Fiul lui Dumnezeu este o expresie care, conform confesiunii creștine, trinitariene în credință, se referă la relația dintre Iisus și Dumnezeu, în mod specific ca Dumnezeu Fiul. Pentru o minoritate creștină antitrinitariană termenul de Fiul lui Dumnezeu este acceptat, în timp ce Dumnezeu Fiul nu este o expresie acceptată.
Termenul de „fiu al lui Dumnezeu” este folosit uneori în Vechiul și Noul Testament ale Bibliei creștine pentru a face referire la persoanele care au avut relații speciale cu Dumnezeu. În Vechiul Testament, îngerii, oamenii drepți și evlavioși și regii Israelului sunt toți numiți „fii ai lui Dumnezeu”. În Noul Testament, Adam, și, mai ales, Isus Hristos sunt numiți „fiul lui Dumnezeu”, în timp ce adepții lui Isus sunt numiți „fii ai lui Dumnezeu”.
În Noul Testament, „Fiul lui Dumnezeu” este o expresie folosită cu referire la Isus în mai multe ocazii. Isus este declarat Fiul lui Dumnezeu în două ocazii separate printr-o voce care vorbește din ceruri și este descris explicit și implicit ca Fiul lui Dumnezeu atât de El însuși, cât și de diverse persoane care apar în Noul Testament.John Yueh-Han Yieh, One teacher: Jesus' teaching role in Matthew's gospel, 2004, , pp. 240–241.Dwight Pentecost The words and works of Jesus Christ, 2000, , p. 234.Geoffrey W. Bromiley, The International Standard Bible Encyclopedia, 1988, , pp. 571–572. Atribuit lui Isus, acest termen este o referire la rolul său de Mesia, regele ales de Dumnezeu.Merriam-Webster's collegiate dictionary (10th ed.). (2001). Springfield, MA: Merriam-Webster. Contextele și modalitățile în care titlul de Fiul lui Dumnezeu, atribuit lui Isus, înseamnă altceva sau ceva mai mult decât Mesia fac subiectul unor studii și dezbateri științifice care continuă și în prezent.
Termenul „Fiul lui Dumnezeu” nu trebuie confundat cu termenul „Dumnezeu Fiul” (în ), a doua persoană a Trinității în teologia creștină. Doctrina Sfintei Treimi îl identifică pe Isus ca Dumnezeu Fiul, de aceeași ființă (consubstanțial), dar distinct ca persoană, cu Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Duhul Sfânt (prima și cea de-a treia persoană ale Sfintei Treimi). Creștinii netrinitarieni acceptă menționarea lui Isus cu termenul „Fiul lui Dumnezeu”, care se regăsește în Noul Testament, dar nu cu termenul „Dumnezeu Fiul”, care nu se găsește în nicio parte a Bibliei.
De-a lungul istoriei, unii conducători (mai ales împărați) și-au asumat titluri precum fiul lui Dumnezeu, fiu al unui zeu sau fiul Cerului. Împăratul roman Augustus se autointitula fiu al divinului, făcând referire la tatăl său adoptiv zeificat, Iulius Cezar. Expresia latină era Divi filius și a fost folosită mai târziu și de Domițian, dar ea este diferită de expresia Fiul lui Dumnezeu, folosită în Noul Testament.
Conducători și titluri imperiale
De-a lungul istoriei, mai mulți conducătorii militari și politici începând cu împărații chinezi din dinastia Zhou occidentală (c. 1000 î.Hr.) și continuând cu Alexandru cel Mare (c. 360 î.Hr.) până la împăratul Japoniei (c. 600 d.Hr.) și-au asumat titluri care reflectau o relație filială cu diferite zeități.Friedrich Muller, Introduction to the Science of Religion, 2004, , p. 136.Hisho Saito, A History of Japan, 2010,
Titlul „Fiul Cerului”, ortografiat 天子 (termen format din 天 care înseamnă cer / rai / zeu și 子 care înseamnă copil) a fost folosit pentru prima dată în dinastia Zhou occidentală (c. 1000 î.Hr.). Este menționat în cartea de cântece Shijing și reflecta credința Zhou că, în calitate de Fiu al Cerului (și ca trimis al acestuia), împăratul Chinei era responsabil pentru bunăstarea întregii lumi prin mandatul ceresc.Michael Dillon, China : a cultural and historical dictionary, 1998, , p. 293.Patricia Ebrey, Anne Walthall, James Palais, East Asia: A Cultural, Social, and Political History, 2008, , p. 16. Acest titlu poate fi, de asemenea, tradus ca „Fiul zeului”, având în vedere că cuvântul Ten sau Tien poate însemna în chineză atât cer, cât și zeu.Bertrand Russell, The Problem of China, 2007, , p. 23. Împăratul Japoniei a fost numit, de asemenea, Fiul Cerului (天子 tenshi) de la începutul secolului al VII-lea.
