Stroești este un sat în comuna Mușătești din județul Argeș, Muntenia, România. Este situat în centrul locuibil al văii Vâlsanului (rezervație naturală cu o suprafață de 10000 ha). Satul Stroești este așezat la 37 km depărtare de Pitești și la 20 km de Curtea de Argeș pe DJ703I Merișani - Brădet.

Istorie

Eșantioane de lemn pietrificat au fost găsite pe: Valea Vâlsanului, Valea lui Topor și Valea Frumoasă. Aceste probe confirmă existența vegetației în zonă din neozoic – paleogen.

Oase pietrificate adunate din albia Vâlsanului și de pe dealurile din jurul satului atestă prezența în zonă a animalelor preistorice și a omului. Au fost găsite până în prezent: un șold, un fragment de șold și o măsea de Dinotherium giganteum. Măseaua de Dinotherium gigantisim găsită la Râpa Bâții se află în prezent la Muzeul Satului Stroești – Argeș.

Din perioada terțiară, în apele Vâlsanului se află aspretele (Romanichthys valsanicola) specie de pește din familia Percidae, unic în lume. Această specie a fost descoperită în anul 1957 de către Nicolae Stoica din Galeș – Argeș.

O altă relicvă a preistoriei o reprezintă Lacul cu Ochi (numit și Lacul Fără Fund) din partea de răsărit a satului Stroești. Acest lac de origine glaciară reprezintă o stațiune floristică originală prin faptul că este singura mlaștină oligotrofă de acest fel cunoscută în regiunile extracarpatice din Carpații Meridionali, reprezentând un interesant și rar fenomen fitogeografic. În jurul Lacului cu Ochi din Stroești cresc plante din turbăriile din munți ca speciile de mușchi sau jabghiu Sphagnum magellanicum și Sphagnum recurvum, Drosera rotundifolia (Roua Cerului – plantă carnivoră), Eriophorum vaginatum, Betula pubescens, s.a., (Beldie, 1984).

Pe lângă fosilele vegetale și animaliere, s-au găsit și dovezi ale prezenței omului. În diverse puncte ale satului (Masa de Pământ, Râpa Dadelor, s.a.) s-au găsit unelte și arme din piatră: ciocan de piatră cioplită, fragment dintr-un ciocan de piatră lustruită, bolas, fusaiole, etc. Acestea se află în prezent în Muzeul Satului Stroești – Argeș.

Mărturiile din perioada dacică sunt bogate:

Pe Valea Ciorii din Telman prof. Ion Nania a descoperit ceramică dacică.

Arheologul Eugen Comșa a fost uimit de așezarea stranie a poienii numită Ogrezele. Pe ambii versanți ai râului Vâlsan sunt amenajate asemenea poieni stranii, adevărate platforme pentru amplasarea locuințelor, identice cu cele de la Blidaru, Sarmizegetusa, Fețele Albe, etc. Aceste terase de locuire a dacilor pot fi admirate și azi: Ogrezele, Râpa Bâții, Zafii, Catran, Pană, Mălăiște, Șoptana, Cerneți, Poiana Galatii, Bucura de Sus, Bucura de Mijloc, Bucura de Jos, Părul Mătușii, Moția, Telman, Iepura de Sus, Iepura de Mijloc, Iepura de Jos, Mândra, etc. Analiza geografică a zonei arată că acestea au fost amenajate de oamenii de demult și funcția lor a dăinuit până spre sfârșitul secolului al XIX–lea.

Toponimele și hidronimele atestă stabilitatea istorică și conservarea moștenirii culturale: Talaba (tracic), Mălăiște (loc pentru cultura meiului), Bucura (loc frumos – dacic), Mândra (izlaz), Telman (existent la 1533), Vâlsan (hidronim din perioada totemică, similar muntelui Zăganul). De asemenea cuvintele: arcarpaneu (vânător bătrân cu arcul, ramolit), năjbeală (zarva hăitașilor la vânătoare) sunt arhaisme identificate pe raza satului (Nania, 2000)

In ziua de 18 martie a anului 1500, Dragomir din Stroești - Argeș intra în cetatea Sibiului cu șapte poveri de crap și două poveri de știucă. La intrarea in oraș plătește taxa de intrare numită vigesima și slujbașul de la vamă îl trece în registru. Acest registru s-a păstrat și a devenit primul document scris în care se consemnează existența satului (Leonăchescu – Năndrașu, 1981).

