Urșii sunt mamifere omnivore din familia Ursidae aparținând subordinului Caniformia. Deși există doar opt specii de urși, aceștia sunt răspândiți, apărând într-o mare varietate de habitate în toată emisfera nordică și parțial în emisfera sudică. Se găsesc în America de Nord, America de Sud, Europa și Asia. Caracteristicile comune ale urșilor moderni includ corpuri mari cu picioare îndesate, bot lung, urechi mici rotunjite, păr aspru, labe plantigrade cu cinci gheare neretractibile și cozi scurte.
În timp ce ursul polar este în mare parte carnivor, iar ursul panda se hrănește aproape în întregime cu bambus, celelalte șase specii sunt omnivore, cu diete variate. Cu excepția cuplurilor în timpul curtarii și a mamelor cu puii lor, urșii sunt în general animale solitare. Pot fi diurni sau nocturni și au un excelent simț al mirosului. În ciuda constituției lor greoaie și a mersului stângace, ei sunt alergători, cățărători și înotători experți. Urșii folosesc adăposturile naturale, cum ar fi peșterile și copacii scorburoși, drept bârloguri; majoritatea speciilor petrec iarna în interiorul bârlogului într-o lungă perioadă de hibernare, care poate ajunge până la 100 de zile.
Urșii au fost vânați încă din timpuri preistorice pentru carnea și blana lor; au fost folosiți în lupte și alte forme de divertisment, cum ar fi să danseze. Cu prezența lor fizică puternică, ei joacă un rol proeminent în arte, mitologie și alte aspecte culturale ale diferitelor societăți umane. În vremurile moderne, urșii au fost supuși unei presiuni din cauza invadării habitatelor lor și a comerțului ilegal cu părți din urși. IUCN enumeră șase specii de urși ca fiind vulnerabile sau pe cale de dispariție și chiar specia cea mai puțin îngrijorătoare, cum ar fi ursul brun, este expusă riscului de dispariție în anumite țări. Braconajul și comerțul internațional al acestor populații cele mai amenințate sunt interzise, dar sunt încă în desfășurare.
Etimologie Cuvântul românesc urs este moștenit din limba latină, ursus. Alte denumiri legate de urși, cum ar fi cea a infraordinului Arctoidea provine din greaca veche ἄρκτος (arktos), „urs”, precum și termenii „arctic” și „antarctic”.
Numele taxonilor urșilor, cum ar fi Ursidae și Ursus, provin din latinescul Ursus (urs)/Ursa (ursoaică). Prenumele feminin „Ursula”, derivat inițial din numele unui sfânt creștin, înseamnă „mica ursă” (diminutiv din latinescul ursa). În Elveția, prenumele masculin „Urs” este deosebit de popular, în timp ce numele cantonului și orașului Berna sunt derivate din Bär, cuvântul german pentru urs. Numele germanic Bernard (inclusiv Bernhardt și forme similare) înseamnă „urs curajos”, „urs robust” sau „urs îndrăzneț”.
Cuvântul englezesc „bear” provine din engleza veche bera și aparține unei familii de nume pentru urs în limbile germanice, cum ar fi suedezul björn. În mod convențional, se spune că această formă este legată de un cuvânt proto-indo-european pentru „maro”, astfel încât „ursul” ar însemna „cel maro”. Cu toate acestea, lingvistul Donald Ringe notează că, deși această etimologie este plauzibilă din punct de vedere semantic, nu se poate găsi un cuvânt care să însemne „maro” în această formă în proto-indo-european. El sugerează în schimb că „urs” provine din cuvântul proto-indo-european *ǵʰwḗr- ~ *ǵʰwér „animal sălbatic”.
Taxonomie Familia Ursidae este una dintre cele nouă familii din subordinul Caniformia, ordinul Carnivora. Cele mai apropiate rude în viață ale urșilor sunt pinipedele, canidele și musteloidele. Urșii moderni cuprind opt specii în trei subfamilii: Ailuropodinae (monotipic cu ursul panda), Tremarctinae (monotipic cu ursul cu ochelari) și Ursinae (conținând șase specii împărțite în unul până la trei genuri, în funcție de autoritate). Analiza cromozomilor nucleari arată că cariotipul celor șase urși este aproape identic, fiecare având 74 de cromozomi, în timp ce panda uriaș are 42 de cromozomi și ursul cu ochelari 52. Aceste numere mai mici pot fi explicate prin fuziunea unor cromozomi; în plus, faptul că modelele de bandă de pe acestea se potrivesc cu cele ale speciilor ursine dar diferă de cele ale procionidelor, susține includerea acestor două specii în Ursidae mai degrabă decât în Procyonidae, unde au fost plasate de unele autorități anterioare.
