Litoralul reprezintă zona de interfață dintre uscat și mare, caracterizată prin interacțiunea dinamică dintre influențele climatice terestre și marine, precum și prin procesele de modelare specifică atât terestre, cât și marine. Această zonă este locul unde se întâlnesc și se manifestă simultan eroziunea și depunerea caracteristice mediului terestru, alături de cele marine.
Din perspectiva geografiei fizice, relieful litoral poate fi împărțit în trei componente principale:
Litoralul actual, care include elemente geomorfologice active cum ar fi falezele, estuarele, plajele, grindurile, lagunele, limanele și perisipurile. Această zonă este direct influențată de dinamica mareelor, valurilor și curenților marini, și se caracterizează prin capacitatea apei mării de a avansa sau de a se retrage de-a lungul coastei. Fâșia de teren martor al traseelor anterioare ale țărmului și al nivelurilor istorice ale mării, care se subdivide în: Elemente terestre, precum terasele, falezele fosile, greziile de plajă, grindurile și perisipurile fosile. Elemente submerse pe platforma continentală, incluzând terase, faleze fosile, greziile de plajă, grindurile, perisipurile și văile fosile.
Litoralul actual reprezintă banda de teren afectată în mod direct de fluctuațiile mareei și de activitatea de modelare a mării. În zonele cu maree semnificativă, precum Golful Fundy din Canada, litoralul poate varia în lățime până la 15 km și poate prezenta diferențe de nivel între flux și reflux de până la 20 m.
Din punct de vedere geografic politic, 'litoralul' definește linia de demarcație între teritoriul suveran al unui stat și apele sale teritoriale. Această linie marchează limita autorității administrative terestre și începutul zonei de autoritate exclusivă maritimă a statului, adesea supravegheată prin intermediul forțelor navale. În regiunile afectate de fenomenul mareelor, 'litoralul' este stabilit convențional la nivelul maxim al fluxului, zona tidală dintre acesta și linia de bază a refluxului fiind considerată parte a apelor interne ale statului, similar cu lacurile și râurile
Agenți și procese Agentul principal al modelării reliefului litoral este apa mării, prin formele sale specifice de mișcare.
Forme de mișcare a apei Valuri Valurile reprezintă principala formă de mișcare a apelor marine (în condiții normale este de câțiva metri). În zona de țărm, valurile se manifestă prin trei procese: izbire sau abraziune (efectele sunt deosebit de însemnate la țărmurile înalte unde determină slăbirea și smulgerea bucăților de rocă, crearea de scobituri la baza falezelor – marmite și în final retragerea falezelor și extinderea platformei litorale); transport (deplasează spre largul mării materiale dislocate, de la nisip la blocuri cu mărimi diferite, în funcție de puterea valurilor – de exemplu, la Alger un bloc de 100 t a fost proiectat la o distanță de 8 m de țărm; acumularea (depune materialele dislocate, sub formă de bancuri de nisip).
În afara valurilor provocate de vânt, numite și valuri de oscilație, mai au importanță și valurile de translație, solitare, provocate de cutremure, alunecări și erupții submarine sau de prăbușirea unor blocuri masive de gheață. Acestea se propagă pe distanțe mari, cu viteze de mai multe sute de km/h, au înălțimi de 25-30 m, lungimi de câteva sute de metri și provoacă dezastre la atingerea țărmului. Acțiunea valurilor depinde de adâncimea apei și de forma țărmului; ea este deosebit de intensă la țărmurile înalte cu ape adânci și redusă la cele joase, cu plaje.
Curenți Curenții litorali sunt deplasări ale maselor de apă marină (oceanică) determinate de vânturile regulate, de diferențele de nivel, temperatură, salinitate, maree. Traseul lor este influențat de: mișcarea de rotație a Pământului (apariția forței Coriolis), forța de frecare (determină scăderea vitezei o dată cu adâncimea), configurația bazinelor oceanice și morfologia reliefului submarin.
Importanta curenților litorali pentru morfologie este redusă numai la fâșiile unde traseele se apropie de linia țărmului. Aici acționează cu precădere curenți cu caracter local. După efectul și forma lor, aceștia sunt de mai multe feluri, dar toți sunt provocați de valuri și de maree.
Curenții de valuri pot fi: curenți de derivă litorală, determinați de valurile cu direcție oblică față de țărm și care merg paralel cu acesta; curenți de întoarcere pe la fund și curenți de întoarcere pe la suprafață. Primii deplasează nisipul și chiar materialele grosiere în lungul litoralului, în timp ce ultimii le împing către largul mării.
Curenții de descărcare sunt activi în unele strâmtori, fiind determinați de diferența de nivel dintre două bazine. Ex. între Marea Baltică și Marea Nordului, între Marea Neagră și Marea Egee.
Curenții de turbiditate sunt specifici părții inferioare domeniului litoral și mai ales domeniului submarin propriu-zis. Reprezintă deplasări rapide de apă, încărcată cu multe sedimente, provocate de cutremure, de supraîncărcarea pantelor cu aluviuni fluviatile.
Maree Mareele reprezintă oscilații ale nivelului apei mării, cauzate de acțiunea simultană, combinată a forțelor de atracție ale Pământului, Lunii și Soarelui și a forței centrifuge datorata rotației Pământului. Mareele se concretizează in creșteri ale nivelului oceanelor și mărilor (înaintare peste uscat) – flux, respectiv în coborâri și retrageri de pe uscat ale apelor – reflux.
Creșterile de nivel oscilează între câțiva cm și 3-4 m, însă topografia litoralului poate favoriza amplitudini mult mai mari (în Golful Fundy - Canada 19,6 m; în Golful Arabiei 13 m; în golful Mezen 12 m)
La flux se produc acumulări sub formă de bancuri submerse. La reflux nivelul apei coboară, eroziunea devine predominantă, antrenând spre larg aluviunile aduse de râuri, dar și pe cele aflate pe platforma litorală. La țărmurile unde mareele sunt foarte puternice, gurile de vărsare ale fluviilor sunt mult lărgite prin eroziune. Aceasta se realizează atât la flux cât și la reflux. Forma rezultată de „pâlnie” a gurii de vărsare poartă numele de estuar (Tamisa, Sena, Elba, Sf. Laurențiu).
Procese cu rol secundar Procesele cu rol secundar însoțesc acțiunea apei marine.
Procese mecanice Procesele mecanice au o largă desfășurare pe țărmurile înalte și se manifestă prin alunecări, prăbușiri, sufoziune. Ele sunt intensificate de acțiunea valurilor și curenților.
Procese fizico-chimice Procesele fizico-chimice sunt legate fie de acțiunea ceții și a picăturilor de apă rezultate din spargerea valurilor, fie de aceea a apei de mare. Sunt frecvente alterarea rapidă a mineralelor bogate în fier (augit, biotit, olivina, amfiboli), dizolvarea rocilor carstice și dezagregarea produsă prin cristalizarea clorurii de sodiu în fisuri. Rezultă cavități și lapiezuri de dimensiuni variabile, nisip și blocuri de dezagregare.
Procese biologice Procesele determinate de acțiuni biologice se desfășoară în partea inferioară a domeniului litoral și se referă la perforarea rocilor de către moluște, arici de mare, microorganisme prin secreții acide, rezultatul fiind numeroase alveole, scobituri, galerii de câțiva mm până la câțiva cm. Algele pot ajunge la o asemenea abundență, încât frânează acțiunea valurilor, diminuând eroziunea.
Formele reliefului litoral Faleza și platforma de abraziune Faleza reprezintă un abrupt, cu o pantă cuprinsă între 40º și 90º, cu înălțimi variabile, ce se desfășoară la contactul dintre uscat și mare. Baza ei se continuă submarin, printr-o suprafață puțin înclinată, numită platformă de abraziune. Faleza și suprafețele de abraziune sunt rezultatul acțiunii mecanice a mării, mai ales prin bombardarea la bază a abrupturilor cu galeți (pietrișuri rotunjite). Aici apar firide (scobituri), care duc la prăbușirea stratelor de deasupra. Materialele prăbușite sunt înlăturate de valuri, abruptul fiind supus din nou acțiunii lor. Are loc retragerea falezei și lărgirea platformei de abraziune. Pe măsura retragerii falezei, crește lungimea pantei de abraziune, iar valurile se sparg cu timpul la o distanță tot mai mare de firidă. Abraziunea se reduce, procesul de formare a firidei încetează iar faleza nu se mai retrage.
După stadiul de evoluție se pot deosebi: faleze funcționale sau în retragere și faleze nefuncționale. Acestea din urmă la rândul lor pot fi: faleze stabilizate (ajunse la echilibru) și faleze moarte (rămase suspendate pe continent în urma regresiunii marine). Se mai disting faleze false, adică țărmuri abrupte a căror formă nu este legată direct de acțiunea mării, ci de rocă, de structură, tectonică; între acestea, falezele tectonice apar mai evidente, fiind lipsite de platforma de abraziune.
Plaja și dunele litorale Plaja reprezintă fâșia inundabilă din cadrul domeniului litoral, caracterizată prin acumulări de nisip, pietriș și cochilii. La țărmurile cu faleză, aceasta este redusă sau lipsește, pe când la țărmurile joase ea este dezvoltată. În cadrul plajei se pot distinge trei sectoare: plaja înaltă (deasupra limitei superioare a fluxului, fiind acoperită numai la furtună); plaja propriu-zisă și plaja submarină (acoperită permanent cu apă).
Microformele specifice plajei se remarcă prin mobilitate: festoanele create de valuri pe ultimele două sectoare ale plajei, reprezintă mici ondulări. bancurile și cordoanele litorale reprezintă forme de acumulare, desfășurate în cadrul plajei submarine. Dezvoltarea lor este legată de adâncimea redusă a apei, de o bogată alimentare cu materiale fluviatile, sau de extinderea unor depozite submarine de nisipuri. Sunt formate prin acțiunea valurilor și a curentului de derivă litoral care, la adâncimi mici, pierd din energie și abandonează materialele pe care le transportă.
Bancurile submerse constituie forma inițială de construcție. Prin înălțare și emersie (ieșire la suprafață-exondare a unor părți ale scoarței terestre) rezulta grindurile. Prin alungire se formează cordoanele litorale, care după forma și poziție pot fi: săgeți (foarte alungite și înguste), perisipuri sau bare (când închid gura unui golf, estuar sau lagună).
Laguna este o întindere de apă marină, de mică adâncime, care este separată de mare (ocean) printr-un cordon litoral, comunicând cu marea printr-o portiță (strâmtoare) îngustă (ex. laguna Razelm-Sinoie comunică cu marea prin strâmtorile Gura Portiței și Periboina).
Limanele sunt lacuri dezvoltate pe cursul inferior al unor râuri, în spatele cordoanelor de nisip realizate de către curenții litorali – limane fluviomarine.
În unele cazuri, cordoanele fac legătura între țărm și o insulă din apropiere; acestea se numesc tombolo.
Dunele litorale sunt acumulări de nisip marin, în special pe plaja superioară, datorate acțiunii vânturilor asupra materialelor aduse de mare. Apar asimetrice, perpendiculare pe direcția vântului, dispuse în șiruri longitudinale aproape paralele, sau cu aspect de mici barcane (în regiunile litorale aride).
Estuarele și deltele Estuarele și deltele reprezintă forme de vărsare ale fluviilor în mare.
Estuarele reprezintă guri de vărsare sub formă de pâlnie, ale fluviilor ce debușează în mări cu flux și reflux puternic, capabile să transporte în larg aluviunile cărate de fluviu. Fluxul înaintează uneori adânc în interiorul continentelor (1700 km la Amazon, 500 km la Sf. Laurențiu, 200 km la Rio de la Plata, 144 km la Sena). Pătrunderea apelor sărate marine determină ridicarea nivelului apelor fluviului, curentul fluviatil este diminuat și se produce o decantare a sedimentelor în suspensie. La reflux acțiunea mării și a râului se însumează, formând un puternic curent de descărcare, care înlătură materialele depuse în timpul fluxului.
Deltele sunt forme de relief de acumulare, formate la gurile de vărsare ale marilor fluvii; sunt alcătuite dintr-un ansamblu de grinduri, canale, lacuri.