Războiul celor Două Roze (1455–1485) este numele sub care mai este cunoscut războiul civil purtat cu intermitență pentru tronul Angliei între susținătorii Casei de Lancaster și cei ai Casei de York. Ambele case regale erau ramuri ale Casei Regale Plantagenet, avându-l ca strămoș comun pe regele Edward al III-lea. Numele generic de Războiul celor Două Roze nu a fost folosit în perioada în care conflictul a avut loc, ci mai târziu, avându-și originea în formele și culorile blazoanelor celor două case regale: Roza roșie de Lancaster (30 px) și Roza albă de York (30 px).
Războiul a fost purtat de armate formate din vasalii feudali ai celor două case regale. Casa de Lancaster a avut sprijinitori în special în sudul și vestul țării, în timp ce sprijinitorii Casei de York proveneau în special din zonele de nord și de est. Războiul celor Două Roze, cu marele său număr de victime din rândul nobilimii, a fost o cauză principală a scăderii importante a puterii aristocrației, ceea ce a dus la creșterea puterii monarhiei centralizate a dinastiei Tudor.
Succesiunea disputată
Conflictele dintre cele două case regale au început în momentul detronării regelui Richard al II-lea de către vărul său, Henry Bolingbroke, duce de Lancaster, în 1399. În ciuda lipsei de moștenitori ai celui de-al treilea fiu al lui Edward al III-lea, John de Gaunt, Bolingbroke avea puține șanse să acceadă la tron. Conform precedentelor, coroana ar fi trebuit să fie moștenită de descendenții masculini al celui de-al doilea fiu al lui Edward al III-lea, Lionel de Antwerp. Richard al II-lea l-a și numit de fapt pe nepotul lui Lionel, Roger Mortimer, al IV-lea conte de March ca moștenitor prezumtiv. Până în cele din urmă, Bolingbroke, a fost încoronat rege sub numele de Henry al IV-lea. El a fost acceptat ca rege datorită lipsei de popularitate a domniei lui Richard al II-lea. Bolingbroke a murit în 1413. Fiul și succesorul său, Henry al V-lea, a fost un foarte priceput conducățor militar, iar succesele sale în luptele din Franța în războiul de o sută de ani i-au crescut foarte mult popularitatea, permițând casei de Lancaster să-și întărească poziția dominantă pe tronul Angliei. Scurta domniei a lui Henry al V-lea a supraviețuit unei conspirații conduse de Richard, conte de Cambridge, un fiu al lui Edmund de Langley, al cincilea fiu al lui Edward al III-lea. Cambridge a fost executat pentru trădare în 1415, la începutul campaniei franceze care a dus la bătălia de la Agincourt. Soția lui Cambridge, Anne Mortimer, pretindea și ea tronul, fiind fiica lui Roger Mortimer și prin aceasta descendenta lui Lionel de Antwerp. Henry al V-lea a murit în 1422 și Richard, duce de York, fiul lui Richard, conte de Cambridge, și al lui Anne Mortimer, a ajuns să pretindă coroana de la regele bolnav Henry al VI-lea .
Henric al VI-lea
Regele Henric al VI-lea din Casa de Lancaster avea în preajma sa numai regenți și sfătuitori nepopulari. Cei mai cunoscuți dintre aceștia din urmă a fost Edmund Beaufort, al doilea duce de Somerset și William de la Pole, primul duce de Suffolk, care erau acuzați de proastă guvernare și conducerea defectuoasă a conflictului continuu cu Franța, (războiul de o sută de ani). În timpul domniei lui Henric al VI-lea, practic toate posesiunile englezești din Franța, inclusiv cele cucerite prin luptă de Henric al V-lea, au fost pierdute. Henric al VI-lea era perceput ca un rege slab, incapabil. Mai mult decât atâta, regele suferea de manifestări episodice ale unei boli mintale. Linia regală a Casei de Lancaster era în plus afectată de problema legitimității, astfel încât Casa de York a considerat că poate avea pretenții întemeiate la tron. Nemulțumirile din țară în continuă creștere, numărul mare de nobili care dispuneau de armate proprii, ca și corupția de la curtea lui Henric al VI-lea, au format condițiile politice propice pentru izbucnirea războiului civil.
