Ecleziastul (din limba greacă: Ἐκκλησιαστής, original numită Qoheleth ebraică: קֹהֶלֶת‎‎, cu sensul de "Predicatorul" sau "Convocatorul") este o carte din Vechiul Testament. Încă de la început se afirmă că această carte conține cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.

Kohelet proclamă că toate acțiunile umane sunt hevel, „vapori” sau „respirație”, adică „nesubstanțiale”, „deșarte” sau „inutile”, întrucât viața oamenilor înțelepți și a celor nebuni se termină cu moartea. Kohelet susține înțelepciunea ca mijloc pentru o viață pământească bine trăită. Autorul sugerează că ființele umane ar trebui să se bucure de plăcerile simple ale vieții de zi cu zi, cum ar fi să mănânce, să bea și să se bucure de munca proprie, care sunt daruri din mâna lui Dumnezeu. Cartea se încheie cu ordinul de a se „teme de Dumnezeu și de a păzi poruncile Lui; căci aceasta este toată datoria fiecăruia. Întrucât fiecare fapt va aduce Dumnezeu la judecată, pentru orice fapt ascuns, fie el bun sau rău”.

Este o carte controversată, neortodoxă și subversivă.

Conform tradiției rabinice, cartea a fost scrisă de Regele Solomon la bătrânețe (el a domnit ) , dar prezența cuvintelor împrumutate din limba persană (cum ar fi פַרְדֵּס (pardes) 'livadă' și פִתְגָּם (pitgam) 'verdict') și aramaismele indică o dată ulterioară datei de , în timp ce cea mai recentă dată posibilă pentru compoziția sa este 180 î.Hr.

Structură Ecleziastul este prezentat ca biografie a „Kohelet” sau „Qoheleth”; povestea sa este încadrată de vocea naratorului, care se referă la Kohelet la în persoana a treia, își laudă înțelepciunea, dar îi amintește cititorului că înțelepciunea are limitele sale și nu este principala preocupare a omului. Kohelet raportează ceea ce a planificat, a făcut, a experimentat și a gândit, dar călătoria sa către cunoaștere este, în cele din urmă, incompletă; cititorul nu trebuie doar să audă înțelepciunea lui Kohelet, ci să-și observe călătoria către înțelegerea și acceptarea frustrărilor și incertitudinilor vieții: călătoria în sine este importantă.

Puține dintre numeroasele încercări de a descoperi o structură subiacentă Eclesiastului s-au confruntat cu o acceptare largă; printre acestea, următorul este unul dintre cele mai influente: Titlu (1: 1) Poezia inițială (1: 2-11) I: Investigarea vieții lui Kohelet (1: 12–6: 9) II: Concluziile lui Kohelet (6: 10-11: 6) Introducere (6: 10-12) A: Omul nu poate descoperi ce este bine să facă (7: 1–8: 17) B: Omul nu știe ce va veni după el (9: 1-11: 6) Poezie finală (11: 7-12: 8) Epilog (12: 9-14)

În ciuda acceptării de către unii a acestei structuri, au existat multe critici puternice, precum cea a lui Fox: „Structura propusă de [Addison G. Wright] nu are mai mult efect asupra interpretării decât o fantomă din pod. O structură literară sau retorică ar trebui nu doar „să fie acolo”; trebuie să „facă” ceva. Ar trebui să ghideze cititorii în recunoașterea și amintirea parcursului de gândire al autorului.”

Versetul 1: 1 este o suprascriere, echivalentul vechi al unei pagini de titlu: introduce cartea ca „cuvintele lui Kohelet, fiul lui David, rege în Ierusalim.”

Majoritatea comentatorilor moderni, deși nu toți, consideră epilogul (12: 9-14) ca o adăugire a unui scrib ulterior. Unii au identificat anumite alte afirmații ca adăugiri suplimentare menite să facă cartea mai ortodoxă din punct de vedere religios (de exemplu, afirmațiile dreptății lui Dumnezeu și nevoia de evlavie).

S-a propus ca textul să fie compus din trei voci distincte. Primul îi aparține lui Qoheleth ca profet, „vocea adevărată a înțelepciunii” care vorbește la persoana întâi, relatând înțelepciunea prin propria sa experiență. Cea de-a doua voce îi aparține lui Qoheleth ca rege al Ierusalimului, care este mai didactic și astfel vorbește în primul rând în afirmații imperative la persoana a doua. A treia voce este cea a autorului epilogului, care vorbește proverbial la persoana a treia. Autorul epilogului este cel mai identificat prin ce se constată în versetelor prime și finale ale cărții. Ecleziastul ar trebui apoi citit ca un dialog între aceste voci, sugerează Kyle R. Greenwood.

Rezumat Introducerea în zece versete din versetele 1: 2-11 sunt cuvintele naratorului cadrului; ele stabilesc starea de spirit pentru ceea ce urmează. Mesajul lui Kohelet este că nimic nu are sens.

După introducere vin cuvintele lui Kohelet. Ca rege, el a experimentat totul și a făcut totul, dar nimic nu este în cele din urmă de încredere. Moartea nivelează toate. Singurul bine este să te împărtășești din viață în prezent, pentru că bucuria este din mâna lui Dumnezeu. Totul este ordonat în timp și oamenii sunt supuși timpului spre deosebire de caracterul etern al lui Dumnezeu. Lumea este plină de nedreptate, pe care numai Dumnezeu o va judeca. Dumnezeu și oamenii nu aparțin aceluiași tărâm și, prin urmare, este necesar să avem o atitudine corectă în fața lui Dumnezeu. Oamenii ar trebui să se bucure, dar nu ar trebui să fie lacomi; nimeni nu știe ce este bine pentru omenire; neprihănirea și înțelepciunea ne scapă. Kohelet reflectează asupra limitelor puterii umane: toți oamenii se confruntă cu moartea, iar moartea este mai bună decât viața, dar ar trebui să ne bucurăm de viață atunci când putem. Lumea este plină de riscuri: el oferă sfaturi despre viața cu riscuri, atât politice, cât și economice. Muritorii ar trebui să se bucure când pot, pentru că poate veni un moment în care nimeni nu mai poate. Cuvintele lui Kohelet se termină cu imagini ale naturii care se lâncezește și ale omenirii care se îndreaptă spre mormânt.

