Muntele Tambora (sau Tamboro) este un stratovulcan activ (vulcan compozit), aflat pe Insula Sumbawa, Indonezia. Sumbawa este flancată atât la nord cât și la sud de scoarța oceanică, iar Tambora s-a format datorită zonei active de subducție de sub el. Acest lucru a făcut ca Muntele Tambora să ajungă la 4.300 m altitudine, astfel era unul dintre cele mai înalte vârfuri din arhipelagul indonezian. După ce o cameră magmatică mare din interiorul muntelui s-a umplut pe parcursul câtorva decenii, activitatea vulcanică a ajuns la un punct culminant în istorica erupție supercolosală din aprilie 1815.
Erupția din 1815 este evaluată la 7 pe Indexul Explozivității Vulcanice. Singura erupție de acest fel a avut loc la Lacul Taupo în cca. 180 d.Hr. Cu un volum al ejecțiilor estimat la 160 de kilometri cubi, erupția lui Tambora din 1815 a fost cea mai mare erupție vulcanică din istorie. Explozia a fost auzită de pe insula Sumatra (la peste 2.000 km distanță). Căderi de cenușă vulcanică au fost observate în Borneo, Sulawesi, Java și insulele Moluce. Cele mai multe decese din erupție au fost cauzate de foamete și de boli, deoarece erupția a ruinat productivitatea agricolă în regiunea locală. Numărul morților a fost de cel puțin 71.000 de persoane (cea mai mortală erupție din istorie), din care 11.000–12.000 au fost uciși direct de erupție; adesea citarea cifrei de 92 mii de persoane ucise se crede a fi supraestimată. Erupția a creat anomalii climatice globale, între care se numără și fenomenul cunoscut sub numele de „Iarnă vulcanică”: 1816 a devenit cunoscut ca „Anul Fără Vară”, din cauza efectului asupra vremii din America de Nord și Europa. Culturile agricole au fost distruse și efectivele de animale au murit în mare parte din emisfera nordică, în cea mai gravă foamete a secolului al XIX-lea.
În timpul unei excavări în 2004, o echipă de arheologi a descoperit rămășițe îngropate de erupția din 1815. Ele au fost păstrate intacte sub 3 m adâncime de depozite piroclastice. La situl numit „Pompeii Estului”, artefactele au fost păstrate în pozițiile pe care le ocupaseră în 1815.
Geografia thumb|Muntele Tambora și împrejurimile sale așa cum se văd din spațiu. thumb|Caldera Vulcanului.
Muntele Tambora este situat pe insula Sumbawa din arhipelagul Sunda Inferioară. Acesta este un segment al „Arcului Sunda”, un șir de insule vulcanice care formează lanțul de sud al arhipelagului indonezian. Tambora formează propria peninsulă pe Sumbawa, cunoscută sub numele de Peninsula Sanggar. La nord de peninsulă se află Marea Flores, iar la sud este Golful Saleh, de 86 km lungime și 36 km lățime. La gura Golfului Saleh există un ostrov numit Moyo (indoneziană: Pulau Moyo).
Pe lângă interesul pe care-l prezintă pentru seismologi și vulcanologi, care monitorizează activitatea muntelui, Muntele Tambora este o zonă de studii științifice pentru arheologi și biologi. Muntele atrage și turiști care vin pentru drumeții și pentru activități în sălbăticie. Cele mai apropiate două orașe sunt Dompu și Bima. Există trei concentrații de sate în jurul pantelor muntelui. La est este satul Sanggar, la nord-vest sunt satele Doro Peti și Pesanggrahan, iar la vest este satul Calabai.
Există două trasee de ascensiune care duc la calderă. Primul traseu începe de la sud-estul muntelui din satul Doro Mboha. Acest traseu urmează un drum pietruit, printr-o plantație de cajou până când ajunge la 1.150 de metri deasupra nivelului mării. Sfârșitul acestui drum este partea de sud a calderei, la 1.950 metri altitudine, restul traseului fiind pe poteci. Această locație este de obicei folosită ca o tabără de bază pentru a monitoriza activitatea vulcanică, deoarece este nevoie de doar o oră pentru a ajunge la calderă. Al doilea traseu pornește de la satul Pancasila în nord-vestul muntelui. Folosind a doua cale, caldera este accesibilă numai pe jos.