În rândul popoarelor Stepei Altaice au fost folosite pe scară largă titlurile „Fiul Zeului” și „Fiul Cerului”; astfel, de exemplu, conducătorul din secolul al III-lea î.Hr. a fost numit Chanyü, iar titluri similare au fost folosite în secolul al XIII-lea de Ginghis Han.
Exemple de regi care au fost considerați fii ai zeilor se găsesc în Orientul Antic. În special Egiptul a dezvoltat o tradiție de lungă durată în acest sens. Faraonii egipteni erau cunoscuți ca fiind fiul unui anumit zeu, iar menționarea originii lor conținea în unele cazuri detalii sexuale explicite. Faraonii egipteni nu aveau același rang cu părinții lor divini, ci mai degrabă erau subordonați. Cu toate acestea, în primele patru dinastii, faraonul era considerat a fi întruchiparea unui zeu. Astfel, Egiptul a fost condus ca o teocrație directă, în care „zeul însuși este recunoscut ca șef al statului”. În perioada amarniană Akhenaton a redus rolul faraonului la unul de coregent, instituind un regim în care Zeul și Faraonul conduceau ca tată și fiu. Akhenaton a preluat și rolul de preot al zeului, interzicând venerarea zeilor tradiționali. Mai târziu, Egiptul a adoptat varianta evreiască a teocrației în timpul domniei lui Herihor. El a preluat rolul de conducător, considerându-se mai degrabă rege și mare preot decât zeu.
Regii evrei erau cunoscuți, de asemenea, ca fiind „fiii Domnului”. Varianta evreiască de teocrație poate fi imaginată ca o teocrație reprezentativă, în care regele este văzut ca reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Astfel, regii evrei aveau o legătură directă mai redusă cu Dumnezeu decât faraonii cu zeii lor. Spre deosebire de faraoni, regii evrei au fost rareori preoți și nici nu erau venerați direct în rugăciuni. Mai degrabă, rugăciunile cu privire la rege erau adresate direct lui Dumnezeu. Filozoful evreu Philon este cunoscut că l-a asemănat mai degrabă pe Dumnezeu cu un rege suprem decât pe regii evrei cu zei.
Potrivit Bibliei, mai mulți regi ai Damascului au luat titlul de fiu al lui Hadad. O stelă ridicată de Bar-Rakib pentru tatăl său, Panammuwa al II-lea, conține un text similar. Fiul lui Panammuwa al II-lea, care a fost rege al Regatului Sam'al, s-a referit la el însuși ca fiu al lui Rakib. Rakib-El este un zeu care apare în inscripțiile feniciene și aramaice. Panammuwa al II-lea a murit pe neașteptate în timp ce se afla în Damasc. Cu toate acestea, fiul său, regele Bar-Rakib nu era originar din Damasc; nu se știe dacă alți conducători ai Regatului Sam'al au folosit titluri similare care să indice o descendență divină.
În mitologia greacă, Heracles (fiul lui Zeus) și mulți alți oameni au fost considerați fii ai zeilor, prin nașterea lor în urma unor relații ale zeilor cu femeile muritoare. În jurul anului 360 î.Hr. Alexandru cel Mare ar fi susținut că era un semizeu prin folosirea titlului „Fiul lui Amon–Zeus”.
În 42 î.Hr. Iulius Cezar a fost zeificat în mod formal ca „divinul Iulius” (divus Iulius), după asasinarea lui. Fiul său adoptiv, Octavian (mai cunoscut sub numele de Augustus, titlu care i-a fost dat 15 ani mai târziu, în 27 î.Hr.), a devenit cunoscut atunci ca divi Iuli filius (fiul divinului Iulius) sau mai simplu divi filius (fiul divinului).Helen Rhee, Early Christian literature, 2005, , pp. 159–161. Într-o mișcare îndrăzneață și fără precedent, Augustus s-a folosit de acest titlu pentru a promova în plan politic în cadrul celui de-al Doilea Triumvirat, învingându-i în cele din urmă pe toți rivalii pentru a obține puterea supremă în statul roman.Pat Southern, Augustus, 1998, , p. 60.
