miniatura|400x400px|Uniunea Economică și Monetară (UEM) Uniunea Economică și Monetară (UEM) a Uniunii Europene este un grup de politici menite să converge economiile statelor membre ale Uniunii Europene în trei etape.

Există trei etape ale UEM, fiecare constând în integrare economică progresiv mai strânsă. Doar odată ce un stat participă la a treia etapă i se permite să adopte moneda euro ca monedă oficială. Ca atare, a treia etapă este în mare parte sinonimă cu zona euro. Criteriile de convergență de la Maastricht reprezintă setul de cerințe care trebuie îndeplinite pentru ca o țară să fie aprobată să participe la a treia etapă. Un element important al acestuia este participarea pentru minimum doi ani în Mecanismul European al Ratelor de Schimb („ERM II”), în care monedele candidate demonstrează convergență economică menținând o deviație limitată de la rata țintă față de euro.

Politicile UEM acoperă toate statele membre ale Uniunii Europene. Toate statele noi membre UE trebuie să se angajeze să participe la a treia etapă în tratatele lor de aderare și sunt obligate să intre în a treia etapă odată ce respectă toate criteriile de convergență. Douăzeci și unu de state membre UE, inclusiv cel mai recent Bulgaria, au intrat în a treia etapă și au adoptat euro ca monedă. Danemarca, a cărei apartenență la UE precede introducerea monedei euro, are un opt-out legal (clauză de neparticipare) din Tratatele UE și astfel nu este obligată să intre în a treia etapă.

Istorie

Dezvoltări timpurii Ideea unei uniune economică și monetară în Europa a fost ridicată cu mult înainte de înființarea Comunităților Europene. De exemplu, Uniunea Monetară Latină a existat din 1865 până în 1927. În Liga Națiunilor, Gustav Stresemann a cerut în 1929 o monedă europeanăLink pe fondul unei diviziuni economice crescânde datorită unui număr de state naționale noi în Europa după Primul Război Mondial.

În 1957 la Forumul European Alpbach, guvernatorul De Nederlandsche Bank Marius Holtrop a argumentat că o politică comună a băncii centrale era necesară într-o Europă unificată, dar susținerea sa ulterioară pentru o inițiativă coordonată de băncile centrale ale Comunității Europene a fost întâmpinată cu scepticism de șefii Băncii Naționale a Belgiei, Băncii Franței și Banca Federală a Germaniei.

O primă încercare concretă de a crea o uniune economică și monetară între membrii Comunităților Europene datează dintr-o inițiativă a Comisiei Europene în 1969, care a subliniat nevoia de „coordonare mai mare a politicilor economice și cooperare monetară”,Barre Report urmată de decizia Șefilor de Stat sau de Guvern la summitul de la Haga în 1969 de a elabora un plan în etape pentru crearea unei uniuni economice și monetare până la sfârșitul anilor 1970.

Pe baza diverselor propuneri anterioare, un grup de experți prezidat de Prim-ministrul și Ministrul de Finanțe al Luxemburgului, Pierre Werner, a prezentat în octombrie 1970 primul plan comun agreat pentru crearea unei uniuni economice și monetare în trei etape (planul Werner). Proiectul a suferit eșecuri serioase din crizele provocate de non-convertibilitatea dolarului american în aur în august 1971 (adică prăbușirea Sistemului Bretton Woods) și din creșterea prețurilor petrolului în 1972. O încercare de a limita fluctuațiile monedelor europene, folosind un șarpe în tunel, a eșuat.

Raportul Delors Dezbaterea privind UEM a fost relansată complet la Summitul de la Hannover în iunie 1988, când comitetul ad hoc Comitetul Delors al guvernatorilor băncilor centrale ale celor douăsprezece state membre, prezidat de Președintele Comisiei Europene, Jacques Delors, a fost însărcinat să propună un nou calendar cu pași clari, practici și realiști pentru crearea unei uniuni economice și monetare.Verdun A., The role of the Delors Committee in the creation of EMU: an epistemic community?, Journal of European Public Policy, Volume 6, Number 2, 1 June 1999, pp. 308–328(21) Acest mod de lucru a fost derivat din metoda Spaak.

Raportul Delors din 1989 a schițat un plan pentru introducerea UEM în trei etape și includea crearea de instituții precum Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), care ar deveni responsabil pentru formularea și implementarea politicii monetare.Delors Report

Cele trei etape pentru implementarea UEM au fost următoarele:

Etapa Unu: 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993

La 1 iulie 1990, controalele asupra schimburilor sunt abolite, astfel mișcările de capital sunt complet liberalizate în Comunitatea Economică Europeană. Tratatul de la Maastricht în 1992 stabilește completarea UEM ca obiectiv formal și setează un număr de criterii de convergență economice, privind rata inflației, finanțele publice, ratele dobânzilor și stabilitatea cursului de schimb. Tratatul intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Etapa Doi: 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie 1998

Institutul Monetar European este înființat ca precursor al Băncii Centrale Europene, cu sarcina de a întări cooperarea monetară între statele membre și băncile lor naționale, precum și supravegherea bancnotelor ECU. La 16 decembrie 1995, detalii precum numele noii monede (euro) și durata perioadelor de tranziție sunt decise. La 16–17 iunie 1997, Consiliul European decide la Amsterdam să adopte Pactul de Stabilitate și Creștere, conceput pentru a asigura disciplina bugetară după crearea monedei euro, și un nou mecanism al cursului de schimb (ERM II) este înființat pentru a oferi stabilitate peste euro și monedele naționale ale țărilor care nu au intrat încă în zona euro. La 3 mai 1998, la Consiliul European de la Bruxelles, cele 11 țări inițiale care vor participa la a treia etapă de la 1 ianuarie 1999 sunt selectate. La 1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană (BCE) este creată, iar la 31 decembrie 1998, ratele de conversie între cele 11 monede naționale participante și euro sunt stabilite.

