thumb|right|350 px|Biserica „Preasfânta Inimă a lui Isus” din Poiana Micului

Biserica „Preasfânta Inimă a lui Isus” din Poiana Micului este o biserică romano-catolică construită în anul 1894 în satul Poiana Micului din comuna Mănăstirea Humorului (județul Suceava). Ea se află în cimitirul din partea de nord a satului.

Biserica a fost incendiată în 1944, apoi reconstruită de către credincioșii polonezi din Poiana Micului în anul 1964.

Comunitatea poloneză din Poiana Micului Satul Poiana Micului se află așezat pe valea pârâului Humor, care curge printre obcinile Carpaților Orientali. Localitatea se întinde de-a lungul albiei pârâului, pe o distanță de 10 km. Intrarea în sat se află la o distanță de 8 km nord de satul Mănăstirea Humorului și la 13 km nord de orașul Gura Humorului, unde are loc vărsarea pârâului Humor în râul Moldova.Pr. Cazimir Cotolevici, „Parohia Poiana Micului”, în Lumina creștinului, serie nouă, anul XII, nr. 3 (135), martie 2001, p. 11.

După anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic (1775), autoritățile austriece au adus aici coloniști de origine poloneză, care proveneau din diverse regiuni ale imperiului. La începutul secolului al XIX-lea, primii coloniști polonezi au sosit în Bucovina, stabilindu-se în 1803 la Cernăuți și în împrejurimile acestuia (în principal în satul Crăsnișoara Veche (Stara Huta). Coloniștii polonezi au migrat apoi în zona montană aflată mai la sud, înființând în 1834 satul Solonețu Nou (muntenii din Hliboca), apoi în 1835 satul Pleșa (muntenii din Caliceanca, Stara Huta și Tereblecea).Maksymilian Juraszek, Krzysztof Nowak, „Ultima migrațiune a celor din Poiana”, în Polonus, nr. 8, ediție specială, p. 16.

În jurul anului 1830 (după alte surse, în 1842), aproximativ 40 de familii de munteni polonezi din Stara Huta au întemeiat un sat nou denumit Poiana Micului (în , în ). Conform legendei, muntenii fuseseră repartizați de comisia din Cernăuți într-o zonă premontană aflată în mijlocul codrilor. Ei au găsit o mică poiană pe care se afla o stână care aparținea unui cioban român pe nume Micu. Proveniți dintr-o zonă muntoasă, polonezii au defrișat terenurile și-au construit case și s-au ocupat cu exploatarea lemnului, creșterea animalelor și cultivarea pământului. După construirea locuințelor, au ridicat și o capelă pentru rugăciune. Lunar, aici se celebra sfânta Liturghie de preotul care venea de la Cacica.

Coloniștii erau munteni polonezi (gorali) din regiunea Czadca (aflată la granița Slovaciei cu Polonia), de religie romano-catolică. Aceștia fugiseră în secolul al XVI-lea din Silezia și Małopolska, stabilindu-se în împrejurimile regiunii regiunea Czadca, după cum scria Marian Gotkiewicz, cercetător al istoriei muntenilor. Ei s-au ocupat la început cu tăierea pădurilor, creșterea animalelor și agricultura.

După șapte ani, în 1837, a sosit în sat un alt val de coloniști, circa 40 de familii de germani veniți din Munții Sudeți. Ei s-au stabilit în partea de sus a pârâului Humor.

În perioada 1891-1896 câteva zeci de familii de munteni din Poiana Micului au emigrat în Bosnia, de unde, în anii 1923-1924, o parte dintre ei au emigrat în Brazilia (în regiunea Rio-Negro).

După Unirea Bucovinei cu România (1918), ponderea polonezilor din Poiana Micului s-a menținut ridicată. În perioada interbelică, satul Poiana-Micului a făcut parte din Plasa Homorului a județul Câmpulung. În anul 1930, populația satul Poiana-Micului era de 1.636 locuitori, dintre care 871 germani (53,23%), 741 polonezi (45,29%), 11 evrei (0,67%), 10 români (0,61%) și 3 ruteni.Institutul Central de Statistică - "Recensământul general al populației României din 29 Decemvrie 1930" (Monitorul Oficial, Imprimeria Națională, București, 1938), vol. II, p. 114-115 După religie, locuitorii satului erau grupați astfel: 1.614 romano-catolici (98,66%), 11 ortodocși (0,67%) și 11 mozaici (0,67%).Institutul Central de Statistică - "Recensământul general al populației României din 29 Decemvrie 1930" (Monitorul Oficial, Imprimeria Națională, București, 1938), vol. II, p. 578-579