Când, în 1453, regele Henric a suferit primul atac de nebunie, s-a format un Consiliu de Regență, avându-l în funcția conducătoare de Lord Protector pe nobilul puternic și popular, Richard Plantagenet, duce de York și șef al Casei York. Richard a început în scurtă vreme să urmărească ocuparea tronului cu din ce în ce mai multă îndrăzneală. L-a închis pe Somerset și și-a sprijinit proprii aliați, Salisbury și Warwick, în conflictele mai mici cu sprijinitorii lui Henric, așa cum erau ducii de Northumberland. Însănătoșirea lui Henric din 1455 amenința planurile lui Richard, iar ducele de York a fost alungat la scurtă vreme de la curte de soția lui Henric, Margaret de Anjou. Cum regele Henric era un conducător incapabil, regina sa, puternica și agresiva Margaret, a ajuns conducătoarea de facto a facțiunii Lancasteriene. Regina Margaret a alcătuit o alianță împotriva lui Richard și a conspirat cu alți nobili să-i reducă acestuia din urmă uriașa influență. Tensiunile aflate în creștere au dus în cele din urmă la izbucnirea conflictelor armate deschise în 1455 în prima bătălie de la St Albans.
Faza inițială, 1455–1460
Deși au mai existat înfruntări armate și mai înainte între susținătorii regelui Henric al VI-lea și cei ai lui Richard, duce de York, principala perioadă de conflicte armate în Războiul celor Două Roze a fost între 1455 și 1489.
Richard, duce de York a condus o mică armată împotriva Londrei și a fost întâmpinat de forțele lui Henric al VI-lea la St Albans, la nord de capitală, la 22 mai 1455. Bătălia relativ mică de la St Albans a fost primul conflict armat deschis al războiului civil. Rezultatul a fost înfrângerea Lancasterienilor, care au pierdut mai mulți conducători importanți, inclusiv pe Somerset. York și aliații lui și-au recâștigat pozițiile și influența și, pentru o vreme, ambele tabere au părut șocate că a trebuit să se ajungă la o luptă armată pentru a se rezolva problemele și au făcut totul pentru reîmpăcare. Când Henric a avut un nou atac de nebunie, York a fost din nou numit Protector, iar Margaret a fost însărcinată cu îngrijirea bolnavului, dar a fost îndepărtată din Consiliul de regență care lua toate hotărârile.
După prima bătălie de la St Albans, compromisul din 1455 a părut că are succes, cu York rămas vocea dominantă în Consiliu, chiar și după ce Henry și-a revenit. Însă problemele care generaseră conflictul au reapărut în scurtă vreme. Cea mai importantă dintre acestea era dacă ducele de York, sau fiul minor al lui Henric și Margaret, Edward, avea să fie viitorul rege. Regina Margareta a refuzat să accepte orice soluție de compromis care ar fi presupus dezmoștenirea fiului său și a devenit clar că ea nu va accepta ca ducele de York și aliații lui să mai aibă în continuare puterea militară. Henric a plecat într-o vizită regală în Midlands în 1456, iar Margaret nu i-a mai permis să se reîntoarcă la Londra (regele și regina erau foarte populari în Midlands, dar au devenit încă și mai nepopulari în Londra unde negustorii erau furioși datorită scăderii vânzărilor și a creșterii dezordinii din oraș). Curtea regală s-a mutat la Coventry. Din acel moment, ducele de Somerset a început să fie noul favorit al curții regale, luând locul tatălui său. Margaret l-a convins pe rege să-l demită pe York din funcția de Protector, în timp ce York a luat hotărârea de a se reîntoarce la postul lui din Irlanda. Dezordinile din capitală și lipsurile de pe coasta de sud au continuat să crească, dar regele și regina au continuat să-și apere pozițiile lor, regina introducând sistemul recrutărilor obligatorii pentru prima oară în Anglia. În acest timp, Richard Neville, conte de Warwick, (poreclit mai târziu "The Kingmaker – Făcătorul de regi"), aliatul lui York, a devenit din ce în ce mai apreciat la Londra ca erou al clasei negustorilor.
