thumb|300px|Relief deșertic (Gobi - vedere din satelit) Relieful deșerturilor este un relief climatic. În deșerturi, lipsa vegetatiei și a solurilor face ca agenții morfogenetici să intre în contact direct cu roca și ca urmare să se creeze un relief specific.

Pot fi denumite aride și semiaride acele regiuni cu precipitații foarte reduse (sub 200 mm anual), dar suficiente pentru menținerea unor sisteme de râuri capabile să transporte temporar sfărâmăturile produse prin dezagregare, dar insuficiente pentru a permite dezvoltarea unei cuverturi vegetale care să protejeze solurile contra eroziunii agenților subaerieni.

Caracterul climatic Caracterul climatic este legat de regimul precipitațiilor, la care se adaugă temperatura și vântul, ce contribuie prin intermediul evaporației la stabilirea unui bilanț hidric deficitar. Clima specifica este aridă.

Precipitațiile Precipitațiile au o medie anuală de 200 mm; se întâlnesc uneori medii de 500-700 mm, dar evaporația potențială puternică (în Sahara 400 mm anual) menține caracterul de ariditate. Precipitațiile din aceste regiuni se caracterizează printr-o mare neregularitate: repartiția neuniformă pe luni, diferențe mari de la an la an când cad mai ales sub forma de averse. În Sahara s-au înregistrat perioade de 18 luni fără nici o picătură de ploaie; în pustiul Atacama s-au semnalat 10-20 de ani fără precipitații.

Temperatura Temperatura aerului prezintă puternice oscilații de la zi la noapte, înregistrându-se amplitudini medii de peste 25°C la umbră și 40-50°C la soare. În Sahara în timpul zilei la suprafața nisipului s-au înregistrat temperaturi de 72°C care au coborât în timpul nopții la 0°C sau chiar sub 0°C.

Vântul Vânturile nu prezintă valori mai ridicate decât în alte regiuni, dar importanța lor în regiunile aride capătă o valoare mai mare prin consecințele asupra creșterii gradului de uscăciune (mărirea evaporației) și prin acțiunea lor morfogenetică (spulberarea solurilor și nisipurilor lipsite de un covor vegetal protector, formarea dunelor).

Vegetația Vegetația este săracă, adaptată la condițiile climatice aride. Speciile tipice de plante sunt:spinul cămilei, saxaulul, sărățica, gipsărița, pelinul negru, mimozele, salcâmul, curmalul.

Solul Absența solurilor este dictată de lipsa unui covor vegetal, șiroire și vânt, care înlătură materialele rezultate prin dezagregarea rocilor. Acțiunea slabă a proceselor chimice și biochimice explică de asemenea ritmul lent sau absența proceselor de solificare. Solurile specifice sunt cenușii de deșert.

Hidrografia Hidrografic, regiunile aride și semiaride se caracterizează prin intermitența cursurilor de apă și prin lipsa unei rețele hidrografice organizate. Singurele cursuri de apă sunt uedurile. Acestea funcționează numai în timpul averselor violente, când prezintă o undă de viitură foarte puternică. În cele mai multe cazuri, apele uedului se pierd în propriile aluviuni sau se evaporă înainte să se verse într-un lac interior. Această hidrografie, fără un nivel de bază local precis, se numește areică; apele care se varsă într-un lac interior se numesc endoreice (bazinul lacului Aral); în mod excepțional există și ape cu scurgere la mare (exoreice), care au izvoarele în zone foarte umede, cum ar fi Nilul.

Clasificare În funcție de gradul de ariditate sunt trei tipuri principale de deșerturi: semiaride, aride și hiperaride.

Deșerturi semiaride Se caracterizează printr-o cantitate anuală de 200-300 mm precipitații, care cad în anotimpul umed sub formă de averse violente, dar și sub formă de ploi lente de mai mare durată; nu prezintă rezerve subterane de apă și nici scurgeri permanente autohtone. Vegetația sporadică și discontinuă de tufișuri spinoase este legată de anotimpul mai umed și de ploile întâmplătoare, după care dispar.

Deșerturi aride Prezintă precipitații medii anuale sub 200 mm; ploile cad sporadic sub formă de averse scurte și violente. Nu există un anotimp mai umed, ci numai zile umede, în timpul ploilor. Vegetația a dispărut complet sau este localizată discontinuu în lungul uedurilor. Regimul termic este foarte diferit de la o regiune la alta, de unde necesitatea subîmpărțirii lor în două tipuri: deșerturi calde (Sahara, Kalahari, Arabia, Australia) cu temperaturi medii anuale de 15-20°C și deșerturi reci (Gobi, Tibet, Groenlanda, Islanda, Pamir, Anzi). În care temperaturile medii anuale sunt cuprinse între -10 și +5°C, iar precipitațiile cad mai ales sub formă de zăpadă

Deșerturi hiperaride Sunt mult mai rare, ele apropiindu-se de limita maximă a aridității. Ploile sunt atât de rare încât trec ani sau zeci de ani până când se înregistrează o aversă de câțiva mm. În deșerturile continentale (Death Valley) se înregistrează contraste termice diurne foarte mari, în schimb în deșerturile litorale (Atacama) amplitudinile termice sunt reduse. Vegetația este efemeră (durează doar câteva zile după căderea unei ploi).

Relieful de dezagregare și alterare Lipsa solurilor și vegetației de pe cea mai mare parte a regiunilor aride, pune roca în contact direct cu variațiile termice violente și cu insolația.

Dezagregarea Dezagregarea, principalul proces de distrugere și fărâmițare a rocilor, este condiționată de amplitudinile termice diurne extrem de mari, dar și de variațiile de umiditate dintre zi și noapte. Variațiile termice provoacă fisuri în stratul superficial al rocii; materialele se desprind și se acumulează la baza pantelor sub formă de blocuri de grohotiș; pe suprafețe plane se formează acumulări eluviale. În rocile eterogene, ca textură și mineralogie, dezagregarea este de tip granular; aici se formează mici excavațiuni denumite alveole și în anumite condiții taffoni (niște excavații semisferice ale căror diametre ating uneori câțiva metri).

Variațiile de umiditate acționează asupra rocilor atât pe cale chimică, prin dizolvarea și precipitarea sărurilor, cât și pe cale mecanică, prin creșterea în volum a cristalelor de săruri.

Alterarea Alterarea ca proces fizico-chimic al morfogenezei, are un rol important în regiunile aride. Caracteristica principală este alternanța perioadelor scurte de umectare cu cele de uscăciune. Umectarea produce dizolvarea materialelor, precum și două tipuri de migrări: la distanțe foarte mici (de ordinul mm sau cm) și cele care însoțesc șiroirea pe distanțe de zeci de km.

Migrările la mică distanță Migrările la mici distanțe dau naștere patinei deșertice, aflorescentelor și microlapiezurilor.

Patina deșertică sau luciul negru este formată dintr-o pojghiță subțire, având aspectul unui lac negru strălucitor, extinsă la suprafața rocilor care conțin minerale solubile sau alterabile. Mineralele dizolvate în timpul umectării, se concentrează sub efectul evaporației pe suprafața rocii, formând un strat bogat în oxizi de fier și mangan. Patina protejează roca împotriva coraziunii și chiar a dezagregării.

Eflorescențele întâlnite mai ales în deșerturile cu roci argiloase și mâloase, provin din cristalizarea superficială a sărurilor solubile (cloruri și sulfați).

Microlapiezurile, întâlnite numai în rocile solubile (calcar, dolomit, gips) apar sub forma unor șănțulețe sinuoase.

Migrările la mare distanță Migrările la mare distanță, provocate de șiroire, concentrează în zonele depresionare cantități mari de produse dizolvate, precum și nisipuri și argile. La secetă are loc o deplasare ascendentă a apei, iar produsele dizolvate recristalizează la suprafață, sub forma unei cruste calcaroase numită duricrust (Australia) sau caliche (Mexic).

Relieful creat de apele curgătoare

În timpul averselor, oricât de rare ar fi, apele sunt atât de mari încât modifică relieful într-o măsură mai mare decât restul tuturor agenților în intervalul fără ploi.

Șiroirea Șiroirea, mai intensă la marginea deșerturilor și în regiunile montane, unde cantitatea de precipitații se menține în jur de 200-300 mm, exercită o puternică activitate de eroziune mai ales pe versanții alcătuiți din roci moi (argile, marne). În aceste locuri se formează o rețea densă de ravene, despărțite prin interfluvii proeminente, ascuțite, din asocierea cărora rezultă relieful de tip bad-lands.

Uedurile Uedurile sunt văi largi prin care se scurg apele temporare în timpul viiturilor; apele se pierd prin infiltrație și evaporare chiar în patul văilor respective; sunt considerate de către unii autori, văi ale unor vechi cursuri care au funcționat în perioadele climatice umede. În Africa de Sud – deșertul Kalahari sunt denumite omuramba, iar în America Latină arroyos. După trecerea viiturii uedul se transformă într-un șirag de bălți (în Sahara, gueltas), care dispar în câteva zile prin evaporație. Viitura uedului este bruscă. Ea apare ca un val uriaș care atinge viteze de 5-6 km/oră, uneori chiar de 15-20 km/oră. Bruschețea și viteza mare a viiturii ajung să smulgă de pe patul uedului cantități enorme de materiale și să le transporte la distanțe mari. Atunci când aluviunile transportate sunt foarte fine, viitura are aspectul unei curgeri noroioase. Prin eroziunea laterală a unor ueduri vecine se formează o întinsă câmpie de eroziune, acoperită cu aluviuni (glacisuri) pe care apele divaghează. Zonele din avalele acestor câmpii de eroziune se caracterizează prin predominarea conurilor de împrăștiere nisipoase, cu dune și brațe părăsite, unde stagnează uneori bălți, (maaders, în Sahara).

Relieful de acumulare Relieful de acumulare este prezent în cuvete endoreice. Materialele cărate de șiroire și de ueduri dau naștere unor câmpii de acumulare. Acumulările constituite din materiale grosiere, ce se produc în apropierea regiunilor înalte se împrăștie sub forma unor conuri aluviale. Asemenea procese sunt realizate de ueduri cu bazine hidrografice mari, situate în regiuni montane întinse, unde se pot produce ploi cu durata mai mare. Depărtându-se de munte brutalitatea viiturii scade, uedurile transportă materialele în suspensie (nisipuri, mâluri) și pe cele dizolvate până în cuvetele cele mai joase. Mâlurile și produsele dizolvate sunt depuse în partea centrală unde temporar se mențin lacuri, în general sărate. Nisipurile se depun pe marginea cuvetelor creând condiții de formare a dunelor. Asemenea depresiuni endoreice sunt numite sebkha sau șot în țările arabe, playa, bolson, salina sau salar în America Latină, kewir în Iran, takâr în Asia Mică. Ele au dimensiuni reduse și apă temporară când sunt situate pe platouri înalte. Ele însă pot ocupa și fundul unei mari relicte (Marea Caspică, Lacul Aral) sau al unei cuvete tectonice (Marea Moartă, Lacul Ciad, cuvetele Birket Quarum și Quattara din Egipt). Aceste cuvete constituie nivele de bază locale, către care evoluează toată rețeaua hidrografică endoreică (uedurile). La cuvetele înalte, zona centrală ocupată temporar de lac, este o câmpie plată, argiloasă, la suprafața căreia se formează prin evaporație o crustă de săruri.

Relieful eolian Vânturile din pustiuri nu sunt nici mai frecvente, nici mai puternice decât în alte zone climatice, numai că eficiența lor este sporită din cauza aridității și absenței covorului vegetal. Vântul acționează asupra reliefului prin eroziune (coraziune și deflație), transport și acumulare.

Eroziunea Este procesul prin care particulele de sol sau de roca sunt desprinse si indepartate din loc sub actiunea diferitilor agenti externi(vant,precipitatii,gheata) Coraziunea

Coraziunea este acțiunea de roadere și șlefuire asupra rocilor, exercitată de vântul încărcat cu grăunți de nisip. Ea se resimte mai ales în vecinătatea solului deoarece încărcătura de nisip este aici maximă.

Deflația