Destrămarea Imperiului Otoman (24 iulie 1908 – 30 octombrie 1918) include o serie de evenimente majore, începând cu Revoluția Junilor Turci și instalarea celei de-a doua perioade constituționale și sfârșind cu împărțirea Imperiului Otoman de către puterile victorioase în Primul Război Mondial.
A doua perioadă constituțională, 24 iulie 1908
thumb|200px|Demonstrație de masă în timpul Revoluției Junilor Turci în cartierul Sultanahmet al Constantinopolului, 1908 În doar câteva săptămâni din iulie 1908, Revoluția Junilor Turci a modificat radical structura politică a Imperiului Otoman.
Regimul sultanului Abdul Hamid dura de 35 de ani și sistemul autocratic dezvoltat în anii domniei sale a fost distrus de revoluție. Armenii, sirienii romano-catolici, grecii din insulele Mării Egee și bulgarii și-au unit eforturile pentru progresul imperiului. În imperiu a apărut o mișcare pentru unificare și diferitele grupuri, care luptaseră până atunci între ele, au început să lucreze împreună pentru salvarea statului comun. Liderii mișcării clandestine Organizația Revoluționară Internă Macedoneană (VMRO) au fraternizat cu membrii Comitetul Unității și Progresului. Grecii și bulgarii au colaborat în cel de-al doilea partid mare din Imperiul Otoman, Uniunea Liberală. Federaliștii bulgari au întâmpinat cu entuziasm revoluția și mai apoi s-au alăturat vieții politice în cadrul Partidului Popular Federativ. Unii lideri considerați extremiști, precum Sandanski sau Cernopeev, s-au alăturat mișcării revoluționare și au participat la marșul spre Constantinopol The Encyclopædia Britannica, Vol.7, Edited by Hugh Chisholm, (1911), 3; Constantinople, the capital of the Turkish Empire...Britannica, Istanbul :When the Republic of Turkey was founded in 1923, the capital was moved to Ankara, and Constantinople was officially renamed Istanbul in 1930. pentru înfrângerea „încercării de sabotare a Constituției”. Bulgarii de toate orientările politice s-au organizat în partide și au participat la alegerile generale. Armenii s-au organizat în Armenakan, Partidul Social Democrat Hunchakian (Hunchakian) și Federația Revoluțuionară Armeană (Dashnak ori Tashnag) și au început să activeze în legalitate, fără să se mai teamă de represiuni.
Nemulțumirea față de regimul constituțional După ce entuziasmul începutului s-a mai domolit, pături tot mai largi ale populației au început să-și manifeste nemulțumirea față de noul regim la începutul anului 1909. Tema unificării nu a mai rezistat. Noul sistem politic plecase de la prezumția că cetățenii imperiului urmau să se unească sub steagul unei mișcări atotcuprinzătoare, otomanismul. Procesul înlocuirii instituțiilor monarhice cu unele constituționale și de acceptare a politicilor electorale s-a dovedit mult mai complicat decât se crezuse. Regiunile periferice ale imperiului au continuat să lupte pentru secesiune.
Abordările politice ale lui Abdul Hamid au făcut ca echilibrul dintre musulmani și creștin i să fie imposibil de atins. Noua conducere, împovărată de luptele religioase și etnice, reușea cu greu să rezolve problemele imperiului,
Uniunea Grecia-Creta, 1908
La scurtă vreme după revoluția din 1908, deputații cretanii au proclamat unirea cu Grecia, profitând de frământările revoluționare și de lipsa premierului Zaimis din CretaTheodore P. Ion, The Cretan Question, The American Journal of International Law, April, 1910, pp. 276-284. Problema unirii nu a fost rezolvată în 1908, ci un an mai târziu, când, liderii otomani au decis ca, atâta vreme cât ordinea publică era menținută și drepturile musulmanilor respectate, chestiunea unirii urma să fie negociată.
