pe emir, iar numele oficial al regatului s-a schimbat din Emiratul Transiordaniei în „Regatul Hashemit al Transiordaniei”.
Tratatul anglo-american, cunoscut și sub numele „Convenția mandatului Palestinei”, permitea SUA să amâne orice acțiune unilaterală a britanicilor pentru terminarea mandatului. Proclamarea independenței Siriei și Libanului prevedea că „independența și suveranitatea Siriei și Libanului nu vor afecta situația juridică așa cum rezultă din actul mandatului. Această situație poate fi schimbată bineînțeles doar cu acordul Consiliului Ligii Națiunilor, cu încuviințarea guvernului Statelor Unite, unul dintre semnatarii Convenției franco-americane din 4 aprilie 1924”Foreign relations of the United States diplomatic papers, 1941. The British Commonwealth; the Near East and Africa, vol. III, 1941, pp. 809-810; Marjorie M. Whiteman, Statement of General de Gaulle of 29 noiembrie 1941, concerning the Mandate for Syria and Lebanon, Digest of International Law, vol. 1, Washington, DC: U. S. Government Printing Office, 1963, pp. 680-681.