Etapa Trei: 1 ianuarie 1999 și continuând

De la începutul anului 1999, euro devine o monedă reală, și o politică monetară unică este introdusă sub autoritatea BCE. O perioadă de tranziție de trei ani începe înainte de introducerea efectivă a bancnotelor euro și monedelor euro, dar legal monedele naționale au încetat deja să existe. La 1 ianuarie 2001, Grecia intră în a treia etapă a UEM. La 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele euro sunt introduse. La 1 ianuarie 2007, Slovenia intră în a treia etapă a UEM. La 1 ianuarie 2008, Cipru și Malta intră în a treia etapă a UEM. La 1 ianuarie 2009, Slovacia intră în a treia etapă a UEM. La 1 ianuarie 2011, Estonia intră în a treia etapă a UEM. La 1 ianuarie 2014, Letonia intră în a treia etapă a UEM. La 1 ianuarie 2015, Lituania intră în a treia etapă a UEM. La 1 ianuarie 2023, Croația intră în a treia etapă a UEM. La 1 ianuarie 2026, Bulgaria intră în a treia etapă a UEM.

Critică Au existat dezbateri dacă țările din Zona euro constituie o zonă monetară optimă."As Euro Nears 10, Cracks Emerge in Fiscal Union" (The New York Times, 1 May 2008)

Inflexibilitatea politicii monetare Deoarece apartenența la zona euro stabilește o singură politică monetară și esențial utilizarea unei 'monede străine' pentru statele respective, acestea nu mai pot folosi o politică monetară națională izolată ca instrument economic în băncile lor centrale. Nici nu pot emite bani pentru a finanța orice deficite guvernamentale necesare sau a plăti dobânzi la vânzările de obligațiuni guvernamentale. Totul este efectuat central de la BCE. Ca urmare, dacă statele membre nu își gestionează economia într-un mod care să arate disciplină fiscală (cum erau obligate prin tratatul de la Maastricht), mecanismul înseamnă că un stat membru ar putea efectiv 'rămâne fără bani' pentru a finanța cheltuieli. Acest lucru este caracterizat ca o criză a datoriei suverane unde o țară este fără posibilitatea de a se refinanța cu o monedă suverană. Acest lucru este ceea ce s-a întâmplat cu Grecia, Irlanda, Portugalia, Cipru și Spania.

Planuri pentru Uniunea Economică și Monetară reformată Considerând că politica de austeritate pură nu a reușit să rezolve criza euro, președintele francez François Hollande a redeschis dezbaterea privind o reformă a arhitecturii zonei euro. Intensificarea lucrărilor la planurile de completare a UEM existente pentru a corecta erorile economice și tulburările sociale a introdus curând termenul de UEM „autentică”.Hacker, Björn (2013): On the Way to a Fiscal or a Stability Union? The Plans for a »Genuine« Economic and Monetary Union, FES, online at: http://library.fes.de/pdf-files/id/ipa/10400.pdf La începutul anului 2012, o propusă corecție a arhitecturii monetare defectuoase a Tratatului de la Maastricht incluzând: introducerea unei capacități fiscale a UE, gestionarea comună a datoriilor și o uniune bancară complet integrată, părea improbabilă.Busch, Klaus (Aprilie 2012): Is the Euro Failing? Structural Problems and Policy Failures Bringing Europe to the Brink, FES, online at: http://library.fes.de/pdf-files/id/ipa/09034.pdf În plus, existau temeri larg răspândite că un proces de întărire a puterii de intervenție a Uniunii în statele membre ale zonei euro și de impunere a piețelor muncii flexibile și a salariilor flexibile ar putea constitui o amenințare serioasă pentru Europa Socială.Janssen, Ronald (2013): A Social Dimension for a Genuine Economic Union, SEJ, online at: http://www.social-europe.eu/2013/03/a-social-dimension-for-a-genuine-economic-union/ În procesul de negociere, statele membre au susținut soluții diferite în funcție de caracteristicile lor sociale și politice, în timp ce rezultatul a fost un compromis larg.

Primul plan de reformă UEM (2012–2015) În decembrie 2012, la apogeul crizei datoriilor europene, care a dezvăluit o serie de slăbiciuni în arhitectura UEM, a fost emis un raport intitulat „Spre o Uniune Economică și Monetară autentică” de cei patru președinți ai Consiliului, Comisiei Europene, BCE și Eurogrupului. Raportul a schițat următoarea foaie de parcurs pentru implementarea acțiunilor necesare pentru a asigura stabilitatea și integritatea UEM: