Împărțirea Indiei din 1947 a reprezentat divizarea Indiei Britanice în două dominioane independente, Uniunea Indiei și Dominionul Pakistanului. Uniunea Indiei este astăzi Republica India, iar teritoriile Dominionului Pakistanului formează astăzi Republica Islamică Pakistan și Republica Populară Bangladesh. Împărțirea a presupus divizarea a două provincii, Bengal și Punjab, în funcție de majoritățile nemusulmane (în principal hinduse și sikh) sau musulmane existente la nivelul districtelor. De asemenea, au fost împărțite între cele două noi dominioane Armata Indiană Britanică, Marina Regală Indiană, Serviciul Civil Indian, căile ferate și trezoreria centrală. Împărțirea a fost prevăzută de Legea privind independența Indiei din 1947 și a dus la sfârșitul Rajului Britanic, adică al guvernării Indiei de către Coroana britanică. Cele două state autonome, India și Pakistan, au luat ființă din punct de vedere juridic la miezul nopții dintre 14 și 15 august 1947.
Odată cu împărțirea Indiei Britanice și retragerea britanicilor din subcontinentul indian, Legea privind independența Indiei prevedea încetarea alianțelor subsidiare ale statelor princiare și a celorlalte obligații ale acestora față de britanici, în timp ce britanicii erau, la rândul lor, eliberați de obligațiile față de aceste state, conducătorii lor fiind lăsați să decidă dacă să adere la India sau Pakistan ori să rămână independenți de ambele. Sardar Patel a declarat într-un discurs din ianuarie 1948: „Odată cu încetarea suzeranității britanice, fiecare stat indian a devenit o entitate independentă distinctă.” Integrarea politică a statelor princiare în cele două noi dominioane a început prin numeroase aderări în august 1947, însă cea mai mare parte a procesului s-a desfășurat ulterior. Un aspect deosebit de important a fost faptul că suveranii statelor Hyderabad, Jammu și Cașmir și ai altor state au optat pentru independență.
Împărțirea a dus la strămutarea, pe criterii religioase, a între 12 și 20 de milioane de persoane, provocând crize de refugiați de proporții enorme, asociate cu migrațiile în masă și transferurile de populație care au avut loc între dominioanele nou-create; violențele au fost de mare amploare, iar estimările privind numărul persoanelor ucise înaintea, în timpul sau în urma împărțirii sunt controversate. În 2009, estimările continuau să varieze între 200.000 și două milioane de morți. Caracterul violent al împărțirii a creat o atmosferă de ostilitate și suspiciune între India și Pakistan care afectează relațiile indo-pakistaneze până în prezent.
Termenul împărțirea Indiei nu include separarea anterioară a Birmaniei și a Ceylonului (astăzi Sri Lanka) de administrația Indiei Britanice. Termenul nu include nici încorporarea enclavelor Indiei Franceze în India în perioada 1947–1954 și nici anexarea Goăi și a altor districte ale Indiei Portugheze de către India în 1961. Alte entități politice contemporane din regiune în 1947, precum Sikkim, Bhutan, Nepal și Maldive, nu au fost afectate de împărțire.
Secesiunea Bangladeshului din Pakistan în 1971 a reprezentat o împărțire ulterioară a Pakistanului, nu a Indiei.
Context
Înainte de Al Doilea Război Mondial (1905–1938) Împărțirea Bengalului: 1905
Președinția Bengalului era o mare unitate administrativă a Indiei Britanice. În 1905, viceregele Indiei Lord Curzon a împărțit-o în provincia cu majoritate musulmană Bengalul de Est și Assam și provincia cu majoritate hindusă Bengal. Împărțirea Bengalului — care fusese avută în vedere de administrațiile coloniale anterioare, dar nu fusese niciodată pusă în aplicare — a transformat politica naționalistă.
Bengalezii erau nemulțumiți de perspectiva de a deveni minoritari în noua provincie Bengal în raport cu biharii și oriya. Ei considerau că măsura lui Curzon reprezenta o pedeapsă pentru fermitatea lor politică. Protestele de amploare împotriva deciziei lui Curzon au luat în principal forma campaniei Swadeshi („cumpărați produse indiene”), care presupunea boicotarea mărfurilor britanice. Sporadic, dar în mod fățiș, protestatarii au recurs și la violență politică, inclusiv la atacuri împotriva civililor., , , Violențele s-au dovedit ineficiente, întrucât majoritatea atacurilor planificate fie au fost împiedicate de britanici, fie au eșuat. Sloganul mobilizator al ambelor forme de protest era Bande Mataram (bengaleză, ), titlul unui cântec al lui Bankim Chandra Chattopadhyay, care invoca o zeiță-mamă, reprezentând, în funcție de context, Bengalul, India sau zeița hindusă Kali. Tulburările s-au răspândit din Calcutta în regiunile învecinate ale Bengalului atunci când studenții din Calcutta educați în limba engleză s-au întors în satele și orașele lor natale. Conotațiile religioase ale sloganului și indignarea politică față de împărțire s-au împletit atunci când tineri aparținând unor grupări precum Jugantar au început să comită atentate cu bombă împotriva clădirilor publice, să organizeze jafuri armate, și să asasineze oficiali britanici. Întrucât Calcutta era capitala imperială, atât indignarea, cât și sloganul au devenit curând cunoscute în întreaga Indie.
Protestul copleșitor și predominant hindus împotriva împărțirii Bengalului, împreună cu teama față de reforme care ar fi favorizat majoritatea hindusă, au determinat elita musulmană a Indiei să se adreseze în 1906 noului vicerege, Lord Minto, solicitând colegii electorale separate pentru musulmani. Totodată, aceasta a cerut o reprezentare proporțională cu ponderea musulmanilor în populația totală, reflectând atât statutul lor de foști conducători, cât și istoricul cooperării lor cu britanicii. Acest lucru avea să ducă la înființarea Ligii Musulmane Panindiene la Dacca, în decembrie 1906. Deși Curzon se întorsese între timp în Anglia după ce demisionase în urma unei dispute cu comandantul său militar, Lord Kitchener, Liga susținea planul său de împărțire. Poziția elitei musulmane, reflectată în cea a Ligii, se cristalizase treptat în cele trei decenii precedente, începând cu recensământul Indiei Britanice din 1871, care estimase pentru prima dată populația regiunilor cu majoritate musulmană. La rândul său, dorința lui Curzon de a atrage sprijinul musulmanilor din Bengalul de Est își avea originea în preocupările britanicilor existente încă de la recensământul din 1871, precum și în antecedentele confruntărilor musulmanilor cu aceștia în Revolta din 1857 și în Al Doilea Război Anglo-Afgan.
În cele trei decenii care au urmat recensământului din 1871, liderii musulmani din nordul Indiei s-au confruntat periodic cu ostilitatea publică a unora dintre noile grupări politice și sociale hinduse. Arya Samaj, de exemplu, nu numai că susținea mișcarea pentru protejarea vacilor în cadrul agitației sale, ci, alarmată de numărul musulmanilor consemnat de recensământ, organiza și ceremonii de „reconvertire”, menite să-i readucă pe musulmani în comunitatea hindusă. În Provinciile Unite, musulmanii au devenit tot mai îngrijorați spre sfârșitul secolului al XIX-lea, pe măsură ce reprezentarea politică hindusă a crescut, iar hindușii s-au mobilizat politic în cadrul controversei hindi–urdu și al revoltelor din 1893 împotriva sacrificării vacilor. În 1905, temerile musulmanilor s-au accentuat atunci când Tilak și Lajpat Rai au încercat să ajungă în poziții de conducere în Congres, iar Congresul însuși s-a mobilizat în jurul simbolismului zeiței Kali. Mulți musulmani erau conștienți, de exemplu, că sloganul bande mataram apăruse pentru prima dată în romanul Anandamath, în care hindușii luptau împotriva asupritorilor lor musulmani. În sfârșit, elita musulmană, inclusiv Nawabul din Dacca, Khwaja Salimullah, care găzduise prima reuniune a Ligii în reședința sa din Shahbag, era conștientă că o nouă provincie cu majoritate musulmană le-ar fi adus beneficii directe musulmanilor care aspirau la putere politică.
