thumb|240px|Diagramă a ipotezei documentare. include cea mai mare parte din Levitic†include cea mai mare parte din Deuteronom‡"istoria deuteronomică": Iosua, Judecători, 1 & 2 Samuel, 1 & 2 Regi
Ipoteza documentară, uneori numită ipoteza Wellhausen, afirmă că Pentateuhul (primele cinci cărți din biblie) nu sunt decât o compilație a câtorva narațiuni, create independent și relativ concomitent, care apoi au fost îmbinate în forma actuală de către un număr de redactori. Această ipoteză este o contribuție notabilă a lui Julius Wellhausen la cercetarea bibliei ebraice.
Ipoteza provine din încercările, întreprinse în secolele XVIII și XIX, de a explica faptul că textul bibliei conține multe inconsistențe și contradicții. Către sfârșitul secolului XIX s-a format consensul precum că textul final provine din patru surse. Cele patru surse sunt cunoscute ca „Yahwistul (de la Yahweh), „Elohistul” (de la Elohim), „Deuteronomistul” (de la Deuteronom) și „Scrierile preoților”. A Basic Vocabulary of Biblical Studies For Beginning Students: A Work in Progress, Fred L. Horton, Kenneth G. Hoglund, and Mary F. Foskett, Wake Forest University, 2007
Continuând cercetările asupra structurii Pentateuhului întreprinse în cursul secolului XIX -- de către Wilhelm Vatke, Eduard Reuss, Karl Heinrich Graf și Abraham Kuenen -- savantul orientalist Julius Wellhausen a propus următoarea ordine cronologică a celor patru surse:
sursa Yahwistă (J) : scrisă cca 950 î.e.n. în Regatul Iuda (regatul de sud) sursa Elohistă (E) : scrisă cca 850& î.e.n. în Regatul Israel (regatul de nord) sursa Deuteronomistă (D) : scrisă cca 600 î.e.n. în Ierusalim în timpul reformei religioase scrierile preoților (P) : scrisă c. 500 î.e.n. de preoții evrei (kohanim) în timpul exilului babilonian
Cu toate că ipoteza a fost supusă criticii și s-au propus ipoteze alternative, mai ales în a doua jumătate a secolului XX, terminologia și descoperirile ipotezei documentare continuă să servească drept bază pentru teoriile moderne aspura structurii și originii celor cinci cărți Wenham, Gordon. "Pentateuchal Studies Today," Themelios 22.1 (October 1996). Concluzia este că ea nu mai este universal acceptată, dar constituie propedeuza (introducerea în) a cercetării academice a Bibliei în toate universitățile seculare și în multe facultăți de teologie.
Înainte de Wellhausen Până în secolul al XVII-lea cercetătorii bibliei au susținut punctul de vedere tradițional asupra autorului Pentateuhului: se considera că textul celor cinci cărți a fost scris de Moise, cu excepția a câteva rânduri adăugate mai târziu. Cu toate acestea, primele încercări de a pune la îndoială punctul de vedere tradițional s-au făcut deja în Evul Mediu Timpuriu. Încă în secolul XI, , un medic evreu la curtea conducătorilor ținutului Dénia în Spania musulmană, a indicat că lista regilor Edomului din Geneza 36 include persoane care ar fi trăit cu mult după moartea lui Moise.Richard Elliott Friedman, "Who Wrote the Bible?", 1997, pp. 18–19
Punctul de vedere tradițional a fost îndeaproape examinat în secolul al XVII-lea. În 1651 Thomas Hobbes, în capitolul 33 din Leviatanul, cita câteva pasaje cum ar fi Deuteronom 34:6 („nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi”, implicând faptul că autorul trăia cu mult timp după moartea lui Moise); Numeri 21:14(referitor la o carte anterioară a isprăvilor lui Moise) și Geneza 12:6 („Pe atunci canaaniții se aflau în țară”, implicând faptul că autorul său trăia într-o perioadă când canaaniții nu se mai aflau în țară); trăgând concluzia că aceștia nu puteau fi aceeași persoană cu Moise. Alții, cum ar fi Isaac de la Peyrère, Baruch Spinoza, Richard Simon și John Hampden au ajuns la aceeași concluzie, dar operele lor au fost condamnate, unii dintre ei fiind băgați la pușcărie și forțați să retracteze, un atentat fiind comis la viața lui Spinoza.Pentru o scurtă dare de seamă a luptei din Epoca Luminilor dintre cercetători și autorități vezi Richard Elliott Friedman, "Who Wrote the Bible?", pp.20–21 (hardback original 1987, paperback HarperCollins edition 1989).