Filogenie Urșii formează o cladă în cadrul Carnivora. Cladograma se bazează pe filogenie moleculara de șase gene la Flynn, 2005.
Rețineți că, deși sunt numiți „urși” în unele limbi, panda roșii și ratonii și rudele lor apropiate nu sunt urși, ci mai degrabă musteloizi.
Există două ipoteze filogenetice cu privire la relațiile dintre speciile de urși existente și fosile. Una este toate speciile de urși sunt clasificate în șapte subfamilii: Amphicynodontinae, Hemicyoninae, Ursavinae, Agriotheriinae, Ailuropodinae, Tremarctinae și Ursinae. Mai jos este o cladogramă a subfamiliilor de urși după McLellan și Reiner (1992) și Qiu și colab. (2014):
A doua ipoteză filogenetică alternativă a fost implementată de McKenna și colab. (1997) pentru a clasifica toate speciile de urși în superfamilia Ursoidea, Hemicyoninae și Agriotheriinae fiind clasificate în familia „Hemicyonidae”. În clasificarea McKenna și Bell, atât urșii, cât și pinipedele se află într-un parvordin de mamifere carnivore cunoscute sub numele de Ursida, împreună cu mamiferele extincte din familia Amphicyonidae. Mai jos este cladograma bazată pe clasificarea McKenna și Bell (1997):
Filogenia speciilor de urs existente este prezentată într-o cladogramă bazată pe secvențierea completă a ADN-ul mitocondrial de Yu și colab. (2007) Panda uriaș, urmată de ursul cu ochelari, sunt în mod clar cea mai veche specie. Relațiile celorlalte specii nu sunt foarte bine rezolvate, deși ursul polar și ursul brun formează o grupare apropiată.
Caracteristici fizice Mărime
Familia urșilor include cele mai masive animale terestre existente din ordinul Carnivora. Ursul polar este considerat a fi cea mai mare specie existentă,Ward and Kynaston, p. 61 cu masculi adulți cântărind 350–700 de kilograme și măsurând 2,4–3 metri în lungime totală. Cea mai mică specie este ursul malaez, care are o greutate de 25–65 kg și 100–140 cm în lungime.
Urșii preistorici din America de Nord și de Sud cu față scurtă au fost cele mai mari specii cunoscute că au trăit. Despre cel din urmă s-a estimat că avea o greutate de 1.600 kg și o înălțime de 3,4 m. Greutatea corporală variază de-a lungul anului la urșii din climatul temperat și arctic, deoarece aceștia acumulează rezerve de grăsime vara și toamna și pierd în greutate în timpul iernii.
Morfologie
Urșii sunt în general animale voluminoase și robuste, cu cozi scurte. Sunt dimorfi sexual în ceea ce privește dimensiunea, masculii fiind de obicei mai mari. Speciile mai mari tind să prezinte niveluri crescute de dimorfism sexual în comparație cu speciile mai mici. Bazându-se pe putere mai degrabă decât pe viteză, urșii au membre relativ scurte, cu oase groase pentru a-și susține volumul. Omoplatul și pelvisul sunt în mod corespunzător masive. Membrele sunt mult mai drepte decât cele ale felinelor întrucât nu este nevoie ca ei să se flexeze în același mod din cauza diferențelor de mers. Membrele anterioare puternice sunt folosite pentru a prinde prada, pentru a excava bârlogurile, pentru a dezgropa animale ascunse în vizuini, pentru a răsturna stâncile și buștenii pentru a localiza prada și a lovi animale mari.
Spre deosebire de majoritatea carnivorelor terestre, urșii sunt plantigrazi. Își distribuie greutatea către picioarele din spate, ceea ce le face să pară greoaie când merg. Sunt capabili de explozii de viteză, dar obosesc curând și, ca rezultat, se bazează mai mult pe ambuscadă decât pe urmărire. Urșii pot sta pe picioarele din spate și pot sta drept, cu un echilibru remarcabil. Labele lor din față sunt suficient de flexibile pentru a prinde fructe și frunze. Ghearele neretractabile ale urșilor sunt folosite pentru săpat, cățărat, ruperea și prinderea prăzii. Ghearele de la picioarele din față sunt mai mari decât cele din spate și pot fi o piedică atunci când se cațără în copaci. Urșii negri sunt cei mai arborici dintre urși și au cele mai scurte gheare. Panda este unică prin faptul că are o extensie osoasă pe încheietura picioarelor din față, care acționează ca degetul mare și este folosit pentru prinderea mugurilor de bambus în timpul hrănirii.