Istoria geologică Formare Tambora se află la 340 km nord de sistemul Groapa Java și la 180–190 km deasupra suprafeței superioare a zonei de subducție active din nord. Insula Sumbawa este flancată atât la nord cât și la sud de scoarța oceanică. Rata de convergență este de 7,8 cm/an. Se estimează că Tambora s-a format în urmă cu 57.000 ani. Depunerile din straturile sale s-au scurs din camera magmatică mare din interiorul muntelui. Acest proces geologic, prin care Golful Saleh, prăbușit în caldera camerei cu magmă drenată, a apărut pentru prima dată ca un bazin mare, în urmă cu aproximativ 25.000 de ani, a dus și la formarea insuliței Mojo.
Potrivit unui studiu geologic, înainte de erupția din 1815, Tambora avea forma unui stratovulcan tipic, cu un con vulcanic simetric ridicat și cu un singur orificiu central. Diametrul la bază este de 60 km. Gura vulcanică centrală emite frecvent lavă, care curge pe o pantă abruptă.
De la erupția din 1815, porțiunea de mai jos conține secvențe intercalate de depozite de materiale de lavă și materiale piroclastice. Curgerile de lavă de 1–4 m grosime constituie aproximativ 40% din grosimea straturilor. Grosimea straturilor de zgură a fost produsă de fragmentarea fluxurilor de lavă. În secțiunea superioară, lava este amestecată cu zgură, tuf și curgeri piroclastice. Există cel puțin douăzeci de conuri „parazitare”. Unele dintre ele au nume: „Tahe” (877 m), „Molo” (602 m), „Kadiendinae”, „Kubah” (1.648 m) și „Doro Api Toi”. Cele mai multe dintre aceste conuri parazitare au produs lavă bazaltică.
Istoria eruptivă Utilizarea tehnicii de datare cu carbon radioactiv a stabilit datele a trei erupții ale vulcanului Tambora, înainte de erupția din 1815. Magnitudinea acestor erupții este necunoscută. Datele estimate sunt: anul 3910 î.Hr. ± 200 ani, 3050 î.Hr. și 740 d.Hr. ± 150 de ani. Ele au fost toate erupții explozive care au avut loc prin gura vulcanică centrală și au avut caracteristici similare, cu excepția celei mai vechi erupții care nu a avut curgeri piroclastice.
În 1812, Muntele Tambora a devenit extrem de activ, cu apogeul eruptiv în cazul catastrofal din aprilie 1815. Magnitudinea a fost de 7 pe scara Indexului Explozivității Vulcanice (VEI), cu un volum total al ejecțiilor tephra de 1,6 × 1011 metri cubi (160 kilometri cubi). A fost o explozie a gurii vulcanice centrale cu curgeri piroclastice și un colaps al calderei, cauzând valuri tsunami și pagube materiale pe arie extinsă. Acesta a avut un efect pe termen lung asupra climei globale. Această activitate a încetat la 15 iulie 1815. Următoarea activitate a fost înregistrată în august 1819, aceasta a constat într-o erupție mică (VEI = 2), cu flăcări și replici de cutremure mici, și a fost considerată ca făcând parte din erupția din 1815. În jurul anului 1880 ± 30 de ani, Tambora a intrat în erupție din nou, dar numai în interiorul calderei. Aceasta a creat debite mici de lavă și extrudări ale cupolelor de lavă. Această erupție (VEI = 2) a creat conul parazitar Doro Api Toi din interiorul calderei.
Muntele Tambora este încă activ. Minore cupole de lavă și curgeri au fost extrudate pe podeaua calderei în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Ultima erupție a fost înregistrată în 1967. Cu toate acestea, ea a fost foarte mică și non-explozivă (VEI = 0).
Erupția din 1815 Cronologia erupției thumb|Estimare a căderilor de cenușă vulcanică din timpul erupției din 1815. Zonele roșii arată grosimea cenușii vulcanice. Regiunile ultraperiferice (1 cm grosime) au ajuns la Borneo și Insulele Sulawesi.
Muntele Tambora a trecut prin mai multe secole de hibernare inactivă înainte de 1815, ca urmare a răcirii treptate a magmei hidrice care se găsește într-o cameră magmatică închisă. În interiorul camerei, la adâncimi cuprinse între 1,5–4,5 km, exsoluția magmei lichide de înaltă presiune se formează în timpul de răcire și cristalizare al magmei. O suprapresiune a camerei de aproximativ 4–5 kbar a fost generată, iar temperatura a variat de la 700 la 850 °C.