Adoptarea alfabetului latin de către albanezi, 1909 Albanezii din Tirana și Elbassan au fost printre primele grupuri care s-au alăturat mișcării constituționale. Datorită granițelor naționale în continuă mișcare din Balcani, albanezii fuseseră marginalizați ca popor. Cel mai important factor unificator al albanezilor, limba vorbită, era lipsită de o formă literară și de un alfabet recunoscut. Albanezii aveau de ales dintre alfabetele latin, chirilic sau arab, fiecare având susținătorii lui, orientați diferit din punct de vedere politic sau religios. În 1908, la doar o lună după ce o rebeliune a Junilor Turci în Macedonia și Kosovo la care au participat și albanezi s-a transformat într-o insurecție în rândurile armatei imperiale, sultanul Abdül Hamid al II-lea a acceptat să restaureze regimul constituțional. Numeroși albanezi au participat la rebeliunea Junilor Turci, sperând că în acest fel își vor cuceri dreptul la autonomie în cadrul imperiului. Junii Turci au anulat interdicția asupra organizării învățământului în limba albaneză. Ca urmare, intelectualii albanezi au hotărât în cadrul unei întâlniri din Manastir din 1908 să folosească alfabetul latin. Noul guvern otoman a încercat să facă apel la solidaritatea islamică și pentru aceasta a apelat la clerul musulman în încercarea de impunere a alfabetului arab. În ciuda presiunilor, albanezii au refuzat să accepte să se supună campaniei de „otomanizare” prin forță promovată de Junii Turci.
Încercarea de subminare a constituției, 1909
După nouă luni de la instalarea noului guvern, nemulțumirile fața de regim s-au concretizat într-o mișcare fundamentalistă care a încercat să pună capăt celei de-a doua perioade constituționale și să o înlocuiască cu o guvernare autocratică a sultanlui Abdul Hamid al II-lea. Sultanul se bucura de încrederea complotiștilor după ce promisese restaurarea califatului, eliminarea politicilor seculare și reintroducerea conducerii pe baza legii islamice.
Incidentul de pe 31 martie a reprezentat răspunsul Junilor Turci la lovitura de stat fundamentalistă. Pe 13 aprilie 1909, sultanul Abdul Hamid al II-lea a fost detronat, în locul lui fiind proclamat monarh Mehmed al V-lea. Constituția promulgată de Mehmed al V-lea pe 5 august 1909 asigura egalitatea tuturor cetățenilor în domeniul taxelor, serviciului militar (permițând pentru prima oară creștinilor să se înroleze) și al drepturilor politice. Prerogativele sultanului au fost reduse în mod semnificativ, fiindu-i păstrate prerogativele constituționale în domeniul politicii externe și de apărare.
Noua constituție, care urmărea un transfer de suveranitate către populație, nu a putut reglementa anumite domenii precum datoria publică, funcționarea Băncii Otomane sau a Administrației Datoriei Publice Otomane datorită caracterului internațional al acestora. Această situație se datora și implicării unor companii străine în executarea sau exploatarea unor lucrări publice, așa cum era cazul Căii Ferate Bagdad, sau a companiilor din domeniul tutunului.
Războiul cu Italia, 1911
Italia a declarat război Imperiului Otoman pe 29 septembrie 1911, cerând cedarea regiunii Cirenaica și a orașului Tripoli. Reacția otomană a fost slabă, iar forțele italiene au ocupat regiunea până pe 5 noiembrie al aceluiași an. (Ocupația a fost confirmată de o rezoluție a Parlamentului Italian de pe 25 februarie 1912). În ciuda amplorii reduse a luptelor, acest război a fost un precursor important al Primului Război Mondial. După ce au remarcat cât de ușor au fost înfrânte trupele otomane în nordul Africii, Liga Balcanică au atacat Imperiul Otoman mai înainte ca războiul cu Italia să se fi terminat.
