Bătălia de la Prohorovka (12 iulie 1943) s-a dat pe Frontul de Est în al Doilea Război Mondial ca parte a bătăliei de la Kursk din Uniunea Sovietică (circa 435 km sud de Moscova). În principal, Armata a 4-a Panzer a Wehrmachtului s-a ciocnit cu Armata a 5-a Gardă Tancuri din cadrul Armatei Roșii. A fost una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istoria militară.
La 5 iulie 1943, Oberkommando der Wehrmacht a lansat Operațiunea Citadela. Scopul înaltului comandament german era cel de a distruge considerabilele forțe sovietice din proeminența Kursk. Distrugerea Armatei Roșii de pe câmpul de luptă ar fi redat Wehrmachtului inițiativa strategică pe Frontul de Est. Operațiunea urma să fie efectuată de cinci armate germane, care urmau să prindă într-o manevră de clește de fiecare parte a proeminenței Kursk. Comandamentul Suprem sovietic, Stavka, a prevăzut atacul german și a pregătit o defensivă în adâncime, conform teoriei militare a operațiunilor în profunzime. Mareșalul sovietic Gheorghi Jukov l-a convins pe Iosif Stalin că Armata Roșie trebuie să rămână în defensivă și să provoace lupte de uzură cu armata germană. După ce forțele germane aveau să fie suficient de uzate de defensiva sovietică, sovieticii aveau să-și folosească rezervele operaționale într-o contraofensivă care să distrugă primele linii germane.
În bătălia de la Kursk, forțele germane au fost oprite pe sectorul nordic Oriol. În sud însă, formațiunile din Wehrmacht și Waffen-SS au reușit o pătrundere mai adâncă, apropiindu-se de Prohorovka. Armata Roșie a fost obligată să-și angajeze rezervele mai curând decât ar fi dorit. Ciocnirea de blindate care a urmat a avut loc la 12 iulie 1943 și a devenit cunoscută ca una din cele mai mari bătălii de tancuri din istorie.
Ea a fost punctul de cotitură al ofensivei germane de încercuire a forțelor sovietice în proeminența Kursk. Asaltul german a eșuat în realizarea obiectivului său. Sovieticii au reușit să câștige o serie de ciocniri și i-au împiedicat pe germani să le rupă liniile, dar atacurile sovietice asupra pozițiilor germane au fost și ele respinse. La sfârșitul bătăliei ambele armate suferiseră pierderi grele. Sovieticii au pierdut mai mulți oameni, dar resursele umane operaționale și strategice, precum și rezervele materiale au permis Armatei Roșii să păstreze inițiativa strategică și operațională.
Context În iarna 1942–1943, armata a 6-a germană fusese pierdută în bătălia de la Stalingrad. Operațiunile sovietice care au urmat, Operațiunea Uranus, Operațiunea Furtună de Iarnă și Operațiunea Micul Saturn au amenințat poziția Grupului de Armate Sud. Operațiunile sovietice, dacă aveau să reușească, puteau distruge întregul grup. Aceste operațiuni au dus la eliberarea a mare parte din Caucaz de sub ocupație germană, cu pierderi estimate la 70.000 de morți pentru sovietici.Bellamy 2007, p. 556. Dornic de alte victorii, Stalin ordonase Armatei Roșii să încercuiască Grupul de Armate Sud printr-o înaintare viguroasă până la Rostov pe Don. Armata Roșie a înaintat, dar s-a întins prea mult. Erich von Manstein a observat acest lucru și a organizat o contraofensivă improvizată, ce a avut ca rezultat a treia bătălie de la Harkov. Într-o repetare a evenimentelor din a doua bătălie de la Harkov, forțe germane mobile au prins în clește flancurile vârfului de lance sovietic și le-au distrus. Victoria germană a permis forțelor Wehrmachtului și SS-ului să recucerească Harkovul la 14 martie 1943 și să împingă Armata Roșie înapoi peste Don. Prin aceste acțiuni, ei au reușit și să creeze o proeminență a frontului în interiorul liniilor sovietice, pe o distanță de 240 km de la nord la sud. Germanii au luat circa 9.000 de prizonieri și au numărat 23.000 de morți sovietici. Cifrele sovietice dau 45.000 de morți și prizonieri.
