Radu cel Frumos (n. cca. 1437/1439 – d. ianuarie 1475) a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462–1473, 1473–1474, 1474, 1474–1475).
Biografie
Viața cu otomanii Radu cel Frumos a fost fiu al domnului Vlad Dracul și al Vasilisei Mușat. Pe lângă Vlad al III-lea (Țepeș), Radu a mai avut doi frați mai mari, Mircea al II-lea și Vlad Călugărul, ambii conducând pentru scurt timp Țara Românească.Documenta Romaniae Historica. Seria B, Țara Românească. Volumul 1 1247–1500.
În 1436, Vlad al II-lea Dracul a urcat pe tronul Țării Românești. El a fost înlăturat în 1442 de facțiunile rivale din liga cu Ungaria, dar și-a asigurat sprijinul otoman pentru întoarcerea sa acceptând să plătească tribut sultanului și, de asemenea, să-i trimită pe cei doi fii legitimi, Vlad al III-lea și Radu, la curtea otomană, pentru a servi ca ostatici și a asigura loialitatea sa. Vlad și Radu au fost mai târziu educați în logică, Coran și limba și literatura turcă și persană. Tatăl băieților, Vlad Dracul, cu sprijinul otomanilor, s-a întors în Țara Românească și și-a luat înapoi tronul de la Basarab al II-lea.
În timp ce Vlad a fost eliberat în cele din urmă pentru a-și lua locul pe tronul muntenesc în 1448, după ce tatăl său a fost ucis de Ioan de Hunedoara, Radu s-a convertit la islam și i s-a permis să intre în curtea imperială otomană. Mai târziu, Radu a participat alături de Mahomed al II-lea, acum sultan, la asediul otoman care a dus în cele din urmă la căderea Constantinopolului în 1453. Lui Radu i sa permis să locuiască în noul Palat Topkapı din Istanbul. Potrivit ienicerului sârb Constantin Mihailović Radu era un comandant al ienicerilor; în campania împotriva fratelui său Vlad al III-lea, Radu era în fruntea a 4000 de călăreți. "Iar fratele lui mergea inaintea noastra" ("Călători străini despre Tările Române" Nicolae Iorga. p. 127, 128)
Cronici bizantine miniatura|Reprezentare din secolul al XIX-lea Potrivit traducerilor în latină ale cronicarului grec bizantin Laonic Chalcocondil, Radu a devenit un prieten intim și un favorit al lui Mehmed al II-lea, cu care probabil, datorită aspectului frumos, a avut o relație amoroasă.Laonicus Chalkondyles Joannes Oporinus, Conrado Clausero 1556, „De origine et rebus gestis Turcorum”. „...regis eius concubinus factus est.p.158” Într-o poveste povestită de Chalcocondil, Radu este invitat în dormitorul lui Mehmed, dar când își dă seama de intențiile amoroase ale sultanului, scoate un cuțit și îl rănește pe Mehmed. În ciuda acestui incident, el a devenit unul dintre favoriții sultanului. La începutul cronicii, se remarcă faptul că incidentul s-a petrecut când Mehmed a urcat pentru prima dată pe tron în 1451.Laonicus Chalcocondylus, Historiarum Libri X. 499Tursun Beg, Tārīh. Istoricii Imperiului Otoman. C. Kafadar H. Karate (ascensiunea lui Meḥmed al II-lea pe tron în 855/1451. Campania lui Meḥmed II la Qaraman; 855/1451.) Chalcocondil a scris că sultanul, împreună cu oamenii națiunii sale, aveau obiceiul de a folosi băieții preferați și a petrecut „zi și noapte împreună” cu Radu.Laonicus Chalkondyles, Conrado Clausero 1556: „De origine et rebus gestis Turcorum” p.158
Din relatările cronicarului grec Laonic Chalcocondil:
Lupte pentru stăpânirea Țării Românești Înaintea venirii la tron miniatura|Hrisovul voievodului Radu cel Frumos dat in Cetatea de Scaun a Bucureștilor, 14 octombrie 1465, pergament (facsimil). Documentul este prima atestare a Bucureștiului. În noiembrie 1447, Ioan de Hunedoara a lansat un atac împotriva Țării Românești datorită alianței acesteia cu otomanii prin tratatele semnate de Vlad al II-lea Dracul și duplicității sale în campania de la Varna (1444). Tatăl lui Radu a fugit, dar Mircea al II-lea a fost prins de boierii din Târgoviște și a fost orbit înainte de a fi îngropat de viu. La scurt timp după ce tatăl lor a fost capturat și ucis de forțele lui Ioan de Hunedoara, Vlad al III-lea a fost eliberat în 1448 și a fost candidatul turcilor otomani la tronul Țării Românești, prima dintr-o succesiune de dăți în care va deține tronul, întâi doar câteva luni.
