Reformele lui Atatürk (în limba turcă: Atatürk Devrimleri) au fost reprezentate de o serie de măsuri politice, juridice, culturale, sociale și economice care au avut ca scop modernizarea noii Republici Turce și transformarea ei într-un stat național, democrat și secular. Aceste reforme au fost aplicate sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk, în conformitate cu ideologia care îi poartă numele.
Mișcarea reformatoare a început cu modernizarea constituției, prin promulgarea noii legi fundamentale în 1924, și a continuat cu promulgarea unor legi de inspirație europeană, adaptate la nevoile noii republici. Au urmat secularizarea și modernizarea administrației publice și a sistemului de învățământ. Ca parte a reformelor a fost promovată dezvoltarea industriei, fiind folosite, în acest scop, mijloace precum ar fi înființarea întreprinderilor și băncilor de stat. Esența acestor reforme era credința conform căreia societatea turcă trebuie să se occidentalizeze atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere cultural, aceasta fiind singura șansă pentru modernizareS. N. Eisenstadt, The Kemalist Regime and Modernization: Some Comparative and Analytical Remarks în J. Landau, ed., Atatürk and the Modernization of Turkey, Boulder, Colorado: Westview Press, 1984, pp. 3–16.
Reformele politice
Imperiul Otoman a existat, din punct de vedere legal, până în momentul în care a fost proclamată republica și, odată cu el, au mai supraviețuit până în acest ultim moment și moștenirea sa religioasă și a autorității dinastice. Dinastia otomană a fost abolită de guvernul de la Ankara, dar simbolurile, cultura și tradițiile au rămas active în rândul oamenilor de rând (și mult mai puțin în rândul elitelor). Reformele politice ale lui Atatürk au vizat o serie de schimbări ale unor instituții fundamentale și ale tradițiilor pomenite mai înainte, cât și un program de reforme politice plănuit cu grijă, menite să descâlcească sistemul complex care se dezvoltase în Turcia pe parcursul a mai multor secoleJacob M. Landau, Atatürk and the Modernization of Turkey, p. 57..
Reformele nu au vizat doar reorganizarea instituțiilor societății turce, dar și redefinirea valorilor politice și sociale ale statuluiAli Arslan, The evaluation of parliamentary democracy in Turkey and Turkish political elites, HAOL, núm. 6 (invierno, 2005), pp. 131–141.. Această ideologie a statului secular a primit numele de „Kemalism” și ea este baza statului democratic turc contemporan.
Încă din momentul fondării republicii, forțele armate turce s-au autoproclamat drept gardieni ai Kemalismului și, din acest motiv, au intervenit în politica turcă în mai multe rânduri, inclusiv prin lovituri de stat, pentru răsturnarea unor guverne civile. Acțiunea armatei poate fi considerată drept antidemocratică, dar autoritățile militare și seculare au justificat-o prin nevoia păstrării direcției de dezvoltare a țării impusă încă de la fondarea republicii, cât și prin faptul că cele mai multe reforme au fost puse în practică în perioada interbelică, când 16,9% din populația țării era încadrată în armată (față de numai 3% în prezent) .
Fondarea republicii
Cele mai importante reforme au permis națiunii turce să-și exercite suveranitatea populară prin intermediul democrației reprezentative. Aceasta a implicat dizolvarea a două instituții care guvernau suveranitatea populară până atunci: Dinastia Otomană (1 noiembrie 1922) și Califatul (3 martie 1924). După desființarea califatului, sultanul și familia sau au fost declarați personae non gratae și mai apoi exilați.