Etnicii germani au emigrat în noiembrie-decembrie 1940 în zone ocupate de Germania Nazistă. România și Germania au încheiat o convenție prin care statul român se obliga să achite despăgubiri pentru fiecare clădire în parte, inclusiv pentru terenurile și pădurile germanilor care au emigrat. Odată cu etnicii germani a plecat și parohul, majoritatea caselor din sat rămânând goale. În sat au rămas doar 930 de persoane. Alți 20 de locuitori au murit pe fronturile celui de-al doilea război mondial.

La 1 mai 1944, după retragerea frontului spre apus, unitățile militare germane aflate în retragere au dat foc satului și bisericii. Casele, animalele și păsările au ars, dar locuitorii satului au reușit să scape fugind în pădurile din apropiere. După unele opinii, populația satului a fost salvată ca urmare a intervenției ofițerilor armatei române.Jozif Iriszek, „Poiana Noastră”, în Polonus, nr. 8, ediție specială, pp. 11–13. Un număr de 87 de familii cu 419 persoane au părăsit satul, mutându-se la cunoștințe și rude din Tereblecea.

După mutarea liniei frontului, o parte din locuitorii Poienii s-au întors în sat în ianuarie 1945. Fiind iarna, locuitorii satului și-au săpat bordeie în pământ pentru a se adăposti. În acea iarnă au murit mulți oameni din cauza tifosului, răcelii și altor boli. În anul 1946 a avut loc o secetă mare care a dus la o stare de foamete a locuitorilor. Din cauza acestor lipsuri, o parte dintre săteni au început să emigreze în Polonia. Aceasta a avut loc în patru etape: în noiembrie 1946 au plecat 77 persoane, la 2 martie 1947 - 155 persoane, la 26 iunie 1947 - 127 persoane, iar mai târziu în același an au plecat 63 persoane. De asemenea, aproximativ 68 de familii au emigrat în aprilie 1947 în Cehoslovacia.

Satul a fost aproape depopulat, schimbându-se și componența etnică a localității. După război, oamenii și-au construit case noi și o școală nouă cu etaj și s-a refăcut vechea biserică. În ciuda propagandei comuniste ateiste, credincioșii polonezi au continuat să frecventeze biserica și să-și învețe copiii să vorbească limba poloneză. După căderea regimului comunist (decembrie 1989), unii locuitori ai satului au emigrat în Polonia sau în Germania, dar restul populației a rămas aici.

În sat funcționează o grădiniță și o școală în limba poloneză, construite cu sprijinul autorităților din Polonia, precum și o Casă Polonă (Dom Polski), ridicată pe locul vechiului Cămin Cultural. Aici își desfășoară activitatea ansamblul folcloric Mała Pojana. Noul complex școlar (școală cu clasele I-VIII și grădiniță) a fost construit în urma unei unui proiect de 1,5 milioane de euro finanțat de Senatul Poloniei, fiind inaugurată la 9 octombrie 2009 de către vicepreședintele Senatului Republicii Polonia, Krystyna Bochenek, care se implicase activ în construirea școlii. Aceasta și-a pierdut viața în accidentul aviatic de la Smolensk, alături de președintele Lech Kaczyński. În octombrie 2010, în curtea școlii a fost dezvelit un monument în memoria fostului vicepreședinte al Senatului Republicii Polonia, Krystyna Bochenek. Cu acest prilej, școala a primit numele de Krystyna Bochenek.Mihai Chira, „Școala din Poiana Micului va purta numele de Krystyna Bochenek”, în Crai Nou, nr. 5468, 11 octombrie 2010. La acest eveniment au asistat oficialități din Polonia și România printre care Bogdan Borusewicz (președintele Senatului Republicii Polonia), Piotr Smigielski (președintele Voievodatului Silezia), Sorin Arcadie Popescu (prefectul județului Suceava), Gheorghe Flutur (președintele Consiliului Județean Suceava), senatorul Gavril Mârza etc.Sandrinio Neagu, „Școala din Poiana Micului, liant între polonezi și români ”, în Monitorul de Suceava, anul XV, nr. 239 (4530), 11 octombrie 2010.

