Charles de Gaulle () a fost un general și un politician francez. În 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul francez. În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcția de președinte al Franței.
Biografie Origini familiale și etimologia numelui Charles Andre Joseph Pierre-Marie de Gaulle s-a născut la Lille. Tatăl său, Henry, provine dintr-o lungă linie aristocrată din Normandia și Burgundia, în timp ce mama sa, Jeanne Maillot, dintr-o generație de antreprenori industriali destul de bogați din regiunea Flamand unde se și găsește orașul Lille. Familia de Gaulle este o familie care se Întinde pe mai multe generații. Se presupune că aparținea nobilimii militare franceze, fapt ce nu este confirmat sau stipulat în Registrul familiilor nobile din Franța. Din partea mamei lui Charles, familia a avut strămoși irlandezi (McCartan, iacobini, care se ascundeau în Franța după Renumita Revoluție), scoțieni (Fleming) și germani (Kolb, din Moșia Baden). Unul din strămoșii veritabili ai lui Charles de Gaulle era, probabil, Richard de Gaulle, cavaler al regelui Philippe Auguste, care i-a acordat o feudă la Elbeuf-en-Bray, în Normandia 1210. Mai găsim o urmă a familiei de Gaulle în 1420, și anume Jehan de Gaulle care, după dezastrul din Azincourt, a opus rezistență timp de 2 ani englezilor la Vire, în vestul Normandiei, înainte de a se exila în Bourgogne.
În secolele al XVI-XVII se regăsesc unii căpitani francezi de Gaulle la Cuisery, în sudul regiunii franceze de Bourgogne. Gaspard de Gaulle, numit de regele Carol al IX-lea al Franței drept cavaler regal. Acești de Gaulle s-au instalat, mai târziu, în regiunea Champagne și anume în Châlons-en-Champagne. În timpul secolelor XVII-XVIII exercită funcții administrative locale.
În sfârșit, familia s-a instalat la Paris spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Străbunul generalului de Gaulle a fost procuror la Administrația Regiunii Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris timp de un secol și jumătate până ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle.
Educație și familie Născut la Lille în 1890 într-o familie catolică de origine pariziană, Charles de Gaulle era fiul lui Henri, profesor de istorie și literatură franceză, și al Jeannei Maillot. Charles a avut 3 frați, dintre care doi vor activa în rezistența antigermană, și o soră, pe care mai târziu Charles o va antrena în Mișcarea de Rezistență antigermană: Xavier de Gaulle (1887-1955), fratele mai mare, a fost prizonier în Primul Război Mondial și rezistent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; Marie-Agnes de Gaulle (1889-1982), singura soră a lui Charles; Jacques de Gaulle (1893-1946), care a rămas psihic bolnav, în 1926, în urma unei encefalite; Pierre de Gaulle (1897-1959), a fost rezistent și om politic, administrator al unor diferite organizații.
De mic, Charles, împreună cu tatăl său, a descoperit operele lui Barres, Henri Bergson și Charles Peguy și a demonstrat un interes deosebit față de filosofie și istorie. Studiile primare le face în perioada 1896-1900 la Școala Saint-Thomas d’Aquin (astăzi Liceul Saint-Thomas), iar studiile secundare la Colegiul l’Immaculée-Conception în perioada 1900-1907.
Charles de Gaulle se înscrie la 26 iulie 1907 în clasa pregătitoare la Școala Centrală a Colegiului Sacré-Cœur din Antoing, Belgia. La 1 octombrie 1908 intră la Colegiul Stanislas din Paris în clasa pregătitoare a Școlii Speciale Militare. Un an mai târziu este admis la Saint-Cyr intrând al 119-lea din 221 de locuri.
După semnarea unui contract de voluntariat pe 7 ani este încorporat în Regimentul 33 Infanterie, cantonat la Arras. La 16 aprilie 1910 este avansat la gradul de caporal, iar la 27 septembrie primește gradul de sergent. Face parte din promoția Fez devenind elev ofițer activ. La 1 octombrie 1911 este avansat la gradul de sublocotenent. Încheie studiile pe 1 octombrie 1912 terminând al 13-lea din 221 elevi. Este repartizat la Regimentul 33 Infanterie, fiind în subordinea colonelului Pétain.
În Primul Război Mondial Locotenent la începutul Războiului, el e numit căpitan în ianuarie 1915. Rănit după prima sa bătălie la Dinant din 15 august 1914, el revine în al 33-lea batalion de infanterie pe frontul Champagne pentru a comanda compania a 7-a. La 10 martie 1915 este din nou rănit la mâna stângă, pe Somme. Decis să ia totul în mâinile sale, el se va dezice de îndeplinirea ordinului dat de comandament și va ordona deschiderea focului spre tranșeele dușmanilor. Acest act îl va costa 8 zile de eliberare de la îndeplinirea funcțiilor sale. Libertatea și curajul, inteligența și capacitățile sale strategice, atitudinea sa față de război l-au diferențiat astfel încât comandamentul batalionului i-a propus să execute funcția de adjunct al Comandantului Suprem de batalion. Pe 2 martie 1916 batalionul lui este atacat și aproape distrus de inamic în timpul apărării satului Douaumont de pe lângă Verdun. Compania sa este decimată în timpul acestei bătălii, iar cei rămași în viață sunt încercuiți de germani. Conform versiunii oficiale, de Gaulle încearcă o ofensivă, dar violența bătăliei îl obligă să sară într-o groapă de obuz pentru a se proteja, dar nemții îl identifică și după o împunsătura de baionetă, este rănit la piciorul stâng. Luat de trupele germane de pe front, este îngrijit și internat. Un soldat din compania sa istorisea o altă versiune a tuturor celor întâmplate: “Noi am fost încercuiți și sub ordinul căpitanului nostru Charles de Gaulle, am fost obligați să ne înapoiem”.
După o tentativă de a evada eșuată, este transferat la Ingolstadt, în Bavaria, într-un lagăr destinat ofițerilor prizonieri. Acolo îi întâlnește pe viitorul general Georges Catroux, aviatorul Roland Garos, jurnalistul Remy Roure, editorul Berger-Levraut și viitorul Mareșal sovietic Tuhacevski. Un “exil regretabil”, astfel definește el și descrie mamei sale timpul petecut ca prizonier. Pentru a scăpa de plictiseală, de Gaulle organiza pentru prietenii săi exilați unele conferințe în care vorbea de spre situația războiului din moment. Dar totodată, el încearcă să evadeze de cinci ori, și toate tentativele au fost cu eșec. Este eliberat după armistițiul de la 11 noiembrie 1918 și îi regăsește pe ai săi în decembrie. De acești doi ani și jumătate va păstra o amintire amară, socotindu-se o stafie, un soldat inutil, care nu a servit la nimic bun în acest război. Charles a primit puțin mai târziu, la sfârșitul “Marelui Război”, Crucea de cavaler al Războiului “1914-1918” cu stea de bronz.
Cu privire la acea perioadă de prizonierat, generalul Perre va declara mai târziu, în 1966: ”Unul din prietenii mei, care a fost prizonier împreună cu de Gaulle mi-a relatat următoarele. Germanii onorau ofițerii francezi care se luptau cu mult curaj pe parcursul bătăliilor. Astfel, în timpul unor manifestări diferite, precum e Messa Catolică, li se înapoiau pe o perioadă săbiile lor, pe când căpitanului de Gaulle nu i se restituia. Acesta, crezând că ei au uitat să i-o restituie, a cerut-o cu asprime. Germanii se neliniștiseră de cererea lui și au cercetat condițiile lui de prizonierat și ancheta sa de ostatic. Arătându-i în anchetă înregistrarea acelor tentative de evadare, germanii nu i-au restituit sabia”.
Perioada interbelică Charles de Gaulle își continuă cariera militară. Din 1919 până în 1921, de Gaulle este trimis în Polonia, care este aproape de a-și căpăta independența, unde participă la formarea noii armate poloneze, care luptă victorios contra Armatei Roșii. El se lasă influențat de atmosfera brutală, antisemită și pogromistă, fapt pe care-l confirmă în două scrisori trimise familiei sale, și redate în al doilea volum al lucrării sale “Scrisori, note și carnete”. La întoarcere, căpitanul de Gaulle începe să predea lecții despre arta militară la Școala Militară din Saint-Cyr, până ce în 1922 este admis la Școala Superioară de Război.
La 7 aprilie 1921 Charles de Gaulle se căsătorește cu Yvonne Vendroux (născută la Calais pe 22 mai 1900, decedată la Paris pe data de 8 noiembrie 1979), cu care a avut 3 copii: Philippe de Gaulle (28 decembrie 1921 la Paris) – ulterior a fost amiral și senator; Elisabeth de Gaulle, născută la Paris pe data de 15 mai 1924; Anne de Gaulle (1 ianuarie 1928 la Treves – 6 februarie 1948 la Colombey-les-Deux-Eglises), a fost bolnavă de sindrom Down.
În 1925 el este transferat la Statul-Major al Mareșalului Pétain, vice-președinte al Consiliului Superior de Război. În 1927 el este numit comandant al batalionului al 19-lea de țintași – pedeștri la Treves. La 1 ianuarie se naște a doua sa fiică, Anne. De Gaulle este transferat în Liban în 1929, unde petrece 2 ani la Beirut cu familia sa. În 1931 își începe activitatea în cadrul secretariatului general de Apărare Națională din Paris. Acest post nou este foarte important pentru el, deoarece aceasta este ocazia de a se iniția în Afacerile de ordin statal.
În această perioadă Charles de Gaulle își dezvoltă teoriile sale militare: publică “Dezacord dușmanului” (1924), “Ascuțișul Sabiei” (1932), “Înarmarea ca profesie“ (1934), “Franța și înarmarea ei” (1938). Ultima carte provocă un conflict cu Mareșalul Petain. Această lucrare denunță ca o concepție “împietrită” și conservatoare concepția “războiului de poziții“ dusă de Statul-Major.
În 1932 “Ascuțișul Sabiei” accentuează importanța educării unor conducători capabili, cu capacități strategice deosebite și influența circumstanțelor în arta militară. El abordează teoria necesității tehnicii blindate, care va combina focul și mișcarea și va fi capabilă de inițiativă și ofensivă rapidă și eficientă.
În opera sa, “Înarmarea ca profesie“, publicată în 1934, el dezvoltă în fond aceeași temă: armata și înarmarea. El vorbește despre faptul că este necesară formarea unei armate profesionale pe lângă aceea de recrutare. Totuși, această idee întâlnește puține ecouri care ar aproba-o, cu excepția organizației “Acțiunea Franceză”, condusă de Charles Maurras și Jacques Bainville, care salută la diferite etape concepția modernă despre un război ofensiv și reflectă neîncrederea sa vizavi de germanismul renăscut de către Paul Reynard și Philippe Serre, deputați de dreapta.
În schimb, peste hotare, întrebuințarea tehnicii blindate și tacticilor de coordonare cu această forță mecanizată pe care o preconiza de Gaulle, se bucură de o atenție mult mai mare (Guderian, Liddel Hart). “Armata ca profesie” nu are în Franța un succes remarcabil, dar inspiră generalul Guderian, creatorul celei mai mari forțe mecanizate germane și mondiale din toate care se cunoșteau.
La Paris de Gaulle vizitează diferite personalități din apropierea colonelului Emile Mayer, care fusese demis din funcțiilor sale deoarece încercase promovarea unor reforme strategice. Acesta considera că Statul-Major nu trebuie să se mulțumească cu o strategia defensivă pe linia Maginot. Totuși, nici unul, nici altul nu au fost ascultați.
Pornind de la ideile Generalului Fuller și ale criticului militar britanic Liddel Hart, de Gaulle apără concepția unui război de mișcare și de ofensivă dotată cu soldați profesionali, sprijiniți de tehnica blindată grea (tancuri, tunuri etc.). De Gaulle face prima sa conferință la Sorbona în primăvara anului 1934, sub egida cercului Fustel-de-coulage “Acțiunii Franceze”.
De inspirații monarhiste, de Gaulle, ofițer supus rezervei, dă dovadă în scrierile și în operele sale de un mic respect față de parlamentarism și îi preferă în schimb un regim mult mai puternic și mai rigid. Până la sfârșitul vieții el va evidenția admirația sa față de personalitatea și operele istoricului regalist Jacques Bainville.