După reîntoarcerea lui York din Irlanda, ostilitățile au reînceput pe 23 septembrie 1459 cu bătălia de la Blore Heath în Staffordshire, unde o armată importantă Lancasteriană nu a reușit să împiedice forța Yorkistă, de sub comanda lui Lord Salisbury, să se îndrepte de la castelul Middleham spre Yorkshire, unde avea să se unească cu York la castelul Ludlow. După o victorie Lancasteriană în bătălia de la Ludford Bridge, Edward conte de March (fiul mai mare al lui York, mai târziu Eduard al IV-lea al Angliei), Salisbury și Warwick au fugit la Calais. Lancasterienii aveau din nou controlul în acest moment, iar Somerset a fost numit guvernator de Calais. Încercarea lui de a-l alunga pe Warwick a fost zădărnicită cu ușurință, Yorkiștii reușind chiar să lanseze raiduri în zona de coastă, pornind din Calais în 1459–60, făcând să crească haosul și dezordinile din țară.
Până în 1460, Warwick și aliații lui au fost capabili să organizeze o invazie în Anglia, reușind să cucerească zona Kent și orașul Londra, de unde au căpătat un sprijin important. Sprijiniți și de emisarul papal, care trecuse de partea lor, Yorkiștii au avansat către nord. Henry a plecat în fruntea unei armate către sud pentru a-i întâlni, în timp ce Margaret a rămas în nord cu prințul Edward. Bătălia de la Northampton, din 10 iulie 1460, a fost un dezastru pentru Lancasterieni. Armata Yorkistă condusă de Richard Neville, conte de Warwick, ajutată și de trădătorii din rândurile armatei regale, au reușit să-l prindă pe Henry, ducându-l prizonier la Londra.
Acordul
Date fiind succesele lui militare, York a început să facă presiuni pentru a accede chiar el la tron, bazându-se și pe lipsa de legitimitate a liniei Lancastriene. După ce a debarcat în nordul ținutului Wales, el și soția lui, Cecily, au intrat în Londra cu tot fastul rezervat de obicei monarhului. A fost convocat Parlamentul, iar York și-a făcut publică dorința de a se urca pe tron, așteptându-se ca lorzii să-l încurajeze și pe el așa cum o făcuseră cu Henry al IV-lea în 1399. În loc de încurajare, lorzii au păstrat tăcerea. În momentul în care el și-a anunțat dorința de a se urca pe tron, lorzii, chiar și Warwick și Salisbury, au fost șocați de îngâmfarea lui. Lorzii nu doreau să-l detroneze în acel moment pe Henry. Dorința lor era de a-i îndepărta consilierii regali considerați incapabili sau corupți.
În ziua următoare, York a prezentat arborele genealogic al familiei în detaliu, susținându-și pretenția la tron prin descendența directă din Lionel de Antwerp, argumentele sale fiind privite cu mai multă înțelegere de această dată. Parlamentul a acceptat să ia în considerație problema și în cele din urmă a fost de acord că pretențiile lui York erau întemeiate, dar, cu o majoritate de cinci voturi, a hotărât ca Henry să rămână rege. În octombrie 1460 a fost pus la punct un compromis, (Act of Accord), prin care York era recunoscut ca succesor al lui Henry la tron, dezmoștenindu-l astfel pe fiul de șase ani al lui Henry, prințul Edward. York a trebuit să accepte acest compromis, acesta fiind câștigul cel mai mare pe care îl putea obține. Pretențiile lui erau parțial satisfăcute, de vreme ce fusese numit Protector al Regatului, dându-i-se posibilitatea să guverneze în numele lui Henry. Lui Margaret i s-a impus să părăsească Londra împreună cu prințul Edward. Act of Accord s-a dovedit inacceptabil pentru Lancastrieni, care s-au alăturat lui Margaret, formând o armată mare în nordul țării.
Contraatacul Lancastrian