Blana urșilor este alcătuită din fire lungi de păr, care formează un înveliș de protecție, și din fire scurte și dense de păr, care formează un strat izolator ce captează aerul aproape de piele. Urșii polari au fire de păr goale, translucide, care captează căldură de la soare și o conduce la pielea de culoare închisă de dedesubt. Au un strat gros de grăsime pentru izolare suplimentară, iar tălpile picioarelor au o pernă densă de blană. În timp ce urșii tind să aibă o culoare uniformă, unele specii pot avea semne pe piept sau pe față, iar panda uriaș are o blană alb-negru.Ward and Kynaston, pp. 144–148
Urșii au urechi mici și rotunjite, astfel încât să minimizeze pierderile de căldură, dar nici auzul și nici vederea nu sunt deosebit de acute. Spre deosebire de multe alte carnivore, aceștia au capacitatea de a vedea culorile, poate pentru a-i ajuta să distingă fructele și nucile coapte. Sunt unici printre carnivore prin faptul că nu au mustăți sensibile la atingere pe bot; cu toate acestea, au un excelent simț al mirosului, mai bun decât cel al câinelui sau, posibil, al oricărui alt mamifer. Folosesc mirosul pentru a se semnala unul altuia (fie pentru a-i avertiza pe rivali, fie pentru a detecta perechea) și pentru a găsi mâncare. Mirosul este principalul simț folosit de urși pentru a-și localiza cea mai mare parte a hranei și au amintiri excelente, care îi ajută să se mute în locurile în care au găsit hrană înainte.
Craniul urșilor este masiv, oferind ancorare pentru puternicii mușchi ai maxilarului. Caninii sunt mari, dar adesea sunt utilizați pentru afișare, iar molarii sunt plați și folosiți la zdrobirea hranei. Spre deosebire de majoritatea celorlalți membri ai carnivorelor, urșii au dinți carnasiali relativ nedezvoltați, iar dinții lor sunt adaptați pentru o dietă care include o cantitate semnificativă de materie vegetală. Chiar și în cadrul unei specii apar variații considerabile în formula dentară. Acest lucru poate indica faptul că urșii sunt încă în proces de evoluție de la o dietă în care mănâncă în principal carne la una predominant erbivoră. Urșii polari au dinții asemănători carnasierelor, deoarece dieta lor s-a reîntors la cea a carnivorelor. Structura laringelui urșilor pare a fi cea mai primitivă caniforme. Ei posedă pungi de aer conectate la faringe care le pot amplifica vocalizările.
Urșii au un sistem digestiv destul de simplu, tipic pentru carnivore, cu un singur stomac, intestine scurte nediferențiate și fără cecum. Chiar și panda uriaș erbivor are încă sistemul digestiv al unui carnivor, precum și gene specifice carnivorelor. Capacitatea sa de a digera celuloza este atribuită microbilor din intestinul său. Urșii trebuie să petreacă mult timp hrănindu-se pentru a obține suficientă hrană din vegetale. Panda, în special, petrece 12-15 ore pe zi hrănindu-se.
Distribuție și habitat În prezent urșii se mai găsesc în șaizeci de țări, în principal în emisfera nordică și sunt concentrați în Asia, America de Nord și Europa. O excepție este ursul cu ochelari; originară din America de Sud, locuiește în regiunea andină. Arealul ursului malaez se extinde sub ecuator în Asia de Sud-Est.Ward and Kynaston, p.52 Ursul Atlas, o subspecie a ursului brun, trăia în Africa de Nord, din Maroc până în Libia, dar a dispărut în jurul anilor 1870.
Cea mai răspândită specie este ursul brun, care apare din Europa de Vest spre est prin Asia până în zonele de vest ale Americii de Nord. Ursul negru american este limitat la America de Nord, iar ursul polar este limitat la Marea Arctică. Toate speciile de urși rămase sunt asiatice.