Primul Război Mondial, Pactul de la Lucknow: 1914–1918
Primul Război Mondial avea să reprezinte un moment de cotitură în relația imperială dintre Marea Britanie și India. 1,4 milioane de soldați indieni și britanici din Armata Indiană Britanică au participat la război, iar participarea lor a avut consecințe culturale mai ample: știrile despre soldații indieni care luptau și mureau alături de soldații britanici, precum și de militarii din dominioane precum Canada și Australia, au ajuns în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, atât prin presa scrisă, cât și prin noul mijloc de comunicare reprezentat de radio. Prestigiul internațional al Indiei a crescut astfel și a continuat să se consolideze în anii 1920. Printre altele, aceasta a făcut ca India, sub propriul nume, să devină în 1920 membru fondator al Societății Națiunilor și să participe, sub denumirea „Les Indes Anglaises” (India Britanică), la Jocurile Olimpice de vară din 1920 de la Anvers.Olympic Games Antwerp 1920: Official Report , Nombre de bations representees, p. 168. Quote: "31 Nations avaient accepté l'invitation du Comité Olympique Belge: ... la Grèce – la Hollande Les Indes Anglaises – l'Italie – le Japon ..." În India, în special în rândul liderilor Congresului Național Indian, aceasta a dus la solicitări pentru o autoguvernare mai largă a indienilor.
Sesiunea Congresului de la Lucknow din 1916 a fost, de asemenea, cadrul unei încercări neașteptate de cooperare între Congres și Liga Musulmană, favorizată de alianța din timpul războiului dintre Germania și Turcia. Întrucât sultanul otoman era și protectorul locurilor sfinte islamice de la Mecca, Medina și Ierusalim, iar britanicii și aliații lor se aflau acum în conflict cu Imperiul Otoman, unii musulmani indieni au început să pună tot mai mult la îndoială „neutralitatea religioasă” a britanicilor, îndoieli care apăruseră deja ca urmare a reunificării Bengalului din 1911, o decizie percepută ca fiind defavorabilă musulmanilor. Prin Pactul de la Lucknow, Liga s-a alăturat Congresului în revendicarea unei autoguvernări mai largi, pentru care militau Tilak și susținătorii săi; în schimb, Congresul a acceptat colegii electorale separate pentru musulmani atât în adunările legislative provinciale, cât și în Consiliul Legislativ Imperial. În 1916, Liga Musulmană avea între 500 și 800 de membri și nu dobândise încă sprijinul larg de care avea să beneficieze ulterior în rândul musulmanilor indieni; nici în interiorul Ligii pactul nu beneficia de sprijin unanim, fiind negociat în principal de un grup de musulmani din „Partidul Tinerilor” din Provinciile Unite (UP), în special de frații Mohammad și Shaukat Ali, care adoptaseră cauza panislamică. Pactul a obținut sprijinul unui tânăr avocat din Bombay, Muhammad Ali Jinnah, care avea să ocupe ulterior poziții de conducere în Ligă și în mișcarea pentru independența Indiei. În anii următori, pe măsură ce implicațiile depline ale pactului au devenit evidente, acesta a ajuns să fie considerat mai avantajos pentru elitele minorităților musulmane din provincii precum UP și Bihar decât pentru majoritățile musulmane din Punjab și Bengal. La momentul respectiv, „Pactul de la Lucknow” a reprezentat o etapă importantă a agitației naționaliste și a fost perceput astfel și de britanici.
Reformele Montagu–Chelmsford: 1919