Naratorul cadrului se întoarce cu un epilog: cuvintele înțelepților sunt dure, dar sunt aplicate pe măsură ce păstorul aplică lovituri și ciupituri turmei sale. Sfârșitul cărții rezumă mesajul său: „Temeți-vă de Dumnezeu și păziți poruncile Lui, pentru că Dumnezeu va aduce la judecată fiecare faptă.” Unii cercetători sugerează 12: 13-14 au fost un adaos de un autor mai ortodox decât scriitorul original; alții consideră că este probabil opera autorului original.

Compoziție

Titlu, dată și autor Cartea își ia numele din grecescul ekklesiastes , o traducere a titlului prin care figura centrală se referă la el însuși: Kohelet , adică ceva de genul „cel care convoacă sau se adresează unei adunări”. Conform tradiției rabinice, Ecleziastul a fost scris de Solomon la bătrânețe (o tradiție alternativă că „Ezechia și colegii săi au scris Isaia, Proverbe, Cântarea Cântărilor și Ecleziastul” probabil înseamnă pur și simplu că cartea a fost editată sub domnia lui Ezechia), dar cercetătorii critici au respins de mult ideea unei origini pre-exilice. Prezența cuvintelor de împrumut persane și aramaismelor indică o dată nu mai devreme de aproximativ 450 î.Hr., în timp ce cea mai recentă dată posibilă pentru compunerea sa este 180 î.Hr., când scriitorul evreu Ben Sira citează din aceasta. Disputa cu privire la faptul dacă Ecleziastul aparține perioadelor persane sau elenistice (adică partea anterioară sau ulterioară a acestei perioade) în jurul gradului de elenizare (influență a culturii și gândirii grecești) prezent în carte. Cărturarii care susțin o dată persană (c. 450-330 î.Hr.) susțin că există o lipsă completă de influență greacă; cei care susțin o dată elenistică (c. 330–180 î.Hr.) susțin că prezintă dovezi interne ale gândirii și contextului social grecesc.

De asemenea, nerezolvat este dacă autorul și naratorul lui Kohelet sunt una și aceeași persoană. Ecleziastul trece în mod regulat între citatele de la persoana a treia ale lui Kohelet la reflecțiile de la persoana întâi asupra cuvintelor lui Kohelet, ceea ce ar indica că cartea a fost scrisă mai degrabă ca un comentariu la pildele lui Kohelet, decât ca o mărturie scrisă de el însuși a spuselor sale. Unii cercetători au susținut că structura narativă la persoana a treia este un dispozitiv literar artificial similar Unchiului Remus, deși descrierea Koheletului din 12: 8-14 pare să favorizeze o persoană istorică ale cărei gânduri sunt prezentate de narator. Cu toate acestea, întrebarea nu are nicio importanță teologică, iar un savant (Roland Murphy) a comentat că Kohelet el însuși ar fi considerat timpul și ingeniozitatea puse în interpretarea cărții sale ca „încă un exemplu al inutilității efortului uman”.

Gen literar și fundal istoric Ecleziastul și-a luat forma literară din tradiția Orientului Mijlociu a autobiografiei fictive, în care un personaj, adesea rege, își relatează experiențele și trage lecții din ele, adesea autocritice: Kohelet se identifică de asemenea ca rege, vorbește despre căutarea înțelepciunii, relatează concluziile sale și recunoaște limitările sale. El aparține categoriei literaturii înțelepciunii, corpul scrierilor biblice care oferă sfaturi despre viață, împreună cu reflecții asupra problemelor și semnificațiilor sale - alte exemple includ Cartea lui Iov, Proverbe și unii dintre Psalmi. Ecleziastul se deosebește de celelalte cărți biblice ale Înțelepciunii prin faptul că este profund sceptic cu privire la utilitatea Înțelepciunii în sine. Ecleziastul a influențat la rândul său lucrările deuterocanonice Înțelepciunea lui Solomon și Ben Sirah, ambele conțin respingeri vocale ale filozofiei ecleziastice a inutilității.

Înțelepciunea a fost un gen popular în lumea antică, unde a fost cultivată în cercuri de scribi și îndreptată către bărbați tineri care urmau să se angajeze în cariere în înalta oficialitate și curți regale; există dovezi puternice că unele dintre aceste cărți, sau cel puțin ziceri și învățături, au fost traduse în ebraică și au influențat Cartea Proverbelor, iar autorul Eclesiastului era probabil familiarizat cu exemple din Egipt și Mesopotamia. Este posibil să fi fost influențat și de filosofia greacă, în special de școlile stoicismului, care susțineau că toate lucrurile sunt destinate și epicurianism, care susținea că fericirea era cel mai bine urmărită prin cultivarea liniștită a plăcerilor mai simple ale vieții.

Ecleziastul este o carte înțelepciune negativă (prin înțelepciune pozitivă se înțelege „bine faci, bine găsești”).Cohen, Shaye J.D. Lecture 21: Job (and Ecclesiastes = Qoheleth). curs de la Universitatea Harvard.

Dar Ecleziastul și Cartea lui Iov au următoarele caracteristici conforme cu scrierile de înțelepciune: internaționale și cosmopolite; grupul țintă este clasa superioară; laudă înțelepciunea.

Canonicitate