în 1670, în „Tratatul teologico-politic”, Baruch Spinoza a respins punctul de vedere că Moise ar fi autorul Pentateuhului. El a analizat structura bibliei și a demonstrat că ea, în esență, reprezintă o compilație a diferselor surse efectuată de către autori de origine diversă. De exemplu, expresia „peste Iordan”, care se referă la ținutul transiordanian (aflat la est de la râul Iordan), înseamnă că naratorul este o persoană aflată la vest de Iordan, pe când Moise, conform Pentateuhului, niciodată nu a trecut Iordanul. Concluzia lui Spinoza este că Pentateuhul nu a fost „revelat” dintr-o dată. Analizând comentariile obscure ale teologului Avraham ibn Ezra, Spinoza propune o explicație, precum că Moise într-adevăr ar fi scris o carte, suficient de scurtă pentru a fi înscrisă pe cele 12 pietre ale jertfelnicului, adică altarului, („să scrii pe pietrele acelea cuvintele legii acesteia” -- Deut. 27:8) și pentru a fi citită în fața israeliților într-o singură adunare. Spinoza conclude că cartea originală a lui Moise a fost folosită la alcătuirea Pentateuhului de către un alt autor care a trăit cu mult timp mai târziu (Spinoza speculează că acesta ar putea fi Ezra).Baruch Spinoza, Tractatus theologico-politicus
În 1753 Jean Astruc a publicat (anonim) Conjectures sur les mémoires originaux, dont il paraît que Moïse s'est servi pour composer le livre de la Genèse („Conjecturi asupra documentelor originale de care pare să se fi folosit Moise în compunerea Cărții Genezei”). Motivul lui Astruc era de a infirma ipotezele lui Hobbes și Spinoza – „boala secolului trecut”, cum le califica el operele. Pentru a face asta, el a aplicat Genezei uneltele analizei literare pe care cercetătorii deja le foloseau pentru textele antice, cum ar fi Iliada pentru a analiza diferitele tradiții și a ajunge la cel mai autentic text. El a început prin a identifica două semne care păreau să identifice variante coerente, și anume folosirea lui „Elohim” sau a lui „Yahweh” drept nume pentru Dumnezeu, și apariția unor povești duplicate sau dublete, cum ar fi două relatări ale creației în primul și în al doilea capitol din Geneza și două relatări despre Sara și un rege străin (Gen. 12 și Gen. 20). El a aliniat versetele pe două coloane, cu versetele cu „Elohim” pe o coloană și versetele cu „YHWH” pe cealaltă, iar membrii dubletelor în propriile lor coloane pe lângă cele două. Coloanele paralele au constituit astfel două narațiuni lungi, fiecare privind aceleași evenimente. Astruc a sugerat că acestea ar fi fost documentele originale folosite de Moise, iar Geneza scrisă de Moise ar fi arătat astfel, narațiuni paralele menite să fie citite separat. Conform lui Astruc, un editor ulterior a combinat cele două coloane într-o singură narațiune, creând confuziile și repetițiile observate de Hobbes și Spinoza.Gordon Wenham, "Exploring the Old Testament: Volume 1, the Pentateuch", (2003), PP.162–163.
Uneltele adaptate de Astruc pentru critica surselor biblice au fost dezvoltate ulterior de alți cercetători, cei mai mulți dintre ei germani. Începând cu 1780 Johann Gottfried Eichhorn a extins analiza lui Astruc la întregul Pentateuh, iar în 1823 a conchis că Moise nu avusese nimic de a face cu scrierea lui. În 1805 Wilhelm de Wette a conchis că Deuteronomul reprezenta o a treia sursă independentă. În jur de 1822 Friedrich Bleek a identificat cartea lui Iosua drept continuare a Pentateuhului prin Deuteronom, în timp ce alții au identificat semne ale Deuteronomistului în Cartea Judecătorilor, Cărțile lui Samuel (sau Cartea întâi a Regilor și Cartea a doua a Regilor după canonul creștin) și Cărțile Regilor (sau Cartea a treia a Regilor și Cartea a patra a Regilor după canonul creștin). În 1853 Hermann Hupfeld a sugerat că Elohistul consta din două surse și trebuia despărțit, identificând astfel Sursa Preoțească (P); Hupfeld a subliniat de asemenea importanța redactorului sau a editorului final pentru întocmirea Torei din cele patru surse. Nu tot ce era în Pentateuh a fost trasat la aceste patru surse: numeroase secțiuni mai mici au fost identificate, cum ar fi Codul sfințeniei conținut de Levitic cap. 17 până la 26.Richard Elliott Friedman, "Who Wrote the Bible?", pp.22–24.
