Criza de la 16 mai 1877 a fost o criză politică și instituțională a celei de a Treia Republici Franceze în care s-au confruntat președintele republicii, mareșalul monarhist Patrice de Mac Mahon, pe de o parte, și Camera Deputaților aleasă în 1876, majoritar republicană și condusă de președintele ei, Léon Gambetta, pe de altă parte.

Criza s-a declanșat la 16 mai, când președintele a numit un prim ministru cu vederi politice similare celor ale sale și opuse curentului majoritar din parlament, și s-a prelungit de-a lungul lunilor ce au urmat, încheindu-se la 13 decembrie 1877, când Mac Mahon și-a recunoscut înfrângerea politică. Importanța acestei crize politice rezidă în faptul că a dus la stabilizarea regimului republican de guvernământ în Franța (care nu a mai fost dărâmat până la invazia nazistă din 1940), spulberând speranțele monarhiștilor, și că a orientat definitiv practica politică a sistemului instituțional al țării, instituind principiul separării totale a răspunderii politice prezidențiale de cea parlamentară.

Contextul istoric Un regim parlamentar dualist Între monarhie constituțională și republică parlamentară

La 4 septembrie 1870, pe ruinele celui de al Doilea Imperiu Francez învins de Prusia, s-a proclamat republica. Până în 1877, monarhiștii și republicanii au dat o luptă politică intensă pentru controlul asupra instituțiilor și pentru a le da o definiție juridică. left|thumb|Camera deputaţilor în 1871.

După o victorie lejeră a monarhiștilor în alegerile legislative din 18 februarie 1871, Adolphe Thiers a fost numit șef al executivului provizoriu al Republicii Franceze, în așteptarea semnării tratatului de pace și a restabilirii ordinii. Cu toate acestea, intransigența contelui de Chambord, șeful monarhiștilor legitimiști care insistau pentru adoptarea drapelului alb în locul celui tricolor, a îndepărtat orice posibilitate de restaurare în scurt timp a monarhiei, deși acesta obținuse susținerea orleaniștilor.

Monarhiștii l-au menținut pe Adolphe Thiers la putere pentru a rezolva problemele cauzate de consecințele războiului pregătind în același timp reîntoarcerea pretendenților la tron. Thiers, în fruntea unei grupări de conservatori, considerând că o nouă monarhie este imposibilă, a devenit susținător al unei republici conservatoare. După moartea lui în ianuarie 1873, bonapartiștii s-au aliat cu regaliștii pentru a păstra șansele la tron ale prințului imperial. Thiers a demisionat în mai și a fost înlocuit de mareșalul de Mac Mahon, ales cu 390 de voturi.

Sub președinția sa de orientare orleanistă, Mac Mahon, ale cărui ambiții politice păreau a se mărgini la întoarcerea regelui, a lăsat guvernarea în seama ducelui de Broglie, care a întreprins o politică extrem de conservatoare de întoarcere la „ordinea morală”.

În acest context, dreapta a început o transformare a instituțiilor pentru a face trecerea înapoi spre o monarhie. Ducele de Broglie a obținut la 20 noiembrie votarea legii care a dus mandatul președintelui la șapte ani, în scopul prelungirii președinției lui Mac Mahon. În pofida fărâmițării majorității monarhiste din cauza multiplelor alegeri parțiale câștigate de republicani, Mac Mahon a continuat să acorde încredere unor guverne de dreapta până la alegerile din 1876.

Constituția celei de a Treia Republici Principiul republican de conducere a țării părea definitiv stabilit de drept la 30 ianuarie 1875 prin adoptarea, cu un vot majoritar strâns în prima lectură (353 pentru, 352 împotrivă) și cu o majoritate mai largă în a doua lectură (413 voturi pentru și 248 contra) a amendamentului Wallon. Acesta dispunea:

Legile constituționale din 1875 au fost votate între lunile februarie și iulie ale acelui an. Ele au dat un cadru constituțional celei de a Treia Republici, care funcționa din 1870 cu instituții provizorii (cum ar fi cele instituite, de exemplu, de legea Rivet).