Forțele germane au recucerit Belgorodul, de la sud de Kursk, dar Kurskul a rămas în mâinile sovieticilor. Înaintarea germană dincolo de Harkov a fost oprită pe măsură ce rezistența sovietică a crescut în intensitate. Niciuna din tabere nu avea forța să continue operațiuni ofensive, și astfel s-a format proeminența Kursk. Adolf Hitler și înaltul comandament german au ales relativ îngustul sector Kursk pentru următoarea ofensivă majoră într-o tentativă de a zdrobi rezervele operaționale și strategice sovietice. Astfel, se dorea restaurarea echilibrului pe frontul de est și recucerirea inițiativei strategice.Glantz 1991, p. 122. Serviciile de informații sovietice au anticipat că proeminența Kursk avea să fie centrul unei ofensive germane majore în vară. Apărarea strategică sovietică a Kurskului, spre deosebire de cea a Moscovei din 1941, nu avea să aibă loc pe întregul front. Aceasta a permis sovieticilor să pregătească o apărare puternică în profunzime, de până la 100 km. Sovieticii au angajat 10 fronturi de armată, cu 40 de armate combinate și cinci armate de tancuri pe un front de 2000 de kilometri până la o adâncime de 600–700 kilometri.Glantz 1991, p. 127. Stavka a autorizat o strategie defensivă cu scopul de a uza vârful de lance german, obligându-l să pătrundă prin multiple linii de poziții puternic fortificate, apărate de unități sovietice din arme combinate. Când ofensiva germană a pierdut din putere, rezervele operaționale de blindate ale sovieticilor urmau să intre în acțiune pentru a contraataca și a distruge inamicul slăbit.
Forțele Germanii Forțele germane implicate proveneau în principal din trei divizii Waffen-SS, care toate suferiseră pierderi în zilele precedente. Divizia 1 Leibstandarte SS Adolf Hitler, Divizia 2 SS Das Reich și divizia 3 SS Totenkopf demaraseră ofensiva cu 456 de tancuri și 137 de tunuri de asalt, între care 35 tancuri Tiger I. Este posibil ca și o altă brigadă să fi fost implicată în lupte, și anume Brigada 10 Panzer, înființată la 23 iunie 1943 care avea 45 de tancuri Tiger, care se poate să se fi alăturat Diviziei 2 SS Panzer Das Reich, ceea ce ar fi ridicat numărul tancurilor Tiger la 70. Numărul total de tancuri și baterii de asalt disponibile la 11 iulie era de circa 400, inclusiv 70 Tiger.Dunn 1997, p. 154. Sursele sovietice susțin că germanii aveau 500–700 de tancuri.Zetterling & Frankson 2000, p. 101. Sursele germane nu sunt complete în ce privește numărul tancurilor la 12 iulie. Conform surselor germane disponibile, erau disponibile 294 de tancuri germane la 11 iulie în Diviziile 1, 2 și 3 SS Grenadieri Panzer (77, 95, respectiv 122 de tancuri). A doua zi, la 12 iulie, numărul exact pentru Divizia 1 SS Grenadieri Panzer este necunoscut, dar numărul tancurilor din celelalte două divizii era 103, respectiv 121. La 13 iulie, rapoartele arată 70, 107 și respectiv 74 de tancuri disponibile. Până la 14 iulie, rămăseseră 78, 115, respectiv 73 de tancuri. La 15 iulie, s-a înregistrat o scădere generală la 85, 99 și 77. Ultimele date, cele pentru 16 iulie, prezintă 96, 103 și 96 de tancuri operaționale pentru cele trei divizii. SS Panzerkorps II a început bătălia de la Kursk cu 494 de tancuri; până la 12 iulie forța sa scăzuse cu exact 200.Zetterling & Frankson 2000, p. 103. Forța aeriană germană era compusă dintr-un Korps Luftwaffe, denumit VIII. Fliegerkorps. El avea 966 de avioane la dispoziție la 5 iulie 1943.Bergström 2007, p. 120. În săptămâna anterioară luptelor, pierderile fuseseră scăzute. Între 5–8 iulie, Generalquartiermeister der Luftwaffe a raportat pierderea a doar 41 de avioane. Pierderile din perioada 8–11 iulie nu sunt cunoscute cu precizie, deși se știe că s-au pierdut cu totul circa 220 de avioane în ramura sudică a proeminenței Kursk între 5–31 iulie.