Războaiele Balcanice, 1912–1913
Noile state balcanice formate la sfârșitul secolului al XIX-lea și Muntenegru au încercat să acapareze noi teritorii din Albania, Macedonia și Tracia. Formarea incompletă a acestor state naționale cu teritorii desprinse din Imperiul Otoman a creat condițiile declanșării Războaielor Balcanice. Pe 10 octombrie 1912, puterile europene au prezentat o notă colectivă la Constantinopol. Guvernul otoman a răspuns cererilor europene cu privire la reformele din Macedonia pe 14 octombrie<ref>”Archives Diplomatiques, third series, vol. 126, p. 127.</ref>. M ai înainte ca turcii să poată începe aplicarea reformelor promise, a izbucnit războiul. În vreme ce puterile europene cereau otomanilor să facă reforme în Macedonie, statele balcanice, încurajate de Imperiul Rus, au semnat o serie de înțelegeri care vizau lupta împotriva turcilor. Astfel, în martie 1912 a fost semnat un acord între Serbia și Bulgaria, acord la care s-a alăturat în octombrie același an și Muntenegru. Acordul sârbo-bulgar prevedea în mod explicit împărțirea Macedoniei. În 1913 a izbucnit o insurecție naționalistă în Albania, iar pe 8 octombrie, Liga Balcanică (Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria) a organizat un atac comun împotriva Imperiului Otoman, declanșând Primul Război Balcanic. Atacul puternic al forțelor bulgare în Tracia a împins forțele otomane până la porțile Constantinopolului. Acest război nu a rezolvat conflictul din regiune. La scurtă vreme a izbucnit Al Doilea Război Balcanic. Albania și-a proclamat independența pe 28 noiembrie. Otomanii au fost de acord să înceteze conflictul pe 2 decembrie. Pierderile teritoriale otomane au fost consfințite prin tratatele de la Londra și de la București (1913). Albaniei i-a fost recunoscută independența, iar Imperiul Otoman a pierdut aproape toate teritoriile europene în favoarea statelor balcanice.
Cesionarea Kuweitului, 1913 Convenția anglo-otomană din 1913 a fost un acord efemer semnat în 1913 între sultanul Mehmed al VI-lea și guvernul britanic asupra mai multor probleme de interes comun, printre care și statutul Kuweitului. Singura prevedere care a avut consecințe în timp a fost chiar aceea cu privire la statutul Kuweitului, care netezit calea spre obținerea independenței.
Invazia trupelor britanice din timpul Primului Război Mondial a invalidat practic această convenție. Kuweitul a fost proclamat „Șeicat indepependent sub protectorat britanic”.
Independența Albaniei, 1913 Albania se afla sub stăpânirea otomana de la mijlocul secolului al XV-lea. Grecia a ridicat o serie de pretenții asupra teritoriilor albaneze în timpul Războaielor Balcanice. Albania și-a proclamat independența în 1913.
Marile puteri europene au sprijinit un stat albanez independent în 1913, după încheierea celui de-al Doilea Război Balcanic, dar au permis ca o serie de teritorii locuite de albanezi (aproape o jumătate din populația totală) să fie ocupate de alte statele vecine Serbia, Muntenegru și Grecia. Albanezii au primit un sprijin puternic din partea parlamentarului britanic Aubrey Herbert. Drept urmare, Aubrey Herbert a primit propunerea să devină principe al Albaniei. Această propunere a fost respinsă ca urmare a presiunilor făcute de premierul britanic de atunci, H. H. Asquith. Drept urmare, pe tronul tânărului stat a fost urcat principele german Wilhelm de Wied. Wilhelm a rămas efectiv pe tron din martie până în septembrie 1914, când a fost obligat să plece în exil. Țara sa a fost ocupată de forțele beligerante din prima conflagrație mondială.
Perioada până la Primul Război Mondial
La începutul anului 1914, guvernul otoman era concentrat pentru rezolvarea a trei mari probleme. Prima era îmbunătățirea relațiilor cu Bulgaria, a doua era obținerea unui sprijin mai puternic din partea Germaniei și al treilea era negocierile cu puterile europene cu privire la reforma din Armenia.
În ceea ce privește relația cu Bulgaria, cele două țări își apropiau pozițiile datorită pierderilor teritoriale suferite în cele două Războaie Balcanice (1912–1913). De asemenea, atât Sofia cât și Constantinopolul aveau relații încordate cu Grecia. Ar fi fost de folos ambelor state dacă ar fi dezvoltat politici comune care să le permită să câștige poziții mai bune în regiune.