Konstantínos G. Karamanlís (în ) () a fost un politician din Grecia.
De patru ori prim-ministru și de două ori președinte al Greciei, a fost o figură centrală a vieții politice grecești, cu o carieră întinsă pe mare parte din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Viața timpurie S-a născut în orașul Proti, Macedonia, Imperiul Otoman (acum Grecia). El a devenit cetățean grec în 1913, după ce Macedonia a fost anexată de Grecia la finalul celui de al Doilea Război Balcanic. Tatăl său era Georgios Karamanlis, un profesor care a luptat în Conflictul Grec pentru Macedonia, în 1904–1908. După ce și-a petrecut copilăria în Macedonia, s-a dus la Atena pentru a-și susține doctoratul în drept. A practicat dreptul în Serres, a intrat în politică în Partidul Poporului și a fost ales membru al Parlamentului pentru prima dată la vârsta de 28 de ani, la alegerile legislative din 1936. Datorită problemelor de sănătate, Karamanlis nu a participat la Războiul greco-italian.
Primul mandat de prim-ministru După cel de-al Doilea Război Mondial, Karamanlis a avut o ascensiune rapidă pe plan politic. A fost susținut de colegul de partid și prietenul său apropiat Lambros Eftaxias, care a fost ministrul agriculturii în cabinetul premierului Konstantinos Tsaldaris. Prima funcție politică importantă a fost cea de Ministru al Muncii și al Protecției Sociale în 1947. A mai fost Ministrul Mediului în guvernul Alexandros Papagos.Laurence Stern, The Wrong Horse, (1977) p.17. A câștigat admirația Ambasadei Statelor Unite pentru eficiența cu care a construit drumuri și a administrat programele americane de ajutorare.
Când Alexandros Papagos a decedat datorită unei boli (1955), Regele Paul I al Greciei l-a numit pe Karamanlis, atunci în vârstă de 48 de ani, în funcția de prim-ministru.Ibid. p.17. Regele a evitat să numească pe vreunul din Stephanos Stephanopoulos sau Panagiotis Kanellopoulos, cei doi grei fiind considerați cei mai probabili succesori ai lui Papagos. Karamanlis a devenit pentru prima dată prim-ministru în 1955, și a reorganizat pardidul Adunarea Greacă (Ελληνικός Συναγερμός), schimbându-i denumirea în Uniunea Națională Radicală. Unul din primele proiecte de lege pe care le-a promovat în perioada ca prim-ministru a fost acordarea dreptului de vot femilor, care era inactiv deși fusese aprobat în 1952. Karamanlis a câștigat trei scrutine succesive (1956, 1958 și 1961).
În 1959 a anunțat un proiect pe cinci ani (1960–65) pentru economia greacă, dorind progresul agriculturii și al producției industriale, investiții majore în infrastructură și promovarea turismului. Pe plan internațional, Karamanlis a abandonat fostul obiectiv strategic al guvernului de unire a Ciprului cu Grecia, în favoarea susținerii independenței Ciprului. În 1958, guvernul său s-a angajat în negocieri cu Regatul Unit și Turcia, care au culminat cu Acordul de la Zürich ca bază a independenței Ciprului. Acesta a fost ratificat în 1959, la Londra, de Arhiepiscopul Macarie al III-lea.