Sovieticii De partea sovietică, principala formațiune implicată a fost Armata a 5-a Gardă Tancuri. Numărul total de tancuri ale armatei se ridica la circa 800–850 de tancuri, dar majoritatea lor erau tancuri ușoare T-70. Armata a 5-a Gardă Tancuri avea circa 409 T-34, 188 T-70, 31 de tancuri Churchill, 48 tunuri autopropulsate de tipul SU-122 și SU-76, precum și un număr mic de tancuri grele KV-1. Contrar unor relatări ale bătăliei, nu au fost implicate în luptă tunuri de asalt SU-152 sau SU-85. Conform surselor sovietice, aceste cifre nu includ Corpul 2 Tancuri, Corpul 2 Gardă Tancuri sau Regimentul 1529 Artilerie autopropulsată.Zetterling & Frankson 2000, p. 106.
Armata Roșie a aliniat Corpurile 2 Gardă Tancuri, 29 Tancuri și 18 Tancuri în primul eșalon. Corpul 5 Mecanizat împreună cu deja slăbitul Corp 2 Tancuri au fost păstrate în rezervă. Corpul 18 Tancuri avea 144 de tancuri în după-amiaza zilei de 11 iulie, în timp ce Corpul 29 Tancuri avea 212 tancuri și baterii de artilerie autopropulsate. Împreună cu formațiunile angajate de-a lungul zilei, numărul de tancuri sovietice implicate în luptă s-a ridicat probabil pe la 500. Armata 1 Tancuri a atacat și elemente din Panzerkorps XLVIII, dar aceste atacuri nu au fost legate direct de bătălia de tancuri de la Prohorovka. În total, un număr de minimum 294 vehicule blindate de luptă germane și 616 sovietice, și maximum 429 germane și 870 sovietice au fost implicate în bătălia de la Prohorovka.Zetterling & Frankson 2000, p. 107.
Aviația sovietică a avut o slabă concentrare de forțe. Armata a 2-a Aeriană, deși suferise pierderi grele cu o săptămână în urmă, a putut aduna doar 472 de avioane operaționale. Din această flotă, 266 erau avioane de luptă, 160 bombardiere rusești și 90 Șturmovikuri Iliușin Il-2. Armata a 17-a Aeriană a fost și ea angajată în luptă; deși fusese afectată de pierderi grele, și ea a reușit să introducă în luptă circa 300 de avioane operaționale. Astfel, forțele aeriene erau echilibrate, utilizarea lor judicioasă devenind imperativă pentru ambele părți.Bergström 2007, p. 78.
Preludiul bătăliei Înaintarea germană înainte de Prohorovka După mai multe întârzieri cauzate de așteptarea de nou echipament pe front, ofensiva germană a fost lansată la 5 iulie 1943. 4.Panzer-Armee condusă de generaloberst Hermann Hoth, având în față SS-Panzerkorps, a înaintat cu greu pe o distanță de ticsită cu aglomerări de câmpuri minate, infanteriști în tranșee și baterii antitanc aranjate în zone elaborate de tip pakfront. Atacul a pătruns în al treilea nivel defensiv pe o adâncime de 35 de kilometri dar a fost oprit de Armata 1 Tancuri sovietică.
Între 5 și 11 iulie, II SS Panzerkorps a fost aproape de a crea o breșă între Armata 1 Tancuri și Armata 64 sovietice. Bătăliile au fost dificile, dar Armata a 4-a Panzer reușise să pătrundă prin principalele zone defensive sovietice. Germanii au susținut că au distrus 1.000 de tancuri sovietice de la 5 iulie. Doar 48 Panzer Korps a susținut că ar fi eliminat 1.300 de soldați sovietici și că a luat 7.000 prizonieri. Același corp a susținut că ar fi distrus sau capturat 170 de tancuri și 180 de mortiere grele sovietice împreună cu numeroase piese de artilerie și baterii antitanc.Dunn 1997, p. 153.
II. SS Panzerkorps a pătruns prin linia a treia de apărare sovietică la Prohorovka. Germanii au crezut că au creat o breșă și că a doua zi urmează să profite de ocazie. Ei credeau că învinseseră ultimele unități sovietice de rezervă, dar nu știau că Frontul Stepa condus de Ivan Konev era pregătit ca rezervă pentru contraatac. După succesul german de până la 11 iulie și în pofida protestelor lui Konev, Jukov a permis Stavkăi să elibereze două armate rusești, Armata a 5-a Gardă Tancuri condusă de general Pavel Rotmistrov și Armata a 5-a Gardă din Frontul Stepa, pentru a trata pericolul german. Divizia 42 Pușcași Gardă a fost angajată imediat. După un marș forțat pe drum, forțele rusești au ajuns la Prohorovka în noaptea de 11 iulie.Glantz 1995, pp. 166–167. Fronturile sovietice erau pregătite acum să lanseze contraatacul.
Planurile ofensive ale germanilor