Bismarck a fost un cuirasat german din timpul celui de al doilea război mondial. Având un deplasament nominal de 41.700 de tone și o greutate cu încărcătură completă de peste 50.000 de tone, "Bismarck" era cea mai mare navă de război din istorie la data lansării sale la apă, în septembrie 1939. Echiparea și probele navei au durat până în aprilie 1941.
În urma unor pregătiri frugale, nava a fost trimisă în prima și ultima misiune de luptă în mai 1941, alături de crucișătorul greu "Prinz Eugen".
Într-o serie de bătălii aero-navale desfășurate între 23 și 27 mai 1941, Bismarck a distrus nava-amiral a flotei britanice - crucișătorul Hood - și a avariat 1 crucișător și 1 cuirasat inamic. În urma acestei misiuni epice, atacat direct de circa 15 de nave de război britanice, Bismarck a fost extrem de grav avariat și sabordat de echipajul său în dimineața zilei de 27 mai 1941.
Soarta cuirasatului german a reprezentat un punct de cotitură în războiul naval, deoarece marile puteri au început sa conștientizeze vulnerabilitatea marilor nave de război în fața avioanelor lans-torpilă, fapt ce a determinat schimbarea priorităților de construcție. Astfel, Japonia, Marea Britanie și S.U.A. au început să pună accentul mult mai mult pe port-avioane, în detrimentul cuirasatelor.
Proiectul
"Bismarck" a fost proiectat între 1933-1934, în dezacord parțial cu tratatul de la Washington, care limita deplasamentul cuirasatelor la 35.000t. Deplasamentul proiectat era de 40.000 de tone, depășind cu 5.000 de tone limită impusă prin tratat. Acest fapt a apărut deoarece proiectanții germani au descoperit repede faptul că o navă rapidă, bine înarmată și protejată nu se putea construi pe acest tonaj. O restricție suplimentară era reprezentată de adâncimea canalului Kiel, care făcea legătura între Wilhelmshaven și Marea Baltică. Acesta avea o adâncime minimă de 10.2 metri, ceea ce impunea restricții suplimentare tonajului navei (un tonaj mai mare presupunea un pescaj mai mare, și riscul ca nava să lovească fundul canalului).Garzke&Dulin - "Axis battleships", 1981 Bismarck era proiectat cu rază de acțiune lungă, pentru a putea executa misiuni oriunde în Oceanul Atlantic. Astfel, rezervoare pentru circa 8000 de tone de combustibil au fost incluse în proiectul inițial. Luând în considerare restricțiile politico-diplomatice, tehnice, și geografice, inginerii germani au pus la punct proiectul bastimentului la sfârșitul lui 1934. Acesta prevedea o navă foarte bine blindată, foarte rapidă, dar slab înarmată în raport cu dimensiunile sale totale.
Dimensiuni:
251m lungime, 36m lățime, 10.5 metri pescaj maxim (cu încărcătură maximă) Deplasament cu încărcătura de război: 53.200 tone
Blindaj Citadela cuirasatului proteja 70% din lungime pe linia de plutire. Grosimea blindajului vertical varia între 145 și 320mm, iar a celui orizontal între 50 și 110mm. Plăcile de armură se suprapuneau în zonele vitale ale navei, astfel că un proiectil ar fi trebuit să spargă 2 straturi succesive de armură pentru a lovi sălile mașinilor sau magaziile cu muniții.
Armament:
Proiectul inițial prevedea montarea a 8 tunuri de 350mm. După o intervenție a lui Adolf Hitler din 1937 însă, calibrul a fost ridicat la 380mm. Fuhrer-ul și-a manifestat din nou nemulțumirea în 1939, când a solicitat tunuri de 406mm. La acel moment însă, nava era aproape definitivată și o astfel de modificare nu a mai putut fi realizată.
Propulsie
Nava era proiectată pentru a dezvolta 138.000cp la putere normală și 150.000 - 155.000 la putere maximă.
Construcția
Chila lui Bismarck și a navei-soră Tirpitz a fost începută în 1936, pe șantierul companiei Blohm&Voss din Hamburg. După 3 ani, scheletul navei era complet, și a început echiparea sa.
Oțelul folosit pentru construcție era St52, un oțel omogen foarte rezistent. Toate îmbinările plăcilor de blindaj, a grinzilor și a traverselor, s-a făcut prin sudură în arc electric, în vreme ce majoritatea navelor contemporane aveau îmbinări bazate pe nituire. Acest aspect conferea o rezistență sporită navei în ansamblu.
S-a pus accent deosebit pe calitatea materialelor utilizate. Astfel, plăcile de armură erau testate amănunțit, iar minereul de fier folosit era importat din Suedia. Testele făcute după război în Marea Britanie au arătat că armura folosită pe Tirpitz avea un conținut infim de impuritățiAnaliză calitativă armura Krupp KC n/A - ACSIL/ADM/47/76C, fiind mai "pură" decât armura britanica a acelor ani. Din punct de vedere al rezistentei la spargere/rupere/perforație, centura cuirasată a lui Bismarck era comparabilă calitativ cu centurile cuirasate britanice, considerate cele mai rezistente din lume. Cantitatea totală de armură folosită la construcția navei a fost de peste 18.000 tone, adică peste 43% din deplasamentul nominal al navei. Această proporție de armură/total deplasament reprezintă cel mai mare procent folosit vreodată în construcția navală.
Armura Sistemul de protecție al cuirasatelor din era post-Washington cuprindea 3 mari categorii de armuri: a)Orizontală, adică punțile blindate . Rolul acestei categorii de armură era de a activa temporizatorul proiectilelor perforate, astfel încât ele să explodeze înainte de a ajunge în "inima" navei. b)Verticală, adică pereții blindați și bordajele. Rolul acestei categorii de armură era de a sparge capul-perforant al proiectilelor, și de a le forța să ricoșeze în apă. În cazul în care energia cinetică a proiectilului era prea mare pentru a putea fi deviat, el avea să fie oricum deformat din șocul cu armura verticală. În consecință, orice strat de armură interior ar fi putut opri cu ușurință un astfel de proiectil. c)Anti-torpila, plasată sub linia de plutire
Orizontală
Două punți blindate paralele, ce acopereau 70% din suprafața navei.
Puntea 1: oțel omogen grosime 50-80mm Whotan, duritate pe scara Brinell 220-240 Puntea 2: grosime 80-110mm Whotan, duritate pe scara Brinell 235-250
Verticală
Centura cuirasată, ce acoperea 70% din lungimea navei și circa 50% din înălțimea bordajului
Centura superioară, aliaj special Krupp de tip KC n/A. Compoziție: 0.15% Carbon, 3% Crom, 0.3% Molibden, 0.1% Vanadiu, 96.45% Fier. Duritate Brinell 670-720, grosime placă de armură 145mm
Centura centrală, din același aliaj, dar cu grosime de 320mm
Centura inferioară, cu grosime de 170mm (acoperea partea de sub apă)
Suprastructuri Turelele principale - protejate de 150-360mm de armură în lateral și 130-180mm armură pe acoperiș. Turelele secundare - armură de 50-100mm Turnul blindat principal - protejat de 350mm KC n/A de jur împrejur și de plăci de 220mm Whotan pe acoperiș. Turnul blindat secundar - protejat de 100mm KC n/A în laterale și de 50mm Whotan în partea superioară.
Elemente interne
Tunel de comunicații - aparat de 220mm KC n/A Postamentul turelelor - 220mm KC n/A
Anti-torpilă
Sistem de cilindri vidați, susținuți cu plăci de armură Whotan, cu grosimea de 45mm. Testele făcute în Japonia după război au arătat că sistemul anti-torpilă al lui Bismarck era capabil să absoarbă energia unor explozii de până la 900 kg TNT, în condițiile în care cele mai puternice torpile folosite în război nu au avut încărcături mai mari de 500 kg.
Armament
Artileria navei era compusă din 3 categorii de tunuri:
Artileria principală
8 tunuri de 380mm, grupate în 4 turele. Tunurile erau de producție Krupp, model SK38/C34-L52. Viteza inițială a proiectilului era de 825-835m/sCele mai multe surse menționează o viteză inițială de 820 m/s. Dar în 2009, Thorsten Whall a descoperit în arhivele germane de stat documente care arată ca tunurile pentru "Bismarck" și "Tirpitz" erau versiuni ușor modificate ale modelului de bază SK38/C34, ele având camera de explozie puțin mai mare, și implicit funcționând cu încărcături explozibile puțin mai mari. Testele făcute de Krupp în 1936-1938, și filmările cu camere de mare viteză au confirmat viteza inițială medie de circa 830m/s, iar dispersia turelelor era de circa 150m la 25.000m (considerând salve de 4 tunuri).Document original al Kriesmarine: GK-DOS 100 Rata normală de tragere era de 2 proiectile/minut/tun, dar în condiții de luptă sistemul de re-încărcare a dovedit că o rată de tragere de 3.3 proiectile/minut era posibilă, pentru salve la o distanță de maxim 20km.
Raza de acțiune a tunurilor era limitată de elevația maximă a turelelor, de 30*. Astfel, tunurile de 380mm de pe Bismarck puteau atinge o țintă situată la maximum 36,5km distanță.
Artileria secundară
12 tunuri de 150mm cu tragere rapidă, grupate în 6 turele, câte 3 pe fiecare bord al navei.
Artileria anti-aeriană
16 tunuri de 105mm, grupate în 4 turele cvadruple și 20 de tunuri duble de 20mm.
Propulsie
Cuirasatul german era echipat cu 12 boilere care trimiteau abur la 450-475*C către 3 turbine Blohm&Voss, fiecare dintre ele putând genera 51.666 cai putere.
Fiecare turbină era conectată la un ax cu lungimea de 50-55m, care puneau în mișcare elicele navei. Fiecare elice avea diametrul de 4.7m și la putere maximă, se putea roti de 270 ori/minut.
Viteza maximă a navei era un secret militar, iar cercetările istoricilor din ultimii 50 de ani nu au ajuns la o concluzie certă. Cel mai probabil este că nava cu încărcătură maximă (53.000tone) putea atinge circa 30 de noduri, respectiv 55,56 km/h.
Echipament de bord Sistemul de conducere a focului
Funcționare:
a) Inamicul era detectat fie de către avioanele de la bord fie de către directorul principal. b) Distanța până la țintă era estimată, iar estimarea era trimisă electronic calculatoarelor de bord c) Viteza și orientarea țintei erau estimate, iar estimările trimise către calculatoare.
d) O serie de senzori de bord măsurau viteza vântului, temperatura aerului, înclinația relativă a navei proprii, temperatura din magaziile principale, etc, și trimiteau automat informația la calculatoare.
e) calculatoarele de bord, situate în încăperi blindate, procesau în timp real situația tactică și calculau rotirea turelelor și elevația tunurilor, necesare pentru a trimite proiectile către țintă.
f) calculatoarele transmiteau automat comenzi de dirijare a tunurilor pentru a lovi ținta în punctul în care urma nava inamică, la momentul impactului proiectilelor cu planul apei.
g) Se făceau corecții de tir manuale în funcție de eroarea primelor salve față de țintă.Procedura de conducere a focului. http://www.kbismarck.com/controltiri.html
Echipament
Radare:
Bismarck era dotat cu 3 radare Fumo23, producție 1939 și 6 directoare de tir. Radarele operau pe frecvența de 368 MHz și aveau o rază maximă de 25 km, având mai mult un rol de confirmare a distanței.
Directoare de tir:
Directorul principal, de tip Basigerat BG, situat în vârful turnului blindat-prova, capabil să descopere nave la până la 35 km distanță. Eroarea la identificarea distanței era în general de 20m la 20 km și 50m la 30 km. Directorul principal avea 10.5m lățime și 4m înălțime.
Directoarele secundare erau în număr de 5, unul plasat în turnul-blindat pupa și câte unul montat pe fiecare turelă principală. Ele aveau o precizie mai slabă decât a directorului principal, eroarea de detecție fiind de circa 0.5% x distanță.
Alte echipamente:
- Echipament de bruiaj electronic - Hidrofoane pentru detecția torpilelor și a submarinelor - Sistem de de-magnetizare a chilei, care reducea foarte mult riscul de atașare a minelor magnetice
Avioane: 4 hidroavioane Arado 196, plasate în hangare de la centrul navei.
Probe și verificări Echiparea lui Bismarck s-a încheiat la 24 august 1940. Din septembrie, au început testele și instruirea echipajului. Comandantul navei a fost numit Ernst Lindemann.
Într-un test executat în octombrie 1940, la un deplasament de 43.000 tone, și o putere de 118.000cp, în apă de mică adâncime, nava a obținut o viteză de 28.36 noduri.
Manevrele de luptă și testele artileriei au început în noiembrie 1940.