Teoria constituțională făcea din președinte principalul actor al puterii executive — el dispunea de puteri extinse, avea posibilitatea de a dizolva Camera Deputaților și nu se afla sub controlul parlamentului — în detrimentul unui parlament bicameral (în rândul căruia Camera Deputaților avea rol mai important decât Senatul, ea fiind aleasă prin vot universal direct) care avea rolul de a vota legi și de a controla activitatea guvernului.

Guvernul era numit de președinte, dar își trăgea puterea din majoritatea parlamentară fără de care exista riscul ca deciziile sale să fie blocate în oricare din cele două camere. Deci, el era, în teorie, în același timp supus controlului președintelui și celor două camere ale parlamentului, un regim parlamentar „dualist”.

Astfel, guvernul a ajuns un adevărat teren de luptă între organele constituite (președintele și parlamentul) care au încercat să-i influențeze orientarea.Marcel Morabito, Histoire constitutionnelle de la France (1789-1958), éd. Montchrestien, Paris, 20048

Protagoniștii Președintele Președintele Patrice de Mac Mahon, monarhist, a fost numit în această funcție în locul lui Adolphe Thiers în mai 1873 și a fost confirmat pentru un mandat de șapte ani prin adoptarea legii din 20 noiembrie 1873. El acționa în scopul restaurației monarhiei.

Parlamentul

Alegerile legislative din 1876 au avut ca rezultat o majoritate confortabilă pentru republicani în Camera Deputaților, cu 393 de locuri din 533.

Senatul a păstrat o majoritate conservatoare (151 de locuri contra 149Jean-Jacques Chevallier, Histoire des institutions et des régimes politiques de la France de 1789 à 1958, ed. Armand Colin, coll. „Classic”, Paris, 20019.) în prima legislatură. Senatorii inamovibili, în număr de 75, fuseseră aleși de Adunarea Națională înainte de separarea ei în cele două camere în decembrie 1875; celelalte 225 de locuri au fost alocate prin vot indirect, de un colegiu electoral la 30 ianuarie 1876.

Guvernul Guvernului lui Jules Dufaure, numit imediat după alegerile din 1876, dar încă prea de dreapta pentru gustul republicanilor, i-a urmat, la 12 decembrie 1876, cabinetul Jules Simon. Jules Simon, ministru de interne și premier, avea convingeri „profund republicane și hotărât conservatoare”, după cum spunea el însuși, deci trebuia să fie în măsură să echilibreze forțele contrare. El a format un guvern de orientare puțin mai spre stânga decât precedentul.

Evenimentele Declanșarea crizei thumb|left|Jules Simon.

Cauzele directe ale crizei Jules Simon a dat garanții stângii că va reforma administrația superioară (prefecți și magistrați), ceea ce i-a adus ostilitatea lui Mac Mahon.<ref name="Lejeune">Dominique Lejeune, La France des débuts de la IIIe République (1870-1896) - Armand Colin, Paris, 1994</ref> Cu toate acestea, republicanii conduși de Léon Gambetta și-au formulat niște revendicări mai radicale. Simon nu s-a opus abrogării de către Camera Deputaților în 1875 a unei legi „reacționare” privind delictele de presă. La începutul lui mai 1876, o dezbatere în jurul restaurării puterii papei a atras adoptarea unei ordonanțe prin care se condamnau manifestațiile ultramontaniste fără ca guvernul să se opună. Cu această ocazie, Léon Gambetta, parafrazându-l pe Alphonse Peyrat a spus „clericismul, iată dușmanul!”

16 mai La 16 mai 1877 președintele Mac Mahon i-a reproșat primului ministru, Jules Simon, lipsa de fermitate și i-a cerut explicații. Scrisoarea a fost publicată și în Journal officiel. Jules Simon și-a prezentat imediat demisia, deși nu a fost pus în minoritate în fața niciunei camere a Parlamentului:

În aceeași zi Mac Mahon l-a numit pe Albert de Broglie prim ministru (la un al treilea mandat), iar acesta a format un cabinet de dreapta, promotor al ordinii morale, zis și „cabinetul din 16 mai”, în scopul de a avea un guvern conform opiniilor sale.

Zilele următoare Făcând aceasta, Mac Mahon a dat o interpretare dualistă constituției: pentru el, guvernul era atât emanația sa cât și a Camerei Deputaților. În consecință, Gambetta a promovat o moțiune de neîncredereExtras din intervenția lui Gambetta guvernului lui Albert de Broglie. La 18 mai 1877, președintele a transmis Parlamentului un mesaj scris în care își explica poziția, alăturându-i un decret de suspendare a lucrărilor parlamentului pe timp de o lună, în conformitate cu articolul 2 al legii din 16 iulie 1875.

La 18 mai 1877 deputații din mai multe grupări republicane ale Camerei, centrul-stânga al lui Édouard de Laboulaye, Uniunea Republicană a lui Gambetta și Stânga Republicană a lui Jules Ferry s-au reunit în ședință plenară la Versailles și au semnat un manifest adresat Franței prin care denunțau „politica reacționară și aventurieră”. Textul, care a fost redactat de un prieten al lui Gambetta, Eugène Spuller,Jean-Marie Mayeur, La vie politique sous la Troisième République - Le Seuil 1984 a primit 363 de semnături.

Dizolvarea Camerei Deputaților

La 16 iunie 1877 sesiunea Camerei Deputaților s-a reluat — la o lună după suspendare. În aceeași zi, Patrice de Mac Mahon a cerut Senatului „avizul conform” pentru dizolvarea Camerei Deputaților, în conformitate cu articolul 5 al legii din 25 februarie. La 16 iunie, după o dezbatere în Cameră, Gambetta a ținut un discurs vehement contra politicii guvernului, în care a spus: „Plecăm 363, dar ne vom întoarce 400”, aluzie atât la moțiunea de neîncredere votată de Cameră, cât și la discursul celor 221 din 1830.

În fapt, moțiunea de neîncredere votată la 19 iunie, semnată de președinții grupurilor parlamentare de dreapta în numele semnatarilor manifestului din 18 mai era o sfidare la adresa executivului: „Camera Deputaților, considerând că guvernul format la 17 mai de președinte și condus de dl. duce de Broglie, a fost convocat cu încălcarea legii majorităților, principiul guvernării parlamentare […], declară că guvernul nu are încrederea reprezentanților națiunii. Moțiunea de neîncredere a fost votată de 363 de deputați, 158 opunându-se.

La 22 iunie 1877 Senatul și-a dat avizul, acceptând cererea de dizolvare cu 149 voturi pentru și 130 împotrivă.

La 25 iunie 1877, s-a publicat decretul de dizolvare a Camerei Deputaților.

Campania electorală Campania electorală oficială a fost deschisă la trei luni după dizolvarea Camerei, la 19 septembrie 1877. Lunile dinaintea campaniei au fost însă și ele agitate.

Această campanie a fost una dintre cele mai vehemente din istoria Franței. Ministrul de interne Oscar Bardi de Fourtou a înlocuit din funcție mai mulți prefecți și funcționari, a demis primari și viceprimari, a înmulțit manifestele conservatoare.

„Candidaturile oficiale” Mac Mahon a efectuat călătorii de propagandă electorală în țară. El a fost criticat apoi de republicani pentru că a permis reapariția „candidaturilor oficiale”, practică specifică celui de al Doilea Imperiu, printr-un mesaj: „Guvernul meu vă va desemna dintre candidați pe cei care au dreptul să se folosească de numele meu.”

La 1 iulie 1877 președintele a adresat soldaților o proclamație din partea garnizoanei din Paris în care scria: „Soldați […] voi vă înțelegeți datoria, simțiți că țara v-a încredințat spre pază cele mai scumpe interese ale ei […]!”Pagină despre discursul de la Lille, pe site-ul Adunării Naționale. Au circulat zvonuri conform cărora mareșalul de Mac Mahon ar putea opune rezistență în cazul în care rezultatele alegerilor i-ar fi defavorabile.

Discursul de la Lille Gambetta a străbătut și el țara în același fel — a ajuns să fie poreclit „comis-voiajorul republicii”.

Ca răspuns lui Mac Mahon, la 15 august 1877, a ținut la Lille un discurs a cărui perorație a rămas celebră. Discursul a fost aclamat de auditoriu și se termina cu aceste fraze:

Alegerile legislative anticipate și consecințele lor Rezultatele alegerilor