Dihorul (Mustela putorius), cunoscut și sub denumirea de puriciul comun, negru sau purici de pădure, dihor european, sau dihorul sălbatic, este un carnivor de mici dimensiuni aparținând familiei Mustelidelor, răspândit în majoritatea Europei, nordul Africii și Asia occidentală. Dihorul a fost îmblânzit încă din timpuri străvechi, aproximativ acum 2500 ani, pentru vânătoarea de iepuri de câmp, astfel obținându-se subspecia Mustela putorius furo.
Evoluție Dihorul primordial a fost Mustela stromeri care a apărut în perioada villafranchiană târzie. Mustela stromeri este considerabil mai mic decât dihorul actual. Cele mai vechi fosile ale dihorului actual datează din Pleistocenul Mijlociu și au fost descoperite în Germania, Marea Britanie și Franța. Rudele mai apropiate dihorului actual au fost dihorul de stepă și dihorul cu picioare negre. Dihorul european s-a desprins din dihorul de stepă acum 1,5 milioane de ani. Este înrudit cu nurca cu care poate hibridiza.
Trăsături fizice Dihorul are un corp subțire și flexibil, cu picioare scurte adaptate mișcării rapide în pădure printre copaci, tufișuri și în vizuinele rozătoarelor și iepurilor cu care se hrănește. Capul este mic, lat și turtit cu urechi mici și rotunde. Lungimea trupului fără coadă este de 30–50 cm, iar lungimea cozii este de alți 10–20 cm. Greutatea dihorilor variază în funcție de sex, un dihor mascul ajunge la maturitate în jurul greutății de un kilogram în schimb o femelă cântărește la maturitate 650-850 g. Femele au opt glande mamare din care se hrănesc puii pe timpul perioadei de alăptare. Dihorii nu prezintă dimorfism sexual.
Culoarea blănii variază între cenușiu, maro sau bej pe spate cu lăbuțele și burta de culoare neagră. În jurul botului și în vârful urechilor prezintă niște dungi albe în dosul ochilor. Maxilarul prezintă 34 de dinți.
Are auzul și vederea bine dezvoltate, dar mirosul este simțul său cel mai dezvoltat. Dihorul trăiește în sălbăticie între 8 și 10 ani, iar domesticit poate trăi până la 15 ani.
Comportament Dihorii sunt animale nocturne. Se deplasează distanțe mici pentru a-și face rost de hrană comparativ cu alte animale precum jderii. Dihorul este un mamifer singuratic, excepție făcând femela, în perioada de creștere a puilor. Uneori dihorii folosesc vizuinile vulpilor sau iepurilor de casă.
Miros Asemeni multor alte mamifere, dihorul are glande odorifere în regiunea anală cu ajutorul cărora marchează teritoriul. S-a dovedit că dihorii disting dacă mirosul a fost lăsat de un mascul sau o femelă. Ca și sconcșii, dihorul poate folosi glandele perianale atunci când este excitat sau când simte că este în pericol. O altă folosință a glandelor perianale este cea de a lubrifica excrementele dihorilor. thumb|right|230px|Dihori în sălbăticie În cazul dihorilor domestici, mulți dintre aceștia au glandele perianale excizate, dar acest fapt nu înlătură degajarea de miros specific dihorilor din cauză că în perioada de împerechere degajează mirosul prin mai multe alte glande situate la baza cefei, precum și în altă părți ale corpului. Aceste glande servesc animalelor pentru protecția blănii. Un alt obicei, în cazul animalelor de companie, este castrarea, dar nici aceasta nu rezolvă întru totul problema mirosului și împreună cu îndepărtarea glandelor perianale duc la consecințe neplăcute în starea de sănătate viitoare a dihorului.
Boli thumb|left|240px|Exemplar albinos Dihorii suferă frecvent de boli respiratorii precum pneumonia, răceala, boala Carre. De asemenea, prezintă infecții cu trichineloza, leptospiroză sau turbare.
În cazul animalelor de companie s-a observat o rată ridicată a cancerului care afectează glandele adrenale, pancreasul și sistemul limfatic.
Enterita catarală epizootică este o infecție virală care afectează membranele mucoaselor intestinale. Simptomele acestei boli sunt vomă, diaree pronunțată însoțită de pierderea în greutate și lipsa poftei de mâncare. Înainte de descoperirea tratamentului, mortalitatea din cauza acestei boli era destul de mare. Acum, dacă mamiferul este tratat, există mari șanse de recuperare. Dihorii bolnavi trebuie izolați de restul grupului pe o perioadă de 6 ani.
Viroza aleutiană (ADV) este o boală care se găsea în secolul XX la vizonii din insulele Aleutine. Dihorilor, virusul le afectează sistemul imunitar reducându-le acestora capacitatea producerii anticorpilor precum și organele interne, în special rinichii. Pentru această boală nu există tratament sau vaccin, iar animalele infectate pot fi purtătoare luni sau ani înainte de a prezenta boala, ceea ce prezintă pericol pentru celelalte animale.
De asemenea, unii dintre dihori sunt purtătorii unui defect congenital, numit sindromul lui Waardenburg. Sindromul se manifestă prin: deformări craniene, surzire parțială sau totală, fisuri în cerul gurii. Mulți dintre puii cu sindromul lui Waardenburg se nasc morți sau au o speranță de viață scăzută. Majoritatea crescătorilor de dihori renunță la puii bolnavi încă de la fătare.
Răspândire Dihorul trăiește în Europa Continentală și în insulele din Marea Britanie, lipsind din insulele mediteraneene și atlantice. Arealul său de răspândire se întinde din sudul Europei până în Sudul Suediei, centrul Finlandei și peninsula Kola. Spre est se întinde până în nord-estul Rusiei și centrul Ucrainei. În România și Republica Moldova este destul de răspândit, trăind în apropierea așezărilor umane, atât la munte cât și la șes. Este mai puțin întâlnit în interiorul pădurilor și în Bărăgan.
Dihorul poate trăi în orice zonă unde își poate face o vizuină și de unde să-și procure hrana: păduri, zăvoaie, lunci, zone stâncoase, pajiști. Teritoriul de vânătoare al unui dihor poate ajunge la 2 km². Dihorul a fost alungat din multe zone în care trăia, datorită urbanizării, deșertificării și incendiilor forestiere, fiind ocrotit în majoritatea Europei. Principalii săi dușmani naturali sunt lupii, vulpile și viperele. O importantă cauză a mortalității în rândul dihorilor o prezintă și accidentele rutiere.
Dihorul viețuiește, adesea, în cadrul comunităților umane, adăpostindu-se în clădiri abandonate, stoguri de paie, grajduri, șuri. Dihorul nu produce pagube în apropierea vizuinei în care trăiește.
Semne de identificare în sălbăticie thumb|right|240px|Dihor în libertate Cu toate că sunt greu de observat în sălbăticie din cauză că au capacitatea de a se ascunde bine, se pot detecta cu oarecare ușurință datorită semnelor pe care le lasă precum: sunetele, urmele și excrementele.
Urmele sunt asemănătoare celor de zibelină dar mai mici și constau în 4-5 degete cu gheare nerectilinii bine dezvoltate. Urmele picioarelor posterioare sunt puțin mai mari decât urmele celor anterioare. Uneori, în zăpadă, se observă urmele lăsate de coadă.
Sunetul cel mai frecvent folosit de dihor sună asemănător unui che, che, che!!! . Țipătul dacă este mai ascuțit înseamnă că animalul este speriat sau nervos sau dacă femela vrea să-și alerteze puii. În vocabularul dihorilor mai intră și mormăieli mai rar întrebuințate.
Excrementele măsoară 6–8 cm lungime și doar 9 mm grosime. Sunt de culoare închisă în general, cu eventuale resturi ale animalelor cu care s-a hrănit precum puf, pene, smocuri de blană, păr, carapace și oase mici. Excrementele sunt depozitate în puncte determinate ale teritoriului lor, cel mai adesea în jurul vizuinii.
Îmblânzire thumb|left|230px|Dihori jucându-se Singura subspecie domesticită este Mustela putorius furo, celelalte specii la maturitate devenind nervoase și irascibile. Hibridizarea dihorului de casă cu cel comun face ca urmașii să aibă trăsături asemănătoare părinților sălbatici.
Nu se cunoaște cu exactitate când a fost domesticit dihorul, dar domesticirea lui se estimează înainte de anul 1500 î.e.n. Se crede că procesul de domesticire a fost asemănător cu cel al pisicii. Există o teorie, care afirmă că egiptenii antici ar fi avut dihori pentru a le apăra hambarele de rozătoare.
Caesar Augustus în jurul anului 6 î.e.n. a trimis dihori prin Plinius cel Bătrân în insulele Baleare, pentru a controla numărul de iepuri de câmp, care produceau mari pagube în agricultură.
Dihorul ca animal de companie thumb|right|240px|Dihor de casă Dihorul de casă (Mustela putorius furo), subspecia domesticită a dihorului, este un animal energic, vioi, curios și îi place să se joace cu stăpânul. Din cauza curiozității lor exagerate prezintă riscul de a-și pierde viața explorând sau accidentându-se. În Statele Unite după câini și pisici, dihorii sunt următoarele animale din punct de vedere numeric folosite ca animale de companie.
Dihorii sunt pricepuți în a se băga în locuri ascunse, mici și înguste, precum în mobilier, aparatură electrică și electrocasnică, pereți sau ziduri ceea ce poate fi periculos pentru integritatea lor sau pot muri electrocutați. Din această cauză, stăpânii de dihori trebuie să-și amenajeze casa astfel încât animalul să nu fie expus acestor riscuri sau să închidă animalul într-o cușcă în timpul cât aceștia sunt plecați sau în timpul nopții.
Dihorii în mediul lor natural sunt carnivori și hrana pentru pisici nu aportează necesarul de proteine și grăsimi necesar dihorilor, însă aceasta în perioada de creștere este recomandată. Un aliment ideal pentru dihori ar fi alcătuit din 32–38% proteine și 15–20% grăsimi, întotdeauna de origine animală (nu soia). Dacă conținutul de proteine este mai ridicat de 38%, poate provoca tulburări renale dihorilor, în special celor vârstnici. Carnea și preparatele din carne de porc sunt nocive pentru dihor. Dihorilor domestici le plac de asemenea dulciurile, precum stafidele, sau untul de arahide, dar acestea trebuie date cu chibzuință datorită faptului că zaharurile provoacă tulburări în metabolismul lor. Din cauza tubului digestiv scurt, vegetalele nu aportează multă energie animalului, de aceea nu se recomandă în alimentație, decât ocazional.
Dihorii petrec între 14 și 18 ore pe zi dormind, dar când sunt treji sunt foarte vioi explorând mereu ce e nou. Perioada cea mai activă a dihorilor este dimineața și seara. În afara casei dihorii trebuiesc supravegheați îndeaproape datorită faptului că se pot băga în canalizări, vizuini și se pot pierde cu ușurință sau răni.
Dihorilor de casă le place să se joace cu stăpânii. Jocurile dihorilor sunt foarte asemănătoare cu ale pisicilor, se ascund și așteaptă să fie căutați, se joacă de-a vânatul iar mușcătura lor în timpul jocului este suavă. Animale mușcă doar în cazul când au suferit agresiuni din partea oamenilor, iar mușcătura este puternică datorită mandibulelor puternice. Jucăriile dedicate pisicilor sunt ideale și în cazul dihorilor. Dihorii când sunt stresați, excitați sau bucuroși realizează un dans caracterizat prin sărituri și scoaterea unui sunet asemănător unui doc doc doc!. thumb|left|240px|Dihori de casă dormind Dihorii de asemenea iubesc compania altor dihor precum și cea a pisicilor.
Copiii mici trebuiesc supravegheați când intră în contactul cu dihorii, din cauză că îi pot strangula sau răni, iar aceștia reacționând pot mușca sau zgâria puternic copilul.
Dihorii de casă cer unele îngrijiri speciale, precum tăierea ghearelor și perierea blănii. Trebuie controlați de către veterinar și vaccinați. De asemenea, este nevoie ca să le fie curățate urechile cu un tampon de vată curată și grijă pentru a nu adăuga nimic în canalul auditiv. Dihorii trebuie vaccinați împotriva bolii Carré și a turbării.
Dihorii au nevoie de 10-15 ore de întuneric pe zi pentru a absorbi melanina. Dacă nu se respectă acest program, dihorul poate dezvolta boli mortale.
Întrebuințare a dihorilor thumb|right|240px|Imagine ilustrând vânătoarea cu ajutorul dihorilor