Istoricul bisericii

Construirea bisericii Coloniștii polonezi care s-au stabilit în satul Poiana Micului erau de religie romano-catolică. După ce și-au construit locuințe, ei au ridicat și o capelă pentru rugăciune. Comunitatea nou înființată a fost încorporată în Parohia din Gura Humorului. Lunar, se deplasa aici preotul de la Cacica care celebra liturghia. După venirea germanilor s-a construit în mijlocul satului o capelă din lemn mai încăpătoare. În sat s-a stabilit un preot permanent care celebra slujbele religioase în limba latină, iar predica și evanghelia erau tălmăcite în limbile polonă și germană. Primii preoți care au slujit în această comunitate au fost: I. Gorak, I. Muszynski, Andrei Zoles, I. Gmoch, F. Bazal și B. Garbicz.

Încă din anul 1850, germanii boemieni au cerut ridicarea comunității din Poiana Micului la rangul de parohie. Comunitatea romano-catolică din Poiana Micului a fost ridicată la rangul de parohie abia în anul 1880.Episcopia Romano-Catolică de Iași, Almanahul Presa Bună 2011, Ed. Presa Bună, Iași, 2011, p. 204. Preotul Josef Szabo a cerut aprobarea pentru construirea unei biserici de piatră. Ca răspuns la această periție, împăratul Franz Joseph al Austriei a donat 500 de florini pentru construirea bisericii.***, „Hundert Jahre Poiana Micului: Poiana Micului heute”, în Katholischer Volks- und Hauskalender für die Bucovina, Cernăuți, 1939, pp. 117–127. În perioada 1887-1894 coloniștii germani și polonezi au construit o biserică din piatră, sub coordonarea preotului Andrei Zoles. Aceasta se afla în mijlocul satului, în cimitirul localității. Ea a fost sfințită în anul 1894. În apropierea bisericii s-a construit și o școală, unde se preda în limba germană și polonă.

Viața și-a urmat cursul normal și liniștit până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. După datele Recensământului general al populației României din 29 decembrie 1930, în satul Poiana-Micului locuiau 1.614 credincioși romano-catolici (reprezentând o pondere de 98,66% din populația localității). În vara anului 1939, toate familiile germane au plecat în Germania, împreună cu parohul romano-catolic. Ca urmare a reducerii numerice importante a comunității romano-catolice, Parohia Poiana Micului a fost dată în administrarea Parohiei Gura Humorului (1939-1976), apoi în cea a Parohiei Solonețu Nou (1976-1989). Printre preoții care au activat la Poiana Micului sunt de menționat următorii: Bernhard Kandl, Kurt Bensch, Jósef Chrucki și Eugen Breabănu.

În timpul celui de-al doilea război mondial, ca urmare a emigrării credincioșilor romano-catolici germani (cu tot cu preoți în unele cazuri) în Germania, multe comunități romano-catolice din Bucovina au fost depopulate. În anul 1941, doar parohiile din Cacica, Solonețu Nou și Suceava mai aveau preoți.Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Câmpulungul Moldovenesc: confesiuni, lăcașuri de cult și slujitori ai acestora, Ed. Axa, Botoșani, 2007, p. 217. În aceste condiții, preoții din Solonețu Nou au trebuit să se îngrijească și de comunitățile catolice reduse numeric din localitățile învecinate. Pr. pensionar Jósef Chrucki, stabilit la Solonețu Nou, s-a îngrijit în perioada 1941-1944 de comunitatea din Poiana Micului.Pr. Ștefan Babiaș, „Monografii: Solonețu Nou”, în Lumina creștinului, publicație lunară a Diecezei Romano-Catolice de Iași, anul XIV, nr. 1 (157), ianuarie 2003.

Incendierea bisericii și reconstruirea sa La 1 mai 1944, după retragerea frontului spre apus, unitățile militare germane aflate în retragere au dat foc satului și bisericii. Biserica a ars din temelii, rămânând în picioare doar câțiva pereți. După război, câteva sute de etnici polonezi au emigrat în Polonia ca urmare a condițiilor vitrege de trai. Credincioșii romano-catolici din sat s-au rugat timp de 20 ani într-o casă situată vizavi de Magazinul comunal. În anul 1964 credincioșii romano-catolici de etnie poloneză rămași la Poiana Micului au reușit să reconstruiască vechea biserică.