În 1812, caldera a început să se cutremure și a generat un nor întunecat. La data de 5 aprilie 1815, a avut loc o erupție de dimensiuni moderate, urmată de zgomote asemănătoare tunetelor, auzite în Makassar pe Sulawesi (la 380 km), Batavia (acum Jakarta) pe Java (la 1.260 km), și pe Ternate din Insulele Moluce (la 1.400 km). În dimineața zilei de 6 aprilie, cenușa vulcanică a început să cadă în Java de Est, „tunetele” făcându-se auzite până la 10 aprilie. Prima bubuitură, care a fost confundată cu sunetul unui foc de armă, a fost auzită pe 10 aprilie de pe insula Sumatra (la mai mult de 2.600 de km depărtare).Raffles, S. 1830: Memoir of the life and public services of Sir Thomas Stamford Raffles, F.R.S. &c., particularly in the government of Java 1811–1816, and of Bencoolen and its dependencies 1817–1824: with details of the commerce and resources of the eastern archipelago, and selections from his correspondence. [Memoriile vieții și serviciilor publice ale lui Sir Thomas Stamford Raffles, FRS & c., în special în guvernul de la Java 1811–1816, și de la Bencoolen și dependențele sale 1817–1824: cu detalii ale comerțului și a resurselor din estul arhipelagului, și selecții din corespondența lui.] Londra: John Murray, citat de Oppenheimer (2003).
În jurul orelor 19, pe 10 aprilie, erupțiile s-au intensificat. Trei coloane de foc s-au ridicat și au fuzionat. Tot muntele a fost transformat într-o masă de curgere a „focului lichid”. Pietre ponce de până la 20 cm în diametru au început să cadă pe jos la aproximativ 8 p.m., acest fenomen a fost urmat de cenușă în jurul orelor 9–10 p.m.. Torente piroclastice fierbinți curgeau de pe munte până la mare pe toate laturile peninsulei, distrugând satul Tambora. Explozii puternice s-au auzit până în seara următoare, pe 11 aprilie. Vălul de cenușă s-a răspândit până în vestul Java și Sulawesi de Sud. În Batavia s-a simțit un miros „azotos” și a căzut o ploaie torențială cu fragmente vulcanice, care în cele din urmă a scăzut în intensitate între 11 și 17 aprilie, după care a încetat.
Primele explozii s-au auzit pe această insulă, în seara zilei de 5 aprilie, au fost observate în fiecare sfert, și au continuat la intervale până a doua zi. Zgomotul a fost asemănător, în primul rând, cu al unui tun aflat la distanță; într-atât de mult încât a fost trimis un detașament de trupe de la Djocjocarta, cu gândul că un post vecin a fost atacat, și de-a lungul coastei, în două cazuri au fost expediate bărci în căutarea unei nave presupuse a fi în primejdie. <p style="text-align: right;">—Thomas Stamford Raffles, memorii.
Explozia este estimată a fi fost la 7 pe scara Indexului Explozivității Vulcanice. Ea a avut aproximativ de patru ori energia erupției din 1883 a vulcanului Krakatau, în sensul că a fost echivalent cu o explozie de 800 milioane de tone. O cantitate de 160 de kilometri cubi de trahiandezite (roci vulcanice) piroclastice a fost eliminată, cu o greutate de aproximativ 1,4 × 1014 kg (vezi mai jos). Acest lucru a lăsat o calderă de 6–7 km și peste 600–700 m adâncime. Densitatea de cenușă căzută în Makassar a fost 636 kg/m². Înainte de explozie, Muntele Tambora a fost de aproximativ 4.300 de metri înălțime, unul dintre cele mai înalte vârfuri din arhipelagul indonezian. După explozie, el măsoară acum numai 2.851 de metri.
Erupția lui Tambora din 1815 este cea mai mare erupție observată în istorie (a se vedea tabelul I, pentru comparație). Explozia a fost auzită la 2600 km depărtare, și cenușa a căzut la cel puțin 1.300 km distanță. La peste 600 km de vârful muntelui, lumina Soarelui nu s-a mai văzut timp de aproximativ două zile. Torentele piroclastice s-au răspândit cel puțin 20 km de la vârful muntelui.
Urmări