Afacerea Merten Max Merten a fost un „Kriegverwaltungsrat” (consilier din administrația militară) al forțelor de ocupație naziste în Salonic. În 1959 a fost luat prizonier în Grecia și condamnat la 25 de ani, fiind considerat criminal de război. Pe 3 noiembrie în acel an, Merten a beneficiat de o amnistie pentru criminalii de război, și a fost eliberat și extrădat în Reublica Federală Germania după presiunile politice și economice din partea Germaniei de Vest (care, la acea vreme, a găzduit mii de imigranți greci)Kathimerini on the Merten affair Arestarea lui Merten a înfuriat-o pe Regina Frederica, de origine germană, nepoata kaiserului Wilhelm al II-leaAnagnosis Books: Queen Frederika. An arrogant woman who was a grand-daughter of the Kaiser care s-a întrebat dacă "aceasta este calea pe care o înțelege domnul procuror în dezvoltarea relațiilor dintre Germania și Grecia?”Giannis Katris, "The Birth of Neofascism in Greece", Papazisis Editions, pp 100-106
În Germania, Merten a fost achitat de toate acuzațiile datorită „lipsei de dovezi”. Pe 28 septembrie 1960 ziarele germane Hamburger Echo și Der Spiegel au publicat fragmente din extrădarea sa către autoritățile germane în care Merten susține că Karamanlis, apoi Ministrul Internelor Takos Makris și soția sa Doxoula (pe care a descris-o ca nepoata lui Karamanlis), împreună cu Ministrul adjunct al Internelor George Themelis au fost informatori în timpul ocupației naziste a Greciei. Merten a pretins că Makris și Karamanlis au fost recompensați pentru serviciile aduse cu o afacere din Salonic, care aparținuse unui evreu grec deportat la Auschwitz. A mai precizat că el a făcut presiuni asupra lui Karamanlis și Makris pentru a-i acorda amnistia și a-l elibera din închisoare.
Karamanlis a respins acuzațiile ca fiind nefondate și absurde, și l-a acuzat pe Merten că a încercat „să-l șantajeze” înainte de a face declarațiile. De asemenea, Guvernul Germaniei de Vest a descris acuzațiile ca defăimătoare și calomnioase. Karamanlis a acuzat partidul de opoziție de pornirea unei campanii defăimătoare la adresa sa. Deși Karamanlis nu l-a dat niciodată în judecată pe Merten, Takos, Doxoula Makris și Themelis au dat în judecată ziarul Der Spiegel într-un tribunal grec, iar revista a fost găsită vinovată de calomnie în 1963. Merten nu a participat la procedurile de judecată. Afacerea Merten a rămas în centrul discuțiilor politice până în 1961.
Acuzațiile lui Merten împotriva lui Karamanlis nu au fost niciodată coroborate într-o instanță de judecată. Istoricul Giannis Katris, un critic aprig al lui Karamanlis, a afirmat că acesta ar fi trebuit să-și dea demisia și să-l traduca în justiție pe Merten într-o instanță germană pentru a-și spăla onoarea. Cu toate acestea, Katris respinge acuzațiile ca fiind „nefondate” și „evident false”.
Viziunea europeană Încă din 1958 Karamanlis a promovat cu mult elan aderarea Greciei la Comunitatea Europeană. El a considerat aderarea Greciei la CE un vis personal deoarece o privea ca realizarea a ceea ce numea „Destinul european al Greciei”.Greece's Gain Time Magazine Archives Quote: "While it was Rallis who hailed the new membership and its promise, much of the credit belonged to former Prime Minister and now President Constantine Caramanlis. For him, entry into the Communiy was the fulfillment of a dream, a sealing of what he calls "Greece's European destiny." In his view, being part of the democratic Western European family of nations should help ensure political stability for a country crushed by military dictatorship from 1967 to 1974." A făcut lobby în acest sens pe lângă mai mulți lideri europeni, printre care cancelarul german Konrad Adenauer și președintele francez Charles de Gaulle, lobby urmat de doi ani de negocieri intense cu Bruxelles-ul.
Eforturile sale intense au dat roade și pe 9 iulie 1961 guvernul său și europenii au semnat protocoalele Tratatului de asociere a Greciei la Comunitatea Economică Europeană. Ceremonia semnării a avut loc în Atena care a primit delegațiile guvernelor importante din blocul celor șase membri: Germania, Franța, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda, un precursor al Uniunii Europene.
Ministrul economiei Aristidis Protopapadakis și ministrul de externe Evangelos Averoff au fost și ei prezenți. Printre delegații europeni s-au mai numărat și vice-cancelarul Ludwig Erhard și ministrul de externe belgian Paul-Henri Spaak, un pioner al Uniunii Europene și laureat al Premiului Carol cel Mare la fel ca și Karamanlis.
Aceasta a avut un efect benefic în economia izolată a Greciei, rupând dependențele economice și ajutorul militar al Statelor Unite în special prin intermediul NATO. Grecia a devenit prima țară europeană care a primit statutul de membru asociat după cele șase națiuni fondatoare ale CEE. În noiembrie 1962 tratatul de aderare și-a făcut efectul pregătind primirea funcției de membru cu drepturi depline al CEE în 1984, după eliminarea treptată a tuturor taxelor vamale grecești asupra importurilor din CEE. O clauză finanicară din protocolul principal a asigurat între anii 1962 și 1972 împrumuturi în valoare de 300 milioane de dolari subvenționate de Comunitatea Europeană pentru a mări competitivitatea economiei elene înainte ca țara să devină membru cu drepturi depline. Ajutorul financiar, precum și protocolul de aderare, au fost suspendate între anii de juntă 1967-74, perioadă în care Grecia a fost exclusă din CEE. De asemenea, în timpul dictaturii, Grecia s-a retras din Consiliul Europei de teama unor investigații jenante ale Consiliului, urmate de acuzațiile de practică a torturii.Time magazine archives "I Am with You, Democracy Is with You" Quote: "Denied Benefits. When the Council of Europe tried to investigate charges that the regime was torturing prisoners, Athens quit the respected if powerless body rather than risk the inquiry. The Common Market was so repelled by the actions of the junta that it expelled Greece from associate membership in the EEC, thus denying the Greek economy some $300 million annually in agricultural benefits." luni, 5 august 1974. Accesat la 6 iulie 2008
La puțin timp după întoarcerea în Grecia după metapolitefsi, în 1975, Karamanlis a reactivat eforturile pentru ca Grecia să devină membră cu drepturi depline pe baza motivelor politice și economice. Karamanlis era convins că poziția de membru în CEE va asigura stabilitatea politică într-un stat care trecea de la dictatură la democrație.
În mai 1979 a semnat tratatul de aderare. Grecia a devenit al zecelea membru al Uniunii Europene pe 1 ianuarie 1981, cu trei ani mai devreme decât se prevedea în protocol.
Auto-exilul În alegerile din 1961, Uniunea Națională Radicală a câștigat 50,80 % din votul alegătorilor. Pe 31 octombrie, Georgios Papandreou a declarat că rezultatele electorale erau așa datorită alegerilor trucate și a fraudelor. Karamanlis a răpuns că dacă ar fi fost așa, frauda electorală a fost coordonată de Palat. Tensiunile politice s-au acutizat, Papandreou refuzând să recunoască guvernul Karamanlis. Pe 14 noiembrie 1961 a inițiat un „protest aspru”("ανένδοτο αγώνα") împotriva lui Karamanlis.
Tensiunile între Karamanlis și Palat au crescut și mai mult deoarece Karamanlis a folosit dreptul de veto împotriva inițiativei de strângere de fonduri a Reginei Frederica. Pe 17 iunie 1963 Karamanlis și-a dat demisia din funcția de prim-ministru, după o contră cu Regele Paul al Greciei, și a petrecut patru luni în străinătate. Între timp țara era în fierbere în urma asasinării lui Gregoris Lambrakis, un parlamentar de stânga, de către extremiștii de dreapta în timpul unei demonstrații pentru pace în Salonic. Partidul de opoziție l-a acuzat pe Karamanlis de complicitate morală la asasinat.
În alegerile din 1963, Uniunea Națională Radicală, condusă de el, a fost învinsă de Uniunea de Centru în frunte cu Georgios Papandreou. Dezamăgit de rezultat, Karamanlis a părăsit Grecia sub numele Triantafyllides. Și-a petrecut următorii 11 ani în auto-exil în Paris, Franța. Karamanlis a fost urmat la conducerea UNR de Panagiotis Kanellopoulos.
În 1966, Constantin al II-lea al Greciei l-a trimis pe emisarul său Demetrios Bitsios la Paris cu misiunea de a-l convinge pe Karamanlis să se întoarcă în Grecia pentru a-și relua rolul din politica greacă. Conform afirmațiilor făcute de fostul monarh numai după ce ambii au decedat, Karamanlis i-ar fi răspuns lui Bitsios că s-ar întoarce cu condiția ca regele să impună legea marțială, așa cum era în prerogativul său constituțional.Alexis Papachelas, "Constantine Speaks", TO BHMA, 29 January 2006.