La 25 ianuarie 1501 tot în condicile vigesimale ale Sibiului este consemnat al doilea stroeștean, Ratea, care a dus acolo 3,5 poveri de crap și o povară de știucă (Leonăchescu – Năndrașu, 1981).

Un alt document care consemnează existența satului datează din 24 – 30 octombrie 1546 când Radu din Stroești – Argeș se duce la Brașov să vândă un bou și trei vaci iar la intrarea in cetate plătește vigesima fiind consemnat în registrul respectiv.

Prin existența lor aceste documente denotă faptul că satul argeșean Stroești exista cu mult înainte de 18 martie 1500 deoarece cei trei Dragomir, Ratea și Radu făceau negoț cu pește pe care îl aduceau de la Dunăre și vite, deci stroeștenii străbăteau arii întinse fiind oameni de acțiune, bine informați și cu știință de carte pentru a face față negoțului pe care îl practicau. Această ipoteză este confirmată de documentul din 7 iulie 1544 prin care Radu Paisie Voievod întărește mânăstirii Bistrița satul Stroești în urma unei judecăți cu orășenii din Argeș. În document se menționează hotarele moșiei și faptul că: „această mai sus-numită ocină ei au hotărnicit-o din zilele lui Mircea voievod cel Bătrân și din zilele răposatului Basarab voievod” (Leonăchescu – Năndrașu, 1971).

Pe de altă parte cele trei documente denotă și multi-culturalitatea stroeștenilor știut fiind faptul că cetățile Brașovului și Sibiului în secolul XVI erau locuite predominant de către sași. De asemenea este foarte posibil ca la Dunăre stroeștenii să-și cumpere marfa de la negustorii greci și armeni care erau foarte numeroși în acea perioadă. În aceste condiții stroeștenii au dat dovadă de bună înțelegere și bună conviețuire cu alte popoare.

Deplasările lor de la Dunăre la Brașov și Sibiu aveau în mod cert și alte conotații, contribuind la consolidarea legăturii de neam între românii de o parte și de alta a Carpaților.

La sfârșitul secolului al XV–lea satul Stroești era obște liberă. La 10 aprilie 1520, voievodul Neagoe Basarab întărește mai multe sate mânăstirii Bistrița din județul Vâlcea. În acest document satul nu figurează, dovadă ca era obște de moșneni. Figurează însă: „Și încă a mai dăruit jupânița banului, jupânița Neagoslava, ațiganii anume: Corunga cu copiii lui și Goblița cu copiii lui” pomeniți ulterior în actele în care figurează și satul Stroești.

Conform istoricului Aurelian Sacerdoțeanu, soția banului Barbu Craiovescu, Neagoslava, a fost o frumoasă din Stroești, care a avut aici pământ de zestre și câteva sălașe de țigani (Sacerdoțeanu, 1974).

La 22 mai 1523 – 1525, voievodul Valdislav al III–lea scutește de dări satele mânăstirii Bistrița – Vâlcea, printre care și Stroești. Nu se știe exact anul: 1523, 1524 sau 1525 în care satul Stroești devine sat de danie al mânăstirii Bistrița. Cert este că stroeștenii au fost deposedați de pământ într-un mod abuziv de banul Barbu Craiovescu. Pământul de zestre din Stroești al jupâniței Neagoslava a fost punctul de plecare și „argumentul” privind deposedarea de pământ. Din acest moment a început bătălia stroeștenilor pentru recâștigarea dreptului de proprietate asupra moșiei lor.

O primă reacție împotriva deposedării de drepturi a stroeștenilor datează din 20 mai 1526. Tăbăci cu ceata lui din Stroești s-au plâns domniei și, în urma procesului, voievodul Radu de la Afumați întărește jupâniței Neagoslava, a lui Barbu Craiovescu, stăpânirea asupra satului Stroești. Stroeștenii au pierdut procesul, dar, spre a-i domoli, Neagoslava „a dăruit Stroeștii toți și trei sălașe de ațigani sfintei mânăstiri de la Bistrița, ca să-i fie de cinste și de pomenire în veci. Însă cât va fi în viață mai sus-zisa jupaniță, singură să stăpânească satul și ațiganii mai sus-ziși, iar după moartea ei să fie sfintei mânăstiri de ocină și de ohabă…” (Leonăchescu, 2001).