Fratele lui Radu, Vlad al III-lea, a preluat mai târziu tronul de la Vladislav al II-lea în 1456 și și-a început a doua domnie pentru care urma să devină celebru. La fel ca fratele său mai mare, Mircea al II-lea, Vlad al III-lea a fost un comandant militar abil și acum s-a opus otomanilor.
Radu, la 22 de ani, a devenit o figură de frunte la curtea otomană. În 1461, Mehmed al II-lea a început să se pregătească să invadeze Țara Românească. După ce și-a consultat astrologii, sultanul în vârstă de treizeci de ani a hotărât să conducă personal expediția punitivă. Garda sa personală de ieniceri era mai mare decât întreaga armată a lui Vlad al III-lea. Mai mult, sultanul a optat să răsplătească loialitatea continuă a lui Radu punându-l pe tronul Țării Românești în locul lui Vlad al III-lea. Rădăcinile balcanizării: Europa de Est 500–1500 CE. De Ion Grumeza
În 1462, în anticiparea campaniei sale de la nord de Dunăre, Mahomed îl aduce pe Radu pe malul fluviului (nu se cunoaște locul exact). Aducerea lui Radu era menită să îi momească pe boierii care l-ar fi trădat pe Vlad, venind de partea sa. Radu primește susținerea unui pașă local pentru obținerea unei influențe cât mai mari. Aducerea lui Radu nu a fost tocmai una secretă, dat fiind că atât venețienii (fapt atestat de Domenico Balbi, trimisul Republicii la Buda), cât și bizantinii (fapt atestat de Laonic Chalcocondil) știau de aceasta.Ștefănescu, Mureșean, p. 360
Prima domnie În 1462, o armată masivă otomană a mărșăluit împotriva Țării Românești, cu Radu în fruntea ienicerilor. Vlad al III-lea s-a retras în Transilvania. În timpul plecării sale, a practicat o politică de pământ pârjolit fără a lăsa nimic important să fie folosit de armata otomană care îl urmărea. Când forțele otomane s-au apropiat de Târgoviște, au întâlnit peste 20.000 de oameni de-ai lor trași în țeapă de forțele lui Vlad al III-lea, creând o „pădure” de cadavre moarte sau muribunde pe țăruși. Această priveliște atroce și sfâșietoare a fost prea mult chiar și pentru ei ca să o suporte, așa că s-au întors la forțele otomane pentru a se regrupa.
Vlad al III-lea a purtat o campanie de gherilă împotriva forțelor otomane comandate de marele vizir Mahmud Pașa în mai 1462, urmărindu-le în retragerea lor până la Dunăre . Pe 16 și 17 iunie, el a învins din nou o forță otomană considerabilă în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Atacul de noapte, care a dus la pierderi grele pentru armata otomană, precum și pierderi logistice.
După ce Mehmed al II-lea a suferit pierderi din atacul de noapte, Radu și loialiștii săi au făcut campanie pe câmpiile Dunării pentru sprijin pentru a-și înlocui fratele la conducerea țării. Nu a fost greu să-i convingă; trebuia doar să le promită boierilor că le va restabili privilegiile și să-i asigure pe dezertorii din tabăra lui Vlad al III-lea că nu vor fi pedepsiți. Dar mai presus de aceasta, el a propovăduit despre o pace durabilă, o domnie blândă și nicio răzbunare pentru vreo greșeală din trecut. Radu a trimis soli în orașele săsești cele mai afectate de Vlad al III-lea, ispitindu-le cu reglementări comerciale avantajoase de modă veche și garantând pentru sfințenia familiilor lor. Firea lui bună și-a atras instant aliați, printre care și bucureșteni și târgovișteni, care s-au săturat de cruzimea fratelui său.
Radu l-a alungat pe Vlad al III-lea până la castelul său de la nord de Curtea de Argeș și, în cele din urmă, din Țara Românească însăși, care a fost încorporată sub control otoman. Profitând de averea lor, otomanii și-au întărit prezența comercială în Dunăre împotriva oricărei influențe și intervenții maghiare în regiune.