Cuvântul folosit pentru zeificatul Iulius Cezar a fost divus și nu cuvântul distinct deus . Astfel, Augustus s-a numit Divi filius și nu Dei filius. Linia de separație dintre un zeu și un om asemănător cu zeii era mai puțin clară pentru populație la acea vreme, iar Augustus pare să fi fost conștient de necesitatea păstrării ambiguității.Calvin J. Roetzel, The world that shaped the New Testament, 2002, , p. 73. Ca un mecanism pur semantic și pentru a menține ambiguitatea, curtea imperială a lui Augustus a susținut că orice cult al unui împărat venera mai degrabă poziția sa de împărat decât persoana sa.Janet Huskinson, Experiencing Rome: culture, identity and power in the Roman Empire, 1999, , p. 81. Cu toate acestea, această distincție semantică subtilă s-a pierdut în afara Romei, unde Augustus a început să fie venerat ca zeitate.Jörg Rüpke (ed.), A companion to Roman religion, 2007, , p. 80. Inscripția DF a ajuns astfel să fie folosită pentru Augustus cu un sens neclar în acea vreme. Asumarea titlului Divi filius de către Augustus a făcut parte dintr-o campanie mai largă de acumulare a unei puteri politice extinse. Reprezentările artistice oficiale ale lui Augustus realizate chiar spre sfârșitul vieții lui au continuat să-l înfățișeze ca un tânăr chipeș, sugerând că el, în mod miraculos, nu a îmbătrânit. Având în vedere că puțini oameni l-au văzut vreodată pe împărat, aceste reprezentări artistice au transmis un mesaj clar.Fred S. Kleiner, Gardner's art through the ages: the western perspective, 2008, , p. 175.
Mai târziu, Tiberius (împărat roman în perioada 14–37 d.Hr.) a fost acceptat ca fiu al lui divus Augustus, iar Hadrian ca fiu al lui divus Traian Pe la sfârșitul secolului I împăratul Domițian a fost numit dominus et deus (adică stăpân și zeu).Brian W. Jones, The Emperor Domitian, 1992, , p. 108.
În exteriorul Imperiului Roman, împăratul Kanishka I al Imperiului Kushan, care a domnit în secolul al II-lea, a folosit titlul devaputra care înseamnă „fiul lui Dumnezeu”.Charles Higham , Encyclopedia of ancient Asian civilizations, 2004, , p. 352.
Iudaism
Deși referințele la „fiii lui Dumnezeu”, „fiul lui Dumnezeu” și „fiul Domnului” se găsesc ocazional în literatura evreiască, ele nu se referă niciodată la o descendență fizică din Dumnezeu.The Oxford Dictionary of the Jewish Religion de Maxine Grossman și Adele Berlin (14 martie 2011) p. 698The Jewish Annotated New Testament de Amy-Jill Levine and Marc Z. Brettler (15 noiembrie 2011) p. 544 Există două cazuri în care se fac referiri la regii iudei ca zei. Regele este asemănat cu regele suprem Dumnezeu. Acești termeni sunt adesea folosiți în sensul general în care poporul evreu era menționat cu apelativul „copiii Domnului”.
Atunci când este folosit de rabini, termenul se referă la Israel sau la ființele umane în general și nu la Mesia evreilor. În iudaism, termenul mashiach are o utilizare și o semnificație extinsă și se poate referi la o gamă largă de oameni și obiecte, care nu au neapărat legătură cu escatologia iudaică.
Revelația lui Gabriel
Revelația lui Gabriel, numită și Viziunea lui Gabriel"By Three Days, Live": Messiahs, Resurrection, and Ascent to Heavon in Hazon Gabriel, Israel Knohl, Hebrew University of Jerusalem sau Piatra Jeselsohn, este o tablă de piatră de un metru înălțime cu 87 de linii de text ebraic scris cu cerneală, care conține o colecție de profeții scurte scrise la persoana I și datate la sfârșitul secolului I î.Hr. Ea a fost descrisă ca „Manuscrisul de la Marea Moartă în piatră”.
Manuscrisul pare să se refere la o figură mesianică din tribul lui Ephraim care a învins răul în trei zile. Mai apoi textul relatează povestea unui „prinț al prinților”, un conducător al Israelului, care a fost ucis de regele cel rău și neîngropat corespunzător. Regele cel rău a fost învins în mod miraculos. Aceasta pare să fie o referință biblică la Cartea lui Ieremia, cap. 31. Alegerea tribului lui Ephraim ca origine a figurii mesianice descrise în text pare să se bazeze pe pasaje din cărțile biblice despre Ieremia, Zaharia și Osea. Acest conducător a fost menționat ca un fiu al lui Dumnezeu.