La 16 aprilie 1533 sunt menționate hotarele moșiei Stroești cu toponimele aflate și azi în uz: „de la piscul lui Vlad până la gâlma Mălinișului și până la piscul Șcheaului din sus și de aici, drept la gura Cernețiului și de aici, pe vale, până la piscul lui Giurgiu și de la piscul lui Giurgiu până la culme și de aici, pe culme, până la obrăjia Boului și de aici la piscul Gorunetului din sus și de aici pe culme până la gâlma Păișului și de aici, peste obârșia Călugărului și de aici până la obârșia lui Pătru și de aici, tot pe culme până la stejar, la obârșie pe drumul Târgului și de la stejar până la muchia Strâmbei și până hotarul Costeștilor și de aici, tot pe muchea Telmanii pe râu în sus, până la valea Romanaților și de aici până în piscul Căprioarei” (Leonăchescu – Năndrașu, 1971).

După moartea jupâniței Neagoslava, în anul 1544, moșia Stroești devine proprietate a mânăstirii Bistrița din județul Vâlcea. Aflat la mare distanță de stăpânul său, satul Stroești, a avut un statut de semiindependeță. Într-un document din 4 iunie 1641 se arată că stroeștenii au ajuns la o înțelegere cu mânăstirea Bistrița ca „să dea opt oca de ceară pă fiecare anu la sfânta mănăstire Bistrița”. Iar în anul 1740 venitul de pe moșia Stroești este de 20 de taleri (echivalentul unei clăi de fân). La 28 ianuarie 1745 se arată ca moșia Stroești „o stăpânea moșteni săteni și avea obiceiul cu legătură dă da pe an la mânăstirea Bistrița ughi 12, adică taleri 20” (Leonăchescu – Năndrașu, 1971).

Damaschin, arhimandrit al Argeșului și Ștefan, egumenul mânăstirii Bistrița, anunță la 1 februarie 1775, pe domnitorul Alexandru Ipsilanti că au convenit să facă un schimb de moșii pentru care cereau cartea domnească de rigoare. Mânăstirea Argeșului dădea moșia Suhașului din județul Vâlcea și primea în schimb moșia Stroești. Amândouă erau greu de administrat fiind departe de proprietar. La 30 martie 1775 „ megiașii de la Stroești sud Argeș, împreună cu toți preoții” au depus o plângere la domnitor în care arată cum s-au desfășurat lucrurile. La 2 iulie 1775, domnitorul Alexandru Ioan Ipsilanti hotărăște anularea schimbului și obligația ca stroeștenii să plătească 80 de taleri pe an, urmând ca ei să stăpânească nestingherit moșia pe care stau. Cu acest document, întărit ulterior și de alți domnitori, stroeștenii s-au considerat stăpânii moșiei și au acționat ca atare (Leonăchescu, 2001).

După intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, egumenii de la Bistrița au declanșat ofensiva de recuperare a dreptului deplin de proprietate asupra moșiei Stroești. Pricina se judecă la judecătoria județului Argeș la solicitarea egumenului Gavriil și se termină la 5 martie 1832, păstrând învoiala din 2 iulie 1775. Presiunile asupra stroeștenilor cresc și la 3 mai 1835, ei se plâng la domnie că egumenul îi obligă, prin dorobanți, ca să plătească „drepturile proprietății după Regulament”. Ei cer să fie socotiți embaticari, nu clăcași. Departamentul Treburilor din Lăuntru face cuvenita cercetare, iar la 4 iunie 1835 domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a constatat că învoiala pe care stroeștenii au avut-o cu mănăstirea Bistrița „este împotriva Regulamentului Organic carele prin articolu 146 au desființat toate asemenea obiceiuri și așăzământuri”. El poruncește „a să supune numiții lăcuitori la răspunderea datoriilor proprietaricești întocmai după legiuirile pomenitului Regulament, făr’ de nici o osebire, ca unii ce se află pe proprietate străină”. Din acest moment stroeștenii devin clăcași pe propria lor moșie, dar se organizează opunând o rezistență tenace împotriva sistemului de spoliere introdus de către arendașii mânăstirii Bistrița (Leonăchescu, 2001).