Între timp, fratele său Vlad al III-lea, din cauza politicilor sale dure față de boieri (de ale căror lupte pentru putere i-a învinuit pentru starea regatului), a fost trădat de aceștia. Vlad al III-lea a călătorit în Ungaria pentru a cere ajutor fostului său aliat, Matei Corvinul. Dar, în loc să primească ajutor, s-a trezit arestat și aruncat în temniță din cauza acuzațiilor false de trădare.
După campania victorioasă de la nord de Dunăre, otomanii l-au plasat pe tânărul Radu (pe atunci în vârstă de 26 de ani) drept Domn al Țării Românești. Curând după aceea, ienicerul aflat sub comanda sa a început atacurile și raidurile asupra cetății de munte a lui Vlad al III-lea de pe râul Argeș, Castelul Poenari. În timpul domniei sale, otomanii spahii au câștigat o poziție puternică în sudul țării.
În 7 martie 1471, Radu a luptat în bătălia de la Soci împotriva lui Ștefan al III-lea, viitorul său ginere, pentru stăpânirea ChilieiGeorge Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, București, 2011. Cronicile slavo-române relatează că Ștefan al III-lea a avut un „război cu Radu voievod pentru Soci”. Relațiile lui Ștefan al III-lea cu Radu au fost ostile. Acesta a invadat Țara Românească în mai multe rânduri în timpul domniei lui Radu, detronându-l de patru ori ca răspuns la închinarea la turci a lui Radu. După înfrângerea rușinoasă de la Soci din 7 martie 1471, Radu cel Frumos ia hotărârea să-și mărească autoritatea aici la graniță construind în grabă Cetatea Crăciuna pe teritoriul Moldovei, pe o suprafață de aprox.75 de hectare înconjurată de un fost braț al Siretului numit ulterior Sirețel. Pe marea hartă rusă de la 1835 poate fi observată această porțiune de teren ca purtând numele de Soci. Așadar, numele de Soci a fost împrumutat din Țara Românească după Socii lui Donie, locuitorii vechiului Târg Soci.
În 1473, în urma unei înțelegeri cu otomanii sau cu ajutor din partea lui Ștefan cel Mare, a preluat tronul Basarab Laiotă cel Bătrân. Între 1473 și 1475 Radu s-a întors pentru scurt timp de două ori pe tron. După moartea lui, fugar undeva prin Transivania, Ștefan cel Mare dobândește (nu se știe prin ce mijloace) Cetatea Crăciuna construită de el pe teritoriul Moldovei. Lângă Cetatea Crăciuna Ștefan cel Mare zidește o biserică, aici lângă graniță, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” la fel cu hramul Mănăstirii Putna de la Suceava. Biserica se află în localitatea Vulturu de Jos, Comuna Vulturu, Vrancea și exista și la anul 1754 ca o biserică de lemn iar la anul 1686 funcționa ca schit. O informație prețioasă o primim de la Grigore Ureche cum că Cetatea Crăciuna,zidită de Radu cel Frumos, a purtat și numele de Putna. Astfel găsim pe prima hartă cunoscută a Moldovei de la 1595 și ulterior pe celelalte hărți ale vremii, la sudul acestui Ținut al Putnei, pe malul Stâng al Siretului, cetatea Pudna sau Pudna Nova(Pudna noua).
Politica internă Radu a fost printre ultimii domni ai Țării Românești care să emită monedă proprie. La acel moment încă era folosit ducatul muntean, însă încă de pe vremea lui Mihail I emisia acestora ajunge să scadă ca urmare a presiunii politice și economice exercitate de Imperiul Otoman, emisia acestora ajunge insuficientă pentru a acoperi întreaga cerere a țării. Ca urmare, în această perioadă piața valahă a început să fie invadată de asprii otomani.Ștefănescu, Ș; Mureșanu, C; p. 106
În timpul domniei lui Radu cel Frumos, monetăria Țării încă era localizată nu la Târgoviște (capitala de jure a țării), ci la București (capitala de facto), mutată aici în timpul domniei lui Vlad Țepeș, la scurtă vreme după fondarea cetății. În timpul domniei sale aceasta va continua să funcționeze, însă în timpul său aceasta devenise deja moneda curentă a tranzacțiilor locale. La doar câțiva ani după plecarea sa de la tron, între 1477-1480, baterea de monedă proprie în Țara Românească va înceta.Ibidem.
Viața personală Soția lui Radu era Maria Despina, considerată a fi o prințesă sârbă sau albaneză. George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2012
Fiica lui Radu cel Frumos, Maria Voichița, a fost cea de-a treia și cea din urmă soție a lui Ștefan cel Mare.Alexandru Vlahuță, Din trecutul nostru