Cercetătorii au încercat de asemenea să identifice ordinea și anii de creare a celor patru surse și au propus ipoteze pentru cine le-ar fi scris și de ce. De Wette a conchis în 1805 că nimic din Pentateuh nu fusese scris înainte de vremea lui David. Începând cu Spinoza, sursa Deuteronomistă se asocia cu preoții din Templul de la Ierusalim din timpul domniei lui Iozia în 621 î.e.n.. În ce privește ordinea surselor, cercetătorii au argumentat diferite ordini de compunere a surselor PEJD, sau EJDP, sau JEDP, dar subiectul era departe de a fi fost lămurit.Richard Elliott Friedman, "Who Wrote the Bible?", p.25., and Alexander Rofe, "Introduction to the Composition of the Pentateuch", (1999), ch.2. See also Raymond F. Surberg, "Wellhausianism Evaluated After a Century of Influence", section II, The Contribution of the Prolegomena from a Critical Viewpoint .
Ipoteza în formularea lui Wellhausen Wellhausen era vestit pentru cercetările biblice asupra istoriei Vechiului Testament și a compunerii Hexateuhului. El este în mod special cunoscut pentru ale sale Prolegomena zur Geschichte Israels din 1883 (publicate inițial în 1878 ca Geschichte Israels), în care a propus o formulare definitivă a ipotezei documentare, argumentând că Tora sau Pentateuhul își avea originile într-o redactare a patru texte independente la origini, datând la un număr de secole după Moise, care ar fi fost autorul lor conform tradiției religioase.
Unul dintre autorii Pentateuhului, desemnat de către critica biblică cu numele de Iahvistul, este o persoană sau un grup de persoane trăind în perioada solomonică (sec. X î.e.n.).Edmond Jacob, Vechiul Testament, Humanitas 1993, p. 50/51. Un alt autor (sau grup de autori) al Pentateuhului este cel desemnat de către istorici cu numele de „autorul sacerdotal” („sursa P”, de la Priesterschrift), el trăind probabil mult mai târziu, în perioada Exilului babilonian (sec. al VI-lea î.e.n.).Edmond Jacob, Vechiul Testament, Humanitas 1993, p. 60/61. Un alt autor, Deuteronomistul ar fi trăit și el tot în perioada Exilului babilonian.Edmond Jacob, Vechiul Testament, Humanitas 1993, p. 69 - 71.
Conform lui Wellhausen: sursa Yahwistă (J) : scrisă c. 950 î.Hr în sud (Regatul Iuda). sursa Elohistă (E) : scrisă c. 850 î.Hr. în nord (Regatul Israel). sursa Deuteronomistă (D) : scrisă c. 600 î.Hr. în Ierusalim în timpul unei perioade de reformă religioasă. Sursa preoțească (P) : scrisă c. 500 BCE de Kohanim (preoții evrei) în exil în Babilon.
Conform lui Wellhausen, inițial Tora/Pentateuhul a existat ca patru narațiuni diferite, fiecare reprezentând o lucrare completă, fiecare privind aceleași evenimente și aceleași personalități, dar având misiuni diferite. Cele patru surse au fost îmbinate de două ori de către editorii („redactorii”) care s-au străduit să păstreze cât mai mult din conținutul documentelor originale.
J, sursa yahwistă
Conform estimărilor, sursa yahwistă a fost compusă în cca 950 î.e.n.Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985. cu puțin timp înainte de scindarea regatului evreu unit în două, Regatul Israel la nord și Regatul Iuda la sud, care a avut loc în 922 î.e.n. Astfel Yahwistul este cea mai veche sursă.