Aceste instituții tradiționale au fost înlocuite de Republica Turcă (Türkiye Cumhuriyeti), proclamată la 29 octombrie 1923 de către Marea Adunare Națională și, mai apoi, prin adoptarea unei noi constituții în 1924. Sistemul bicameral al Imperiului Otoman (compus din Camera Suprioară a vizirilor numiți de sultan și Camera Inferioară a Deputaților, aleși printr-un sistem electoral cu două trepte) a fost desființat. De fapt, Parlamentul otoman încetase să mai funcționeze încă din 1920, după ocuparea Istanbulului de către Aliați și înființarea, în același an, a Marii Adunări Naționale la Ankara. Noul sistem, care acorda prioritate independenței naționale și suveranității poporului, a înființat și funcțiile de prim-ministru și de președinte, plasând puterea în mâinile deputaților parlamentului unicameral, Marea Adunare Națională. Deputații erau aleși prin alegeri directe, utilizând sistemul reprezentării proporționale.
Proclamarea republicii nu a însemnat sfârșitul reformei. Atatürk și susținătorii săi au continuat să militeze în ședințele legislativului pentru a lungă serie de reforme fundamentale.
Implicarea directă a executivului la acest nivel al procesului legislativ poate părea contrar spiritului, dacă nu chiar și literei noii constituții, conceptului separării puterilor dintr-o democrație reprezentativă, dar, în epocă, a fost explicată prin legitimarea ei de către uriașul sprijin popular de care se bucurau liderii republicii. La nivel legislativ, intervenția executivului părea justificată de tinerețea sistemului democratic turc.
Secularism
Proclamarea suveranității poporului a implicat confruntarea cu tradiții vechi de mai multe secole. Procesul de reforme a devenit, astfel, o luptă dintre progresiști și conservatori. Pe de-o parte, se aflau Atatürk și elita liberală care îl susținea, iar pe de alta, marea masă a populației, conservatoare și cu un nivel de educație foarte scăzut.
Una dintre schimbările principale a vizat desființarea sistemului milleturilor, de clasificare religioaso-etnică din Imperiul Otoman. Membrii fiecărui millet s-au bucurat în Imperiul Otoman de un anumit grad de autonomie, având propria conducere, colectându-și propriile taxe și trăind în conformitate propriul sistem religios și cultural. Sistemul kemalist de reforme desființa sistemul milleturilor otomane. Acest sistem a fost înlocuit de autoritatea comună seculară. Numeroase comunități religioase nu au reușit să se adapteze noului regim. Situația a fost agravată de emigrație și sărăcirea datorată condițiilor economice dificile de după cucerirea independenței, ca și de prăbușirea sistemului spitalelor și școlilor subvenționate de comunitățile religioase cu bani proprii.
Secularismul kemalist nu poate fi considerat antiteism sau antiislamic. De fapt, statul kemalist a sprijinit islamul, după cum o demonstrează înființarea instituției numite Președinția Afacerilor Religioase (Diyanet İșleri Bașkanlığı), concepută să gestioneze toate problemele legate de „credințe, serviciul divin și etica islamului, să lumineze publicul în legătură cu religia lui și să administreze locurile sfinte de închinăciune”. Guvernul turc a proclamat egalitatea dintre religii și libera exercitare a acestora pentru toți cetățenii turci în spațiile lor private, aceste drepturi fiind universal apărate de republică. Statul apăra libertatea religiei, dar, în același timp, se declara liber de orice influență religioasă. Pe de altă parte, ideologia kemalistă a considerat că influența religiei poate diminua capacitatea guvernului de a guverna în așa fel încât să-și trateze cetățenii în mod egal.
Aceste schimbări au fost semnificative atât din punct de vedere conceptual, cât și cultural. Sistemul de învățământ religios a fost înlocuit, la 3 martie 1924, de sistemul public național de învățământ. Instituția califatului, care fusese înființată încă în 1517, a fost abolită în aceeași zi. Tribunalele islamice și tribunalele canonice islamice au fost desființate, locul lor fiind luat de o structură juridică bazată pe Codul Civil elvețian.
Reformele sociale Reformele kemaliste au produs schimbări sociale majore în sistemul educațional, prin înființarea sistemului de învățământ public și prin acordarea dreptului de vot femeilor. Încercările făcute pentru schimbarea sistemului feudal (Ağalık) au fost primite cu mai puțin entuziasm. Anumite instituții sociale au continuat să aibă componente religioase și au păstrat o mare influență asupra vieții publice.
Însemnele religioase
Imperiul Otoman avea un sistem social bazat pe afiliația religioasă și obiecte de îmbrăcăminte determinate din punct de vedere religios pentru toate funcțiile sociale. Era considerat normal ca fiecare persoană să poarte doar hainele care o identificau cu grupul religios căruia îi aparținea. În plus, fiecare persoană purta capul acoperit cu un obiect care îl distingea funcție de rang, profesiune, același pe toată întinderea imperiului. Turbanul, fesul boneta sau alte tipuri de acoperământ de cap trădau sexul, rangul sau profesiunea, cât și statutul de militar sau civil. Diversitatea de obiecte de îmbrăcăminte era strict reglementată de legi speciale începând cu domnia lui Suleiman Magnificul. Sultanul Mahmud al II-lea a urmat exemplul lui Petru cel Mare și a modernizat imperiul impunând, în 1826, un cod al hainelor. Punctul de vedere kemalist a fost impus la fel ca în cazul reformelor lui Petru cel Mare sau ale sultanului Mahmud al II-lea prin introducerea prin decret a unor reguli noi și interzicerea obiceiurilor vechi. Se propuneau schimbări sociale prin prezența puternică a secularismului și îndepărtarea valorilor culturale tradiționale, printre care se aflau și obiectele de îmbrăcăminte de factură religioasă. Noul „Cod al îmbrăcămintei” a permis îndepărtarea unor valori tradiționale puternice din societatea turcă.
Kemaliștii defineau o persoană necivilizată (neștiințifică) ca pe una care se cantona într-un tărâm al superstițiilor. Ulemalele erau un grup neștiințific, care acționau în conformitate cu superstițiile vechi de secole. La 25 februarie 1925, parlamentul turc a votat o lege care stabilea că religia nu poate fi folosită ca o unealtă în politică. Problema care s-a pus în momentul promulgării legii era dacă o asemenea reglementare poate fi pusă în practică într-o țară în care categoria oamenilor învățați era dominată de ulemale. Ideologia kemalistă a declarat război deschis superstițiilor, interzicând practicile ulemalelor și promovând occidentalizarea, „calea civilizată”, și promovând activitatea juriștilor, profesorilor și doctorilor. Interzicerea activității ulemalelor a fost făcută și prin noul cod al îmbrăcămintei. Obiectivul reformei era scăderea uriașei influențe de care se bucurau ulemalele asupra vieții politice prin îndepărtarea lor din arena vieții publice. Kemaliștii s-au aflat, în acest moment, în primejdie să fie percepuți ca fiind antireligioși. Kemaliștii s-au apărat declarând că islamul consideră toate formele de superstiții ca neavând nicio legătură cu religia. Imperiul Otoman oferise o mare putere ulemalelor, instituțiile seculare fiind subordonate celor religioase. Ulemalele erau reprezentative pentru pietatea religioasă și de aceea le fusese acordată o mare putere asupra afacerilor statuluiHalil İnalcık, Learning, the Medrese, and the Ulemas. In the Ottoman Empire: The Classical Age 1300-1600, Praeger, New York, 1973, p. 171.. Noii lideri ai Turciei au proclamat că „statul va fi condus de pozitivism, nu de superstiții”. Un bun exemplu îl constituia medicina. Kemaliștii doreau să scape de vechile obiceiuri, care recomandau folosirea leacurilor din plante, poțiunilor și terapiei religioase în cazul bolilor mintale, toate practicate de ulemale. Noile autorități i-au marginalizat pe cei care foloseau leacuri din plante, poțiuni și balsamuri și au instituit pedepse împotriva persoanelor religioase care pretindeau că pot vindeca prin puterea rugăciunii. La 1 septembrie 1925, a fost convocat primul Congres medical turc. Semnificativ este faptul că acest congres a avut loc la doar patru zile după ce Mustafa Kemal a fost văzut la Inebolu purtând o pălărie modernă și la doar o zi după discursul acestuia de la Kastamonu.