În ultimul sfert al secolului al-XIX-lea, Lisabona, imaginea a ceea ce s-a întâmplat în principalele orașe Europene, era un oraș în plină expansiune și consumul de electricitate a ținut, de asemenea, ritmul cu urbanizarea orașului: în primul rând, înlocuind gazul în iluminatul public, apoi motoarele electrice au început să câștige treptat avantaj în industrie și în cele din urmă casele cele mai bogate, au început epoca de uz casnic a energiei electrice.
În capitala Lusitană, existau două centrale care furnizau electricitate în oraș: Centrala de Avenida (1889) și Centrala de Boavista (1903). Numele lor erau strâns legate de locurile unde erau instalate; a fost din această cauză că în timpul fazei de început a proiectului Centralei Tejo, toponimia a continuat să fie în vigoare și a fost numită Centrala Junqueira, pentru că se situa în zona de Junqueira. În ciuda acestui lucru, acest nume a fost de scurtă durată, deoarece, odată construită, în documentele oficiale și pe fațada centralei, ea a adoptat numele râului (fluviului) care i se potrivea-Centrala Tejo.
Primitiva Centrală Tejo Micile centrale existente în capitală (Avenida și Boavista) au devenit insuficiente prin creșterea cererii de energie electrică și, pe lângă aceasta, erau situate în cartierele puternic urbanizate producând intense impacte ambientale pentru persoane și fără spațiu pentru mai mult decât previzibilele extinderi pe care noua industrie de electricitate l-e prezenta. Pentru aceste motive, la începutul anului 1908, compania care deținea concesiunea de producție și distribuție a energiei electrice în Lisabona, Companiile Reunite de Gaz și Electricitate (CRGE) au luat hotarârea de a construi o nouă centrală termoelectrică în Lisabona. În autorizația de exploatare s-a cerut permisiunea pentru a instala “o nouă stație generatoare de energie”, situată într-o zonă de fabricație care se întindea între Arsenalul de Marină și plaja Pedrousos, în partea de vest a orașului.
Locul ales se situa exact la jumătatea distanței dintre Palatul Belem și Frânghia Națională de Junqueira, care persistă până astăzi. Deci, după atragerea de capital pentru a finanța noua centrală termoelectrică, în Martie 1908 a început construcția fabricii care avea să furnizeze electricitate în Lisabona și în împrejurimile ei timp de peste patru decenii.
Proiectul tehnic definitiv a fost realizat de inginerul Lucien Neu, care a folosit tot spațiul utilizabil amplasând turbinele într-o arie centrală și cazanele dispuse în ambele laturi. Acest proiect a suferit diverse modificari de extindere a lucrărilor în comparație cu ceea ce era stabilit inițial. Compania responsabilă cu construcția clădirilor a fost Vieillard & Touzet, care a păstrat aproximativ 50 de lucrători în aceste locuri de muncă. În vara anului 1909, Centrala Tejo a fost inaugurată formal deși, până la finalul anului 1910, au fost schimbări majore în cadrul acesteia, ca achiziționarea de noi turboalternatoare sau extinderea sălii de cazane, care a implicat construcția unui nou coș de fum cu înalțimea de 36m, în formă de trunchi de piramidă inversată.
De la construcția sa și până în 1912, Centrala de Junqueira a achiziționat noi mașinării pentru a crește producția. În 1908 a început cu două alternatoare, fiecare cu câte 1 MW de putere, provenite de la Centrala de Boavista și șase boilere de marca Delaunay – Belleville. Extinderea din 1910,a implicat instalarea a trei noi turboalternatoare Brown Boveri & Ca. care au crescut puterea totală la 7,75 MW, precum și patru boilere la început la care s-au alăturat mai târziu încă cinci cu o mai mare putere de vaporizare. Astfel, în 1912, când tot echipamentul a fost instalat, vechea Centrală Tejo dispunea de cincisprezece mici boilere Belleville și cinci grupuri generatoare care furnizau electricitate la rețeaua electrică a orașului Lisabona.
În ceea ce privește exteriorul, clădirea care adăpostea acest extins set de mașini, prezenta un fel de arhitectură caracteristică micilor centrale electrice de la sfârșitul secolului al-XIX-lea, așa-numite “fabrici de electricitate”. Planul său corespundea cu o navă longitudinală acoperită cu două componente și trei pavilioanae adiacente în partea de vest; între ele, două subțiri coșuri de fum dubla înălțimea corpului de fabrică și “păzea”spațiul. Pe fațadele Nord - Sud se putea aprecia inscripția: “1909 / Cªs Reunidas Gas e Electricidade / Estação Eléctrica Central Tejo” (“1909 / Companiile Reunite de gaz și Electricitate / Stația Electrică Centrala Tejo”).
Această primitivă Centrală Tejo a fost programată pentru a lucra o perioadă de șase ani (1908-1914), până ce CRGE avea să obțină resursele necesare pentru a construi o centrală de mai mari dimensiuni și de o capacitate mai mare. Cu toate acestea, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial în acest ultim an, acesta a făcut ca această veche Centrală Tejo să-și prelungească termenul și să fie operativă până în anul 1921. Producția și distribuția de electricitate a început să se realizeze în condiți foarte precare,deoarece, printre alte aspecte, combustibilul utilizat era de slabă calitate și ca urmare, cazanele sufereau constante avarii, care au dus la incetinirea semnificativă a ritmului de extindere și dezvoltare a electricități în oraș. În ciuda acestor dificultăți lucrările de construcție ale clădirii pentru cazanele de joasă – presiune au continuat și la finalul anului 1916 Centrala a început să primească abur de la primele două cazane de joasă presiune instalate în noua clădire, încă în construcție, dar care asigurau condițiile necesare pentru alimentarea grupurilor generatoare existente.
Odată construită și făcută pe deplin operațională clădirea de Joasă Presiune, în anul 1921, vechea Centrală Tejo a fost dezactivată și dezmembrată făcând ca acolo să existe o serie de ateliere și depozite. Câțiva ani mai târziu, cu nevoia de a construi o nouă clădire pentru cazanele de Înaltă Presiune, această veche centrală, a fost demolată în anul 1938, din care nu a rămas nici o urmă din ea.
Actuala Centrală Tejo Necesitatea de a construi o nouă centrală pentru a suprima necesitatea crescândă de electricitate și a nesiguranței în care se aflau instalațiile din timpuria Centrală Tejo, a făcut ca în anul 1914 să înceapă construcția de noi clădiri și instalarea mașinilor cu o mai mare eficiență, aceasta a fost o fază de creștere și modernizare care s-a oprit abia în anul 1951, când a fost instalat cazanul nr.15, acesta fiind și ultimul cazan instalat.
În termeni generali, distingem două perioade principale de construcție: Prima între anii 1914 și 1930, care corespunde cu instalațiile de Joasă Presiune, timp în care s-a construit și s-a extins sala de cazane de joasă presiune și sala de mașini. Cea de a doua se încadrează între anii 1938 și 1951, care corespunde cu montarea instalațiilor corespunzatoare pentru producera în Înaltă Presiune. La sfârșitul acestei perioade, setul arhitectural s-a menținut neschimbat până astăzi, evidențiindu-se în mod special, clădirea pentru cazanele de înaltă presiune.
Joasă presiune Odată cu construcția clădirii pentru cazanele de joasă presiune și a noii Săli de mașini, Centrala Tejo a început să se consolideze fie în aspectele productive fie la nivel arhitectonic, folosind cărămidă la fațadele vizibile de pe tot complexul industrial.
Din nou, în această perioadă de joasă presiune este posibil să se distingă trei faze de construcție: Prima între anii 1914 și 1921. Corespunde cu începerea construcției clădirii pentru cazane, cu distribuitorul de cărbune și cu sala de mașini. A doua etapă din anii 1924-1928; iese în evidență față de prima extindere, cu construirea unui corp de fabrică pentru instalarea noilor cazane și alt distribuitor de cărbune, identic cu cel existent, un nou grup generator și căile circuitului de răcire și respectivele canale. În final, a treia etapă,între anii 1928 și 1930, în care a avut loc ultima prelungire a sălii pentru cazane – cu achiziționarea de cuptoare de mai mari dimensiuni decât precedentele și de sala de mașini.
Prima Fază (1914-1921) Construcția clădirilor de joasă presiune și de mașini a început în 1914. Proiectul a inclus mai multe corpuri ale fabricii: două nave longitudinale cu acoperișul în două componente, fiecare pentru a adăposti șase cazane de joasă presiune de marca Babcock & Wilcox; o sală de mașini cu o capacitate pentru două turboalternatoare germane AEG cu puterea de 8MW; și un edificiu de comandă și o substație de mai mici dimensiuni. Construcția a început de la nord la sud și de la est la vest; pe lângă aceasta, s-a proiectat posibilitatea de extindere, pe mai târziu, până la fluviul Tajo, în sud.
La puțin timp după începerea lucrărilor, a izbucnit Primul Război Mondial, provocând întârzâieri la termenul stabilit și probleme în primirea turboalternatoarelor comandate în Germania, care au rămas reținute până la sfărșitul conflictului. Cu toate acestea, în anul 1916 au fost montate primele două cazane de joasă presiune (care în proiect le-au fost atribuite nr. 5 și 6) pentru aprovizionarea generatoarelor de la primitiva Centrală.
În următori doi ani s-au montat două noi cazane (nr.3 și 4) care, împreună cu 5 si 6, au depășit puterea pe care vechiile generatoare ale primitivei Centrale Tejo, o puteau suporta. CRGE a constatat că era esențială obținerea unui alt turboalternator adăugându-l la cele două generatoare deja comandate de câțiva ani de la furnizorul german și care continuau să fie reținute și, astfel,a vansarea construirii unei părți a sălii de mașini pentru a adăposti acest nou generator. În anul 1919, a început să funcționeze un nou turboalternator de marca elvețiană Escher & Wyss de o putere de 7500 kW.
În anul următor au fost instalate cazanele restante (nr.1 și 2) și acum, cu războiul terminat, cele două grupuri germane AEG au fost în cele din urmă primite, intrând ăn serviciu în anul 1921. Cu instalarea finală a acestor șase cazane și trei grupuri generatoare, producția s-a stabilizat și a fost posibilă demontarea echipamentului de la învechita Centrală de Junqueira.
Faza a doua (1924-1928) Progresiv, în funcție de creșterea consumului, a fost din nou indispensabil să se efectueze noi și importante lucrări la Centrală pentru a crește și finaliza sala pentru cazanele de joasă presiune. În programul elaborat de CRGE era prevăzută extinderea unei nave industriale care să adăpostească trei noi cazane de joasă presiune și achiziționarea de un nou grup generator.
Astfel în anul 1922 a fost efectuat un studiu privind instalarea cazanelor nr.7 și 9 și posibilitatea de funcționare cu cărbune pulverizat care s-a dovedit neproductiv, deoarece la cazanulnr.6, testele realizate pentru a aplica acest proces nu au dat rezultate satisfăcătoare. Cu toate acestea, la cazanul nr.11 s-ar fi utilizat cărbune pulverizat.
“Noua sală de cazane”,cum era cunoscută,avansa spre sud, în direcția fluviului Tajo, cu fațada din fată rămânând neterminată, fiind acoperită temporar cu o tablă de zinc și o structură metalică care imita ferestre pe partea opusă, deoarece se presupunea a treia și ultima extindere a acestei săli de joasă presiune. Cazanele 7 și 9, de marca Babcock & Wilcox, au fost primele instalate în acest nou spațiu, în anul 1924 și respectiv în anul 1925. Al treilea, cazanulnr.11. era de marca Humboldt și a fost instalat în anul1928; cum folosea cărbune pulverizat,a avut propria moară.
Sala de mașini nu a suferit nici o modificare în dimensiune, dar în interiorul acesteia a fost montat un grup generator de 8MW în anul 1925, numărul 4 de marca Stal-Asea. De asemenea, au fost construite canalele și două sifoane în docurile noi în circuitul de răcire, care aducea apa din fluviu până în interiorul Centralei